Dâmboviță, apă dulce, cine-o bea, nu se mai duce

      V-am spus în nenumărate rânduri cât de mult iubesc Bucureștiul și câte locuri grozave găsesc aici. Singurul lucru care mi se pare că îi lipsește acestui oraș este un râu impunător care să îi dea un aer de prospețime în zilele caniculare și prăfuite care se întind o lungă perioadă din an. Budapesta este spectaculoasă datorită podurilor peste Dunăre, Parisul zâmbește  chic odată cu vaporașele de pe Sena iar Londra își trage seva din Tamisa cea grasă care taie orașul în două. Din păcate Bucureștiul nu are un fluviu pe măsura importanței sale. Dâmbovița noastră e prea subțire ca să facă față marii metropole și pare firavă ca un fir de mărțișor pe un rever prea mare. 

      Râul era văzut în trecut ca având ape dulci și curate, iar slavii au numit Dâmbovița „foaia de stejar“ datorită faptului că toamna apele veneau încărcate cu frunze galbene și ruginii. Un cântec foarte popular în secolul al XIX-lea suna cam așa:
       Dâmboviță, apă dulce, 
       Cin-te bea nu se mai duce
       Și cumva de se va duce
       Înapoi iar îl aduce… 
     Se pare că pe măsura dezvoltării orașului situația s-a schimbat destul de mult, imaginea idilică legată de râu a dispărut complet iar Dâmbovița, devenită tot mai murdară, producea inundații serioase de fiecare dată când ploua mai tare.

      Astfel, în 1934, cursul apei a fost acoperit parțial cu plăci de beton pentru a-l masca. De-atunci curge prin întuneric deși peste 50 de ani, pe vremea regimului comunist, planșeul avea să fie scos și înlocuit, albia reamenajată și construit Lacul Morii și metroul. Dâmbovița lin curgătoare arată acum curățel și se strecoară insignifiantă printre betoane încinse și asfalt topit. 

sursa foto travelwiz.ro

       Cred că poluarea a scăzut destul de mult, sau cel puțin așa am dedus, văzând numărul mare de pescari care așteaptă cu undița întinsă pe malul apei. Bănuiesc că nu ar avea ce să pescuiască dacă apele ar fi toxice. Acesta e un lucru bun. Și cred că nici pescărușii nu s-ar fi aciuit pe la piața Unirii dacă nu ar fi găsit ce să mănânce în apă. Ar fi frumos dacă de-a lungul apei ar fi amenajate trotuare pe ambele maluri ca loc de promenadă cu mici poduri pietonale din loc în loc. Să existe băncuțe de pe care să poți admira jocul și scufundările rațelor sălbatice în căutarea firmiturilor aruncate în apă de către copii. Îmi imaginez sălcii plângătoare cu crengile căzute în apă și mici ambarcațiuni cu vâsle plutind lejer și oferind momente de relaxare celor care vor să încerce astfel de senzații. Iar pentru ca plimbarea să poată fi cât mai lungă ar fi necesar și un mic sistem de ecluze.
        Nu știu dacă s-ar putea copia modelul acelor bouquinistes de pe malurile Senei deși ar fi frumos. Mi-e teamă că standurile lor s-ar transforma rapid din rafturi cu cărți de anticariat în expoziții cu vânzare de plasticuri chinezești. Cred că ar fi mai simplu de implementat ideea clujenilor care au instalat căsuțe cu cărți de citit în parcuri.