Cu mare întristare vă aduc la cunoștință că aseară mi-am pierdut 91 de minute din prețioasa-mi viață uitându-mă la Butter, un film din 2012 pe care l-am ales după numele care apăreau în distribuție (Jennifer Garner și Olivia Wilde). Faptul că am avut răbdare să-l văd cap-coadă se datorează curiozității mele de a-mi testa limitele și nicidecum faptului că aș fi găsit cea mai mică fărâmă de interes în așa zisa comedie cu accente satirice. Nu am găsit nimic de râs, poate doar de râsu’-plânsu’… Scenariul s-a ridicat la nivelul unui copil de clasa a șasea și cel mai probabil cel care l-a scris era nepotul producătorului altfel nu pot să-mi explic cum s-ar avânta cineva să regizeze o astfel de povestioară expirată, o parodie simpluță despre exagerările a ceea ce înseamnă politically correct în viața de zi cu zi.
Acțiunea se învârte în jurul tradiției concursului de sculptură în unt dintr-un orășel tipic american în care un cuplu căsătorit este pe deplin implicat în arta cioplirii untului de 15 ani încoace. Numai că visele lor de a câștiga din nou competiția se prăbușesc în momentul în care apare un nou pretendent, o fetiță neagră adoptată și extrem de talentată. Oarecum îmi vine să râd când mă gândesc la cum vine asta să sculptezi în unt dar cum America este țara tuturor posibilităților, de ce nu? Ce mare lucru să reproduci sculptând în unt capodere precum Cina cea de taină a lui Leonardo da Vinci sau scene din Lista lui Schindler? 🙂 În afară de regretul că mi-am pierdut timpul, am mai rămas totuși cu ceva după ce am văzut filmul: americanii iubesc untul și sunt în stare să-i dedice adevărate ode.
De fapt nici nu-i de mirare având în vedere că de acolo de unde se trag cei mai mulți dintre ei, adică din Marea Britanie și Irlanda, untul a fost întotdeauna la mare preț, de aici și o grămadă de expresii legate de bread and butter (adică de pâine și unt). Dacă cineva spune I’m not writing for fun. It’s my bread and butter asta înseamnă Nu scriu de distracție, ci ca să-mi câștig pâinea. Observați, cred, că noi românii ne mulțumim doar cu pită goală pe când englezii și irlandezii au fost întotdeauna mai pretențioși, au pus și unt deasupra 🙂 În aceeași idee când spui despre cineva he knows on which side his bread is buttered înseamnă ”își cunoaște interesul” iar bread and butter issues înseamnă probleme de viață esențiale sau, cum am spune noi, probleme cu pâinea cea de toate zilele.
Dar chiar dacă noi am fost întotdeauna așa mai sărăcuți tot avem niște expresii construite în jurul untului. Cine n-a auzit de a scoate untul din cineva? adică să-l storci de puteri…sau de intră ca-n unt… sau aia era că intră ca-n brânză? nu mai știu, oricum, tot pe acolo la lactate 🙂 Dar de culoarea untului cine n-a auzit?
Cred că asta e cea mai veche amintire a mea legată de unt 🙂 Îmi aduc perfect aminte cum, foarte mică fiind, cred că încă nu eram la școală, stăteam într-o după masă cu mama și răsfoiam împreună un catalog Neckermann împrumutat pe sub mână de la cineva care avea rude în Germania. Ne uitam la modele de rochii pentru fetițe și mama îmi povestea încântată cum o să dea desenul unei croitorese să îmi facă o rochiță în culoarea untului iar eu i-am spus că nu vreau albă. Dar nu albă, ți-am spus că va fi culoarea untului, mi-a răspuns mama și mi-a explicat care e diferența dintre cele două culori, dar nu prin cuvinte. A scos pachetul de unt din frigider și l-a pus lângă o foaie de hârtie. Vezi că nu sunt la fel? da, nu erau deloc la fel și cât de tare m-am mirat… ce amănunte de mare finețe sesiza mama iar mintea mea de copil absorbea totul precum un burete. 
Nu-mi mai aduc aminte când am învățat ce înseamnă turcoaz, kaki, acaju, fucsia sau indigo dar culoarea untului a fost și va rămâne una din preferatele mele. Poate și pentru că o asociez nu numai cu o amintire frumoasă dar și cu gustul ce ți-l dă îmbrățișarea molcuță a papilelor gustative și mângâierea drăgăstoasă a unei felii de pâine unsă cu unt. O gustare simplă care mă topește ca zăpada moale care se scurge primăvara de pe acoperișuri. Da, îmi place gustul untului și nu doar culoarea lui 🙂 Iar nuanța Kerrygold e preferata mea numai că nu știu exact unde s-o încadrez… oare s-o pun la galben alături de galben-auriu, galben-lămâie, galben-muștar și galben-pai? Ar merge un galben-Kerrygold? sau să o las totuși la culoarea untului deși e incredibil de galbenă pentru un unt? 
Nu pot să concep micul dejun fără unt și nici prin cap nu-mi trece să-l înlocuiesc vreodată cu margarină (poate nu știați asta, dar eu de când am auzit că margarina are aceeași structură moleculară cu cea a plasticului nu mai pot nici măcar să o gust). Pentru mine untul e sfânt, or fi de vină și frustrările adunate în tinerețe dar un pachet de unt pe masă reprezintă o anumită bunăstare. Iar dacă acum am posibilitatea să aleg un unt de calitate, Kerrygold pe numele lui, galben și fără ca jumătate din el să fie apă, cu atât mai bine. Ca să aveți un grad de comparație, adică punctul de la care am plecat în această tiradă despre unt, luați de citiți un fragment dintr-o scrisoare pe care am trimis-o părinților mei, cândva în anii ’80… Întrebări? 🙂
