Un pahar cu apă

        Se poate întâmpla să ajungi la pensie și încă să nu-ți fie clar ce anume ți-ar plăcea să faci în viață, cum ai putea să-ți transformi pasiunea în sursa de a câștiga bani și cum să-ți suprapui talentele și abilitățile înnăscute peste rutina zilnică astfel încât munca să devină o plăcere. Ca la cântăreți, de exemplu. Multă lume îi invidiază tocmai pentru faptul că ei fac toată ziua doar ceea ce le place și mai și câștigă bani din asta. Cu toate astea, celor mai mulți dintre noi le vine destul de greu să răspundă la întrebarea ”ce ți-ar plăcea să faci, astfel încât să nu simți că munca este o povară”? E evident că nu oricine știe să cânte, să picteze, să danseze sau să facă orice altceva înrudit cu vreo formă de artă. Și totuși sunt unii care sunt atât de pasionați de ceea ce fac încât nici nu simt că lucrează, programul de lucru nu le este bătut în cuie, nu visează la zile libere, munca și familia se rostogolesc împreună fără niciun efort aparent și totul se îmbină perfect. Cunosc astfel de oameni, au întotdeauna o atitudine zen și este o plăcere să stai în preajma lor. În ceea ce mă privește, știu doar ceea ce nu mi-ar plăcea să fac și primul lucru care îmi vine în minte este domeniul vânzărilor. Nu mi-ar plăcea să lucrez în vânzări. Presiunea țintelor mi se pare prea mare și pe mulți vânzători îi face să-și încalce anumite principii sau chiar să distorsioneze realitatea prezentând produsele așa cum nu sunt. Mie nu-mi place insistența și persuasivitatea. Cu toate astea am lucrat în vânzări ani de zile iar începuturile mi s-au părut chiar roz. Între timp însă mi-am reconsiderat părerea.

        Vindeam produse financiar-bancare ceea ce este infinit mai greu decât a vinde ceva palpabil. Primul lucru care ni se spunea la training-uri era că trebuie să îi ajutăm pe clienți să-și descopere nevoi pe care nici ei înșiși nu știu că le au. Adică, spre deosebire de faptul că un om știe că de Crăciun trebuie să aibă în casă cozonaci, acesta probabil habar nu are câtă nevoie are de confortul psihologic pe care i-l asigură stabilitatea financiară. Și după ce consultatul îl ajută să conștientizeze acestă nevoie, hop, îi oferă soluția: o asigurare de șomaj sau o pensie suplimentară sau o asigurare de viață cu acumulare sau cine știe ce alt produs sofisticat. De la caz la caz.

        Acum lucrez cu totul și cu totul altceva și nu mai vreau să descopăr nevoile nimănui. Păstrez totuși o amintire plăcută de la începuturile mele din vânzări deși partea frumoasă e dată mai degrabă de entuziasmul cu care am intrat într-un concurs și de adrenalina resimțită pe parcursul competiției. Era pe vremea când Master și Visa făceau primii pași în România iar lumea era foarte reticentă la tot ceea ce însemna card. Mai peste tot salariile se dădeau în plic iar oamenilor le plăcea să-și numere banii în mână la fiecare sfârșit de lună, ba chiar de două ori: la avans și la lichidare. MasterCard a venit atunci cu un concurs de vânzare de carduri de credit adresat angajaților din bănci. Premiile erau foarte consistente și mai ales multe. Ca să te califici, trebuia să vinzi, împreună cu echipa, un număr minim de carduri, țin minte că la categoria mea acest minim era de 20. Acum acest număr pare ridicol de mic, dar prin 2000 când se întâmpla asta, nu prea erau magazine care să accepte carduri (Metro cred că era singurul hipermarket din piață iar sloganul lor era cash & carry). Cei care aveau carduri le puteau folosi, aproape în exclusivitate, doar la bancomate unde în zilele de salar se formau cozi kilometrice. Fugea lumea de carduri ca dracu de tămâie și totuși eram mai hotărâtă ca niciodată să vând carduri și să câștig premiul cel mare. Iar pentru asta aveam deja planul în minte.

        Știam o firmă care producea încălțăminte și care avea vreo 3-400 de angajați, majoritatea femei. Patronul era un italian care, fără prea multe discuții, hotărâse de unul singur că salariile în firma lui se vor plăti numai prin conturi fără să se încurce cu numerar așa că oamenii de acolo erau deja oarecum obișnuiți cu cardurile și știau să le folosească. Mi-am dat seama că acești oameni sunt targetul perfect pentru mine și că la alții m-aș fi dus degeaba. În 2000 când se întâmpla asta nu începuse moda ca băncile să-și curteze periodic clienții făcându-le vizite cu prezentare de produse. Erau încă puține bănci, majoritatea de stat, piața era virgină iar concurența aproape inexistentă. Nu făcusem în viața mea o prezentare și nu vorbisem niciodată în public și totuși eram hotărâtă să merg să le vorbesc oamenilor ălora despre avantajele deținerii unui card de credit. Credeam (și cred în continuare) că unul dintre cele mai utile lucruri pe care ți le poate oferi o bancă este un credit card. M-am pregătit câteva zile pentru prezentare, mi-am scos chiar și date despre istoria apariției cardului, despre companiile emitente, despre caracteristici tehnice, beneficii, avantaje, exemple de utilizare… era aproape o lucrare de licență. Apoi am stabilit o întâlnire cu reprezentanții firmei și aceștia mi-au spus că cel mai bine ar fi să merg în timpul pauzei de masă care dura o jumătate de oră. Zis și făcut.

        M-am prezentat într-o zi cu soare, la ora 12, la sediul fabricii iar doamna de la birouri m-a dus în curte unde adunase muncitorii care mă așteptau curioși. De fapt cred că erau numai femei și toate, dar absolut toate, se uitau fix la mine și îmi studiau fiecare mișcare. Erau vreo sută dar mie îmi făcea impresia că sunt câteva mii. M-au apucat niște emoții îngrozitoare și simțeam că am nimerit în groapa cu lei. Nu mai știam nici ce o să spun, nici cum o să spun, nu mai țineam minte ce scrisesem pe foi, mi se părea că prezentarea va fi prea lungă, uitasem și cum mă cheamă și tot ce vroiam era s-o iau la fugă. Doamna m-a rugat să mă urc pe un fel de ladă ca să fiu un pic mai sus și să mă vadă toată lumea. M-a apucat tremuratul, simțeam un gol în stomac și parcă nu mai aveam control asupra corpului meu. Mă treceau valuri de transpirații reci iar gâtul mi se uscase complet. Inima o luase la sănătoasa gata să-mi spargă pieptul iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Toată vlaga din mine se scursese printre șipcile lăzii pe care mă aflam și în tot corpul aveam o senzație de uscăciune deșertică. Brusc mi-am dat seama că mi-era sete și mi-aș fi dat viața pentru un pahar cu apă. Arșița îmi ardea nu doar gura ci îmi uscase și ochii. Probabil că doamna și-a dat  seama că se petrece ceva și că nu mă simt confortabil. Mi-a surprins privirea și în timp ce-și întindea către mine mâna într-un gest larg, m-a întrebat cu o voce plăcută ”Doriți un pahar cu apă”? I l-am luat cu repeziciune din mână fără să spun un cuvânt și l-am băut până la fund cu disperarea unui călător epuizat. A fost cel mai bun pahar cu apă băut în viața mea. O apă rece care mi-a readus viața în vene, pulsul și-a revenit la normal iar emoțiile mi-au dispărut brusc. Nici acum după atâția ani nu pot să-mi explic efectul fantastic pe care apa l-a avut asupra mea. Cert este că am reușit atunci să vorbesc despre ceea ce îmi propusesem fără să mă uit pe foi, am răspuns la toate întrebările, am făcut glume, am împărtășit propria experiență și m-am simțit ca peștele în apă. Parcă vorbeam în fața unui auditoriu pentru a nu știu câta oară când eu, de fapt, depășisem pragul psihologic cu ajutorul unui simplu pahar cu apă.

        De atunci am vorbit în fața oamenilor de nenumărate ori și nu am mai avut emoții dar e adevărat că întotdeauna am folosit micul truc cu apa. M-am convins că apa îți dă putere. Am câștigat și concursul vânzând la carduri în draci în perioada aia. Parcă 123 de carduri au fost în total, în orice caz am fost la mare distanță de locul doi. Printre altele, din banii primiți atunci, mi-am cumpărat o oglindă mare în dormitor în care nu există să mă uit și să nu-mi aduc aminte cu plăcere de perioada aceea. A fost singurul moment în care mi-a plăcut să lucrez în vânzări, poate și pentru faptul că vindeam un produs în care credeam cu adevărat. Au urmat, desigur, și alte concursuri dar cumva erau mânate de la spate și nu aveai opțiunea de a alege să nu participi. Nu a mai fost la fel, tot ceea ce este obligatoriu fiind, din start, mai puțin plăcut. Acum nu mai vreau să aud de vânzări pentru că mi se pare că este un domeniu care mie nu mi se potrivește dar, din păcate, mi-a luat foarte mult timp să-mi dau seama de asta. Deci vânzări, nu, organizări de evenimente, nu. Sunt curioasă care sunt domeniile în care voi să nu vreți să lucrați niciodată.la-fantana-1399913574

Share This:

Read More

Bloguri pe care le citesc

       Mă gândeam de ceva vreme să scriu un articol despre blogurile pe care le citesc și care mă inspiră și dintr-un motiv sau altul am tot amânat. Dar iată că am primit impulsul necesar de la Kooperativa care  s-a apucat să facă un recensământ al blogurilor favorite așa că o să mă implic și eu în această campanie. Ar trebui să aleg 5 bloggeri care scriu cel mai bine din punctul meu de vedere și care se descurcă cel mai bine cu această meserie. Nu neapărat să le acord locul 1,2,3 ci doar să nominalizez cinci dintre ei și să vă spun de ce îi recomand. Treaba asta va fi foarte grea pentru că blogurile pe care intru eu fac parte din categorii diferite care nu au nicio legătură între ele. Ar fi ca și cum aș compara hainele cu cărțile. Îmi place să-mi cumpăr și din unele, și din altele dar nu pot să pun în balanță un palton cu un dicționar. O să încerc totuși să fac propria mea clasificare. Și încă ceva. De departe, blogul meu preferat este al meu. Mi se pare normal să îți placă ceea ce scrii, altfel nu ai mai face-o.

P8222181

       Fiecare cioară își vede puiul frumos așa că nici eu nu fac excepție dar evident că nu o să-mi includ blogul în acest top 5 pentru că numai politicienii se votează ei pe ei 🙂 Cel mai mult îmi place să citesc bloguri de lifestyle, adică un fel de jurnale în sensul clasic al cuvântului. Îmi place să trag cu ochiul în casele oamenilor, să văd unde călătoresc, ce mănâncă, ce lucruri le plac, cum își giugiulesc animăluțele și copiii, ce își cumpără, ce li se întâmplă zi de zi și alte chestii de genul ăsta. Așa că le citesc cu mare plăcere  pe Prințesa urbană, pe Tomata cu scufiță, pe Kadia, pe Mmmmmmmara (nu-mi place numele pe care și l-a ales dar în rest mi-am găsit multe puncte comune cu ea), pe Alexandra Albu (albuletzi.blogspot), pe Adelina Iliescu, pe Oana Kovacs și încă multe altele.

       À propos de Oana, am o categorie de bloggeri pe care eu îi consider nervoși din naștere și care își scriu 99% din articole la nervi. Tot timpul li se întâmplă ceva care îi enervează începând de la traficul pe șosele, locurile de parcare, joburile date pe pile, vânzătoarele obraznice sau vecinii nesimțiți.  Și Oana face parte dintre aceștia dar în clasament conduce detașat Radu Cîrstea (raduc.eu) care deși nu cred că a intrat în starea zen niciodată în viața lui, scrie niște poezii extraordinar de frumoase care surprind imagini de o delicatețe rară. Cred că e născut în zodia Gemenilor altfel nu îmi explic așa o dedublare de personalitate.

       Zoso nu e nervos, el e doar arogant, iar probabil eu am în mine o oarecare doză de sado-maso altfel nu îmi explic de ce intru din când în când pe blogul lui. Nu am comentat niciodată la articolele lui (vorba vine articole, pentru că uneori scrie doar o propoziție) pentru că mi-e frică de haita lui de followeri. De la ei am învățat că PLM nu este un partid politic așa că aplic principiul tăcerea e de aur. Și nu înțeleg de ce atâta ură față de blogerițele de beauty, doar nu concurează cu ele pentru vreun loc pe podium. Deci, cu toate că nu îmi place, totuși îl citesc și cred că ar trebui să cer părerea unui psiholog ca să-mi înțeleg comportamenul. O fi ceva cu subconștientul meu?

       Sunt interesată de beauty așa că citesc și astfel de bloguri. Le admir pe fetele care scriu exclusiv despre așa ceva prin simplul fapt că nu aș putea să am atâtea idei de subiecte cum găsesc ele zi de zi. Adică da, îmi plac cremele, rujurile și parfumurile dar ele sunt o sursă inepuizabilă de a descoperi ceva nou în acest domeniu. Cînd mă interesează ceva în mod special știu cu siguranță că Adela Sirghie și Ana Maria Tătucu au scris deja despre asta.

       Deși trântesc din când în când câte o rețetă la mine pe blog, recunosc că nu citesc bloguri culinare pentru că nu mă pasionează gătitul. În schimb îmi plac blogurile de călătorii. Nu citesc zi de zi dar când mă interesează o destinație vreau să văd ce părere au fetele de la travelgirls.ro,  Georgiana de la vacantareusita.ro sau Bianca de la bialog.ro.

       Mai citesc bloguri colective deși nu am înțeles (încă) exact conceptul. Catchy.ro, dailycotcodac (care mă face să râd) sau cronicipebune care în ultima vreme m-au terminat cu status-urile găsite pe Facebook. De Times New Roman nu mai e cazul să spun, cred că orice om care are cea mai mică urmă de simț al umorului a auzit de ei. De fapt nu știu dacă acest site se poate numi blog colectiv dar merita să fie amintit aici.

       La Chinezu pe blog intru zilnic pentru a afla noutățile legate de evenimente, campanii, festivaluri, lansări și cam tot ce mișcă în țara asta. Din păcate aproape tot ce se întâmplă, se întâmplă în București. De fapt nu, m-am exprimat eu greșit. Nu e păcat că se întâmplă acolo, păcatul e că nu locuiesc eu în București dar cel puțin sunt informată. Îi mai citesc cu mare plăcere pe Mihai Vasilescu (căruia toate i se întâmplă la Mega Image) și pe Cabral (care îmi transmite că orice se poate rezolva prin râs și glume). Și pe Cristian Florea. Asta așa #casăștiți 🙂 Și tot ca să știți, citesc blogul lui Adrian Năstase. N-are nimic de-a face cu simpatiile politice și m-am tot gândit dacă să scriu asta aici pentru că o mare parte dintre voi o să-mi sară în cap. Dar mie îmi place cum scrie iar faptul că a făcut potlogării nu are nicio legătură cu blogul.

       Iar acum o să aleg doar 5 bloggeri pe care o să-i trimit în finala campionatului:

       Sunt cei cinci pe care îi citesc acum și care sunt favoriții zilei. Cel mai probabil peste câteva luni vor fi alții.

 

Share This:

Read More

Puținul sport din viața mea

      Nu m-am dat în vânt după sport niciodată deși i-am admirat pe toți cei care au veleități atletice. De mic copil am preferat să stau și să citesc în casă în timp ce ceilalți copii se dădeau de ceasul morții alergând până la epuizare în susul și josul străzii. Cu toate astea nu am lipsit vreodată la orele de sport și nici nu mi-a trecut prin cap să-mi scot scutire pe motive medicale. Mergeam și executam conștiincios tot ceea ce ne cerea profesorul, că împiedicată nu eram. Pur și simplu nu simțeam nicio atracție față de jocurile cu mingea. La baschet mai era cum era, că eram cea mai înaltă dintre fete, dar în rest… Handbalul l-am urât după ce am primit odată o minge drept în față de am uitat cum mă cheamă iar la volei mi se părea că îmi rup degetele. Fotbalul pe vremea aceea era doar pentru băieți.
Acum stau și mă gândesc că poate nu îmi plăceau jocurile de echipă din cauza firii mele cam singuratice. Probabil că tipul de mișcare care se potrivește firii omului e în funcție de personalitatea lui, iar cum eu nu m-am simțit niciodată confortabil să depind de alții am preferat ca (și) în sport să fiu pe cont propriu. Să muncesc eu pentru mine și să-mi asum singură greșelile.
Dacă ar fi fost să aleg programa orelor de educație fizică din școală, aș fi făcut doar gimnastică. Cu toate că forța îmi cam lipsea, aveam o mobilitate destul de bună care îmi permitea să fac sfoara, șpagatul, podul de sus iar uneori îmi ieșea chiar un flick flack. N-am avut însă niciodată acces la paralele și nici acum nu știu cum arată în realitate acest aparat. De fapt să nu mint, de văzut, l-am văzut în săli de competiții, dar de la depărtare, eu fiind în tribună. Nu mi-am pus însă mâinile niciodată în jurul barelor ca să-mi pot da seama de duritate, de elasticitate sau de textură și încă am această curiozitate pe care sper să mi-o satisfac într-o bună zi.

foto wikipedia.org

Am încercat să copiez exercițiile gimnastelor văzute la televizor pe bara de bătut covoare din spatele blocului. Prima tentativă s-a lăsat cu o mână ruptă și cu brațul ținut în ghips vreo șase săptămâni. Apoi, la distanță de câțiva ani, am căzut, tot de pe bara de bătut covoare, direct în cap în timpul unui exercițiu cu grad mare de dificultate 🙂 Am căzut pe beton și noroc cu mâinile care au mai atenuat lovitura că altfel rămâneam acolo lată. Mi-am luxat atunci ambele încheieturi și am avut o julitură urâtă pe frunte timp de o lună dar asta nu înseamnă că am renunțat apoi la gimnastică. Am trecut la aparatul următor, adică la bârnă. Din asta aveam în sala de sport dar era întotdeauna coborâtă la nivelul solului tocmai ca să nu ne accidentăm. Făceam piruete și mici sărituri dar era extraordinar de greu să-ți menții echilibrul. Un trimestru întreg am încercat să învăț să mă dau peste cap dar nu am reușit niciodată. Se pare că exercițiile de atunci mi-au prins bine pentru că nu am probleme să merg distanțe lungi pe bordură, ba chiar îmi face plăcere să imi testez această abilitate.
Acum nu mai visez să devin Nadia Comăneci dar îmi place aerobicul care tot un fel de gimnastică e. Fac aerobic deși nu atât de des precum aș vrea din cauza unui motiv foarte serios și greu de înlăturat: lenea. Totuși, dacă aș fi acum la mare aș da fuga-fuguța la  cea mai mare oră de sport. Pe 1 august o să se adune în Mamaia unii dintre cei mai tari instructori de fitness din România și nu numai. Toată lumea o să facă mișcare sub îndrumarea lor și îmi imaginez că o să fie foarte distractiv. Este știut deja faptul că mișcarea are un efect terapeutic, îți antrenează atât mintea cât și trupul reușind să fie puntea către un mod de viață echilibrat. Dacă tot sunteți la mare (și vă invidiez pentru asta), măcar din curiozitate nu ar trebui să ratați un astfel de eveniment  de anvergură iar eu vă garantez că nu o să mai uitați niciodată că mișcarea face bine pentru că o să rămâneți cu amintiri pentru o viață.

Share This:

Read More

Scrisul pe blog

      Deunăzi m-a întrebat cineva de unde îmi place cel mai mult să scriu pe blog în timpul verii. În primul moment nu am înțeles întrebarea, cum adică de unde? Apoi însă mi s-a detaliat: e vorba de o terasă, o bancă dintr-un parc sau o pătură așezată printre copacii dintr-o pădure? Adică ce loc mă inspiră cel mai mult?
      Am stat ceva timp să mă gândesc ce aș putea răspunde și mi s-au derulat mai multe imagini prin minte. Apoi mi-am dat seama că de fapt întrebarea are două răspunsuri: mă inspiră multe locuri dar de scris, efectiv, îmi place să scriu doar de la biroul meu. În primul rând îmi place să fie liniște, să fiu înconjurată de lucrurile mele, să stau pe scaunul meu, eventual cu pisica în poală, să simt mirosul casei mele și să aud doar zgomote familiare. Și îmi place să scriu pe laptop. Nu pe tabletă, nu pe telefon. Mi-e dragă tastatura mea care strălucește de curățenie, cu taste sensibile care care nu fac zgomot atunci când le ating. Urăsc tastaturile pline de praf sau cu litere acoperite pe jumătate  de jeg îngroșat. Să nu râdeți de mine, dar eu îmi șterg calculatorul cu șervețele demachiante aproape în fiecare zi.
     Îmi imaginez că este greu să scrii un articol întreg de pe telefonul mobil și nici măcar nu am încercat vreodată să fac acest lucru. Uneori mai răspund la comentarii de pe telefon dar nici asta nu îmi place pentru că nu pot să folosesc diacritice. Sunt fixistă, ce mai 🙂
       În ceea ce privește locurile care mă inspiră e mai greu de răspuns. Habar n-am dacă mă ”inspiră” ceva. Adică nu scriu poezii ca să declar că foșnetul frunzelor sau zgomotul valurilor mă transpune în vreo stare prielnică scrisului. Ideile pot să îmi vină în cele mai neașteptate locuri, pot să fiu pe stradă și să văd ceva interesant, să mă uit la televizor și să aud ceva demn de menționat, să aud o discuție într-un magazin, la masă sau la servici sau chiar să citesc pe alte bloguri articole despre subiecte despre care cred că aș avea și eu ceva de spus.
      Mi se întâmplă să îmi vină idei care pe moment îmi par geniale și atunci le notez în agendă pentru că altfel le uit. Oare numai mie mi se întâmplă să uit așa ușor? Uite, de exemplu, mi s-a întâmplat odată, înainte de sărbători, să mă sune o pietenă din Germania care vroia să-i facă o surpriză mamei sale rămase în România. M-a rugat să-i cumpăr o cutie de bomboane și să i-o duc în Ajunul Crăciunului ca o mică surpriză din partea ei. Mi s-a părut o idee foarte drăguță și i-am promis că așa voi face că doar nu era mare lucru. Jur că în momentul în care am închis telefonul am uitat instantaneu. Și nu mi-am adus aminte decât prin ianuarie, de fapt nici atunci, dacă nu m-ar fi întrebat prietena mea cum de am uitat… Ce să-i faci, bătrânețea nu vine cu flori 🙂
      Deci, îmi notez în agendă orice subiect despre care mi se pare că merită să scriu. În mai mult de jumătate din cazuri îmi pierd apoi interesul. Cealaltă jumătate din ideile pe care mi le-am notat se transformă în articole. Nu pot să spun că scriu cu ușurință decât rareori și atunci este vorba fie de un subiect care mă entuziasmează foarte tare, fie este ceva extrem de neplăcut care mi-a indus o stare de nervozitate. Se pare că sub impulsul emoțiilor am cea mai mare cursivitate.
Uneori nu am nimic în pregătire și mi se pare că nu am nicio idee potrivită, alteori am o listă întreagă în așteptare. Acum sunt în pană totală de idei, cred că din cauză că m-a moleșit prea tare canicula asta nesfârșită. Poate veniți voi cu o sugestie de articol 🙂

foto thegirlsare.com

Share This:

Read More

Review Rexona MotionSense™

      Canicula care ne-a toropit pe toți în ultimele zile și ne-a adus în pragul leșinului, nu i-a speriat însă deloc pe producătorii de deodorante. Și nici pe cei de bere cărora vânzările le-au crescut exponențial scoțându-i din apatia cu care au început vara 🙂
     Sunt demult în căutarea deodorantului perfect, potrivit pentru zilele toride, și se pare că sunt pe drumul cel bun. Cred că deodorantul este la fel de important precum săpunul și nu pot concepe viața fără el. Am încercat în ultima vreme multe mărci, unele mi-au plăcut mai mult, altele mai puțin, dar sunt omul care nu rezistă în fața noutăților și îmi place să testez tot ce apare pe piață. Exact ca și la parfumuri, nu sunt fidelă unui singur brand. O fi de vină zodia gemenilor? 🙂
      De curând mi-am cumpărat un deodorant Rexona și, fiindcă îmi place foarte mult, m-am gândit să îi fac un mic review. Eu l-am luat dintr-un magazin Profi unde am avut de ales între cele două variante de mai jos:
      Am știut din start că vreau varianta ”invisible” dar nu m-am putut abține să nu miros și sprayul roz, c-așa-i românul, trebuie musai să desfacă ambalajul să vadă ce este înăuntru. Am simțit un miros absolut delicios, exact cum scrie pe el, căpșuni și caise. Cel negru, cu aromă ”aqua” are un miros fresh, dar destul de comun, care mi-a adus aminte de stilul anilor 80. Oricum pentru mine mirosul unui deodorant nu trebuie să fie foarte pregnant pentru că nu îmi place să se amestece cu parfumul pe care îl port. Apoi, după proba mirosului, dar tot la prima vedere, am observat ambalajul care are capac încorporat și nu detașabil. E un amănunt care pentru mine contează mai ales de când într-o dimineață mi-am scăpat capacul de la vechiul deodorant pe jos în baie și, ghinionistă cum sunt, s-a dus direct în wc 🙂 
     Trecând acum la rolul principal al deodorantului pot să vă spun că este unul dintre cele mai eficiente pe care le-am avut. Își face perfect jobul pentru care a fost creat, adică acela de antiperspirant. Pe el scrie 48 de ore dar, c’mon, cine rezistă atâta timp fără să se spele? Poate doar în caz de calamitate naturală dar să sperăm că nu va fi cazul vreodată. Nu am avut curiozitatea să las să treacă 48 de ore fără să fac un duș dar mi s-a întâmplat să petrec 36 de ore fără niciun fel de reîmprospătare  și totul a decurs perfect. Adică fără pete de transpirație și fără mirosuri neplăcute. Asta s-a întâmplat în weekendul trecut când viața mea a luat-o pe repede înainte.
       Ca de obicei, m-am trezit la 6 dimineața, și am mai stat 15 minute în pat sorbind cafeaua în timp ce urmăream vlogul lui Fleur de Force, ritualul obișnuit al începutului de zi. Apoi duș, îmbrăcat, machiat, autobuz și la servici cu mine. Am hămălit în ziua aia la dosare, le-am mutat, le-am sortat, le-am împerecheat și le-am pieptănat de mi-a ieșit pe nas (sau pe ochi? nu mai știu cum se spune). 
      În orice caz am cărat ceva greutăți în ziua aia. De la servici am mers direct la cumpărături, apoi m-am întors acasă, am făcut curat în bucătărie, am spălat vasele și am aspirat. Am pus o tură de haine în mașina de spălat și am fugit la maică-mea să iau prăjitura pe care i-o făcuse Cristinei și pe care trebuia să i-o duc la București pentru că seara urma să plec la ea. Pe la 7 fără ceva mi-am adus aminte că aveam de ridicat un pachet de la poștă și m-am bucurat ca de o casă aprinsă. Cred că știți cu toții de ce, sigur aveți o amintire legată de oficiul poștal din cartier. La poștă, ca de obicei. am așteptat mai mult de o jumătate de oră într-o căldură nebună și fără niciun pic de aer, dar am fost bucuroasă că am rezolvat. Apoi mi-am făcut bagajul și am plecat în viteză la gară. N-am mai apucat să fac duș iar de demachiat, m-am demachiat în tren cu niște șervețele. Aveam bilet la vagon cușetă, în patul de sus. 
foto cfrcalatori.ro
      Întotdeauna îmi iau bilet în patul de sus din două motive. În primul rând că este cel mai mult loc și, în al doilea rând, nu mă deranjează nimic, nu trece nimeni pe lângă fața mea și nici nu depind de ceilalți pasageri cu ora de culcare și de trezire. La vagonul cușetă, pe timpul zilei, patul de jos și cel de la mijloc se transformă în banchetă obișnuită. Dacă cel care doarme la mijloc sau jos nu are chef să se ridice, celălalt este obligat să stea întins în pat sau să iasă pe culoar pentru că nu are unde să stea jos. Dar dacă ai loc în patul de sus nu te doare capul cu ce fac ceilalți pentru că nu depinzi de nimeni. 
      M-am urcat în tren, mi-am luat lenjeria de pat și am intrat în compartiment. Era plăcut și răcoare după toată alergătura de peste zi, când am auzit-o pe colega de călătorie că îi spune conductorului să oprească ventilația că o trage curentul. Am crezut că leșin. Curentul ăsta se pare că e paranoia națională. Și am petrecut o noapte călduroasă tot urcând și coborînd scărița care mă ducea în patul meu. Pentru că nu puteam suporta căldura și lipsa de aer, mai ieșeam pe culoar să respir din când în când. Domnișorica sensibilă la curent se trezea de fiecare dată și mă atenționa să închid bine ușa nu cumva, Doamne ferește, să intre un fir de aer în compartiment. A clocit acolo toată noaptea până am ajuns la București. Eu în schimb pot să mă înscriu acum la campionatul național de cățărări așa formă fizică bună am după o noapte de antrenament. 
      Sâmbătă dimineața am ajuns în sfârșit la Cristina și ne-am luat cu poveștile, cu fetița ei cea mică, cu un pic de plâns, de legănat, de plimbat și de schimbat scutece și uite-așa s-a făcut dupămasă când am ajuns să intru și eu la duș. 
      Vă jur că deodorantul meu Rexona a funcționat perfect. După o zi, o noapte și încă o jumătate de zi, deci aproximativ 36 de ore, nu aveam nici cea mai mică urmă de transpirație sau miros. Am și martori care pot să confirme acest lucru 🙂 Am aflat că este primul antiperspirant din lume care conține microcapsule activate de mișcare. Deci cu cât te miști mai mult, microcapsulele Motionsense ™ cu parfum se sparg și eliberează prospețime și protecție antiperspirantă eficientă.
      Nota mea pentru acest deodorant? 9.5. Cele 50 de sutimi care îi lipsesc pentru un 10 perfect se datorează mirosului unde, cred eu, se mai poate lucra un pic. Vorbesc de varianta ”invisible” pentru că ”sexy bouquet” (roz) are un big like pentru miros. 

Share This:

Read More