paralele1

Puținul sport din viața mea

      Nu m-am dat în vânt după sport niciodată deși i-am admirat pe toți cei care au veleități atletice. De mic copil am preferat să stau și să citesc în casă în timp ce ceilalți copii se dădeau de ceasul morții alergând până la epuizare în susul și josul străzii. Cu toate astea nu am lipsit vreodată la orele de sport și nici nu mi-a trecut prin cap să-mi scot scutire pe motive medicale. Mergeam și executam conștiincios tot ceea ce ne cerea profesorul, că împiedicată nu eram. Pur și simplu nu simțeam nicio atracție față de jocurile cu mingea. La baschet mai era cum era, că eram cea mai înaltă dintre fete, dar în rest… Handbalul l-am urât după ce am primit odată o minge drept în față de am uitat cum mă cheamă iar la volei mi se părea că îmi rup degetele. Fotbalul pe vremea aceea era doar pentru băieți.
Acum stau și mă gândesc că poate nu îmi plăceau jocurile de echipă din cauza firii mele cam singuratice. Probabil că tipul de mișcare care se potrivește firii omului e în funcție de personalitatea lui, iar cum eu nu m-am simțit niciodată confortabil să depind de alții am preferat ca (și) în sport să fiu pe cont propriu. Să muncesc eu pentru mine și să-mi asum singură greșelile.
Dacă ar fi fost să aleg programa orelor de educație fizică din școală, aș fi făcut doar gimnastică. Cu toate că forța îmi cam lipsea, aveam o mobilitate destul de bună care îmi permitea să fac sfoara, șpagatul, podul de sus iar uneori îmi ieșea chiar un flick flack. N-am avut însă niciodată acces la paralele și nici acum nu știu cum arată în realitate acest aparat. De fapt să nu mint, de văzut, l-am văzut în săli de competiții, dar de la depărtare, eu fiind în tribună. Nu mi-am pus însă mâinile niciodată în jurul barelor ca să-mi pot da seama de duritate, de elasticitate sau de textură și încă am această curiozitate pe care sper să mi-o satisfac într-o bună zi.

foto wikipedia.org

Am încercat să copiez exercițiile gimnastelor văzute la televizor pe bara de bătut covoare din spatele blocului. Prima tentativă s-a lăsat cu o mână ruptă și cu brațul ținut în ghips vreo șase săptămâni. Apoi, la distanță de câțiva ani, am căzut, tot de pe bara de bătut covoare, direct în cap în timpul unui exercițiu cu grad mare de dificultate :) Am căzut pe beton și noroc cu mâinile care au mai atenuat lovitura că altfel rămâneam acolo lată. Mi-am luxat atunci ambele încheieturi și am avut o julitură urâtă pe frunte timp de o lună dar asta nu înseamnă că am renunțat apoi la gimnastică. Am trecut la aparatul următor, adică la bârnă. Din asta aveam în sala de sport dar era întotdeauna coborâtă la nivelul solului tocmai ca să nu ne accidentăm. Făceam piruete și mici sărituri dar era extraordinar de greu să-ți menții echilibrul. Un trimestru întreg am încercat să învăț să mă dau peste cap dar nu am reușit niciodată. Se pare că exercițiile de atunci mi-au prins bine pentru că nu am probleme să merg distanțe lungi pe bordură, ba chiar îmi face plăcere să imi testez această abilitate.
Acum nu mai visez să devin Nadia Comăneci dar îmi place aerobicul care tot un fel de gimnastică e. Fac aerobic deși nu atât de des precum aș vrea din cauza unui motiv foarte serios și greu de înlăturat: lenea. Totuși, dacă aș fi acum la mare aș da fuga-fuguța la cea mai mare oră de sport. Pe 1 august o să se adune în Mamaia unii dintre cei mai tari instructori de fitness din România și nu numai. Toată lumea o să facă mișcare sub îndrumarea lor și îmi imaginez că o să fie foarte distractiv. Este știut deja faptul că mișcarea are un efect terapeutic, îți antrenează atât mintea cât și trupul reușind să fie puntea către un mod de viață echilibrat. Dacă tot sunteți la mare (și vă invidiez pentru asta), măcar din curiozitate nu ar trebui să ratați un astfel de eveniment  de anvergură iar eu vă garantez că nu o să mai uitați niciodată că mișcarea face bine pentru că o să rămâneți cu amintiri pentru o viață.

Share This:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *