Ce credeți, se poate? Este posibil să fii bine îmbrăcată tot timpul și să pari coborâtă de pe coperta unei reviste atunci când în portofel bate vântul? Eu spun că da. Categoric, da. Eleganța și stilul nu se construiesc stând pe un sac de arginți și nici cheltuind sume exorbitante pe haine de firmă sau pe poșete care costă mai mult decât o mașină. Totul este să îți dorești acest lucru, să îți pese de modul în care arăți și de cum te privesc cei din jur. Este adevărat că unele femei se nasc cu un al șaselea simț iar atunci când își aleg hainele arată chic chiar și dacă își pun o oală în cap dar asta nu înseamnă că stilul nu se poate deprinde și pe parcurs.
Cunosc o doamnă, genul de femeie ”fără vârstă” care arată impecabil chiar și atunci când face curățenie. Nu mai spun că atunci când iese pe stradă ai tendința să întorci capul după ea și asta la modul pozitiv pentru că deși în realitate nu iese cu nimic în evidență, pare totuși venită dintr-o altă lume, o lume a rafinamentului și a bunului gust. Ai putea să juri că face parte din high-class. De fapt, într-un fel așa și este. Are maniere elegante, se ferește de bârfă ca dracul de tămâie, vorbește frumos atât cu vânzătoarea din piață cât și cu țigănușii de la colțul blocului, știe să mulțumească zâmbind dacă cineva îi deschide ușa și nu uită să-i aprecieze pe cei care o servesc în magazin. Dar nu despre comportamentul și bunele ei maniere vreau să vă vorbesc astăzi ci despre felul în care ea se îmbracă. Despre stilul ei desăvârșit și despre cum arată de parcă ar avea toți banii din lume.
Și credeți-mă, nu îi are nici pe departe. A lucrat în sistemul bugetar iar de câțiva ani este pensionară pe caz de boală având o formă de astm sau cam așa ceva, nu știu exact amănunte pentru că n-am întrebat-o iar dacă ea nu mi-a spus nici eu n-am insistat. Oricum, din fericire, nu e o boală care să o țintuiască la pat dar din nefericire are o pensie mizerabilă. Cu toate astea e mereu bine îmbrăcată și arată like a million dollars ca și când habar n-ar avea ce sunt alea griji financiare.
Am vorbit odată cu ea și admirând-o la modul cel mai sincer am întrebat-o cum reușește să fie mereu atât de elegantă. Mi-a dat un răspuns foarte tranșant la care nu mă așteptam deloc: Toate hainele mele sunt fie din magazine second hand, fie de la târguri de vintage, fie de la diverse yard sale-uri. Nu îmi cumpăr haine decât din materiale de cea mai bună calitate chiar dacă nu sunt noi-nouțe.
Am stat un pic și m-am gândit câtă dreptate are. Și eu sunt o căutătoare de astfel de comori și, într-adevăr, așa este pentru că cele mai bune lucruri pe care le am în garderobă nu le-am luat de noi. Paltonul bej din stofă de lână, cămășile din mătase naturală sau sacoul de vară din in gros nu se compară cu niciuna din hainele de polistiren cu căptușeală de acetat pe care le-am luat din mall-uri cu o căruță de bani. Ca să nu mai spun de chilipirurile pe care le găsesc din când în când cum ar fi eșarfa în dungi de la Yves Saint Laurent pe care am dat 1 leu sau fusta Escada din tweed care m-a secat de încă 5 lei.
Ca de altfel în orice aspect al vieții, totul este să nu ne cramponăm de prejudecăți. Eu nu reușesc să văd unde ar fi problema să porți o haină care înainte a aparținut altcuiva. Cui îi pică steaua? Până la urmă și în cabina de probă a oricărui magazin hainele se îmbracă și ajung în contact cu pielea multor altor persoane înaintea noastră iar de procesul de fabricație din India, Bangladesh sau Tailanda nici nu mai are rost să pomenesc, poate ați văzut ce fabrici și depozite mizerabile au în unele țări marii producători de fashion. Iar dacă nu ați văzut, dați un search pe google și vă piere cheful de modă instantaneu.
Până la urma urmei există detergent, există mașini de spălat, există curățătorii chimice, există o mulțime de soluții astfel încât cei care au fobia microbilor să fie liniștiți că sunt în siguranță din punct de vedere aseptic. Aș vrea să-l văd și eu pe acela care n-a acceptat în viața lui haine pentru bebelușul său, haine care proveneau de la copiii mai mari ai prietenilor sau rudelor. Iar dacă pentru copilul tău care se presupune a fi mai presus de orice s-a putut, nu văd de ce nu s-ar putea și pentru propria-ți persoană. Asta e o întrebare retorică, sigur că fiecare este liber să facă așa cum gândește pentru că nu suntem croiți toți la fel.
Dar lucrul acesta îmi aduce aminte într-un fel de fițele și mofturile pe care le vedeam în timpul excursiilor școlare atunci când eram mică și mergeam să mâncăm la diverse cantine. Cei care strâmbau din nas cel mai tare erau ăi mai sărăcuți care, vai de mama lor, nu prea aveau ce pune pe masă acasă. Nimic nu le plăcea, totul le puțea și comentau indiferent ce era pe masă. Probabil dintr-o mândrie și un snobism prost înțeles bieții de ei așa credeau că este de bonton să te comporți în public.
Revenind la eleganță și la discuția de care spuneam, doamna în cauză mi-a spus că niciodată nu-și cumpără haine decât dacă i se potrivesc perfect sau doar dacă pot fi modificate la mașina de cusut de către ea însăși. Un lucru foarte, dar foarte important, este ca hainele să urmeze linia corpului, să nu fie nici prea largi dar nici prea strâmte. Nu are rost să vă faceți iluzii că cele câteva kilograme în plus nu se vor observa dacă bluza flutură ca un steag pe lângă corp iar fusta are formă de sac din orice parte a-i privi-o. O haină trebuie să evidențiaze talia sau orice altă parte a corpului de care posesorul este mulțumit și nici prin cap nu-mi trece să mă gândesc la fotomodele cu dimensiuni de 90-60-90.
Cam așa cu hainele. Sau poate mai e nevoie să precizez că never-ever să nu purtați haine șifonate? Poa’ să fie Chanelul chanelurilor, o bluză boțită dă un aspect de neîngrijit, ieftin și chiar sărăcăcios. Trecând la accesorii, știți câte poșete are cunoștința mea? Două. Nu, trei, nu cinci, nu o sută să se potrivească cu orice ținută, na că fac și versuri 🙂 Două mari și late. Adică nu chiar așa de mari și nu chiar așa de late în schimb ambele (și cea neagră și cea deschisă la culoare) foarte rigide și structurate, știți voi, din alea care nu își schimbă forma și care pot fi purtate atât ziua cât și seara. Cele moi care se pot întoarce pe toate părțile nu sunt atât de elegante și dau un aer mult mai casual.
Ideea e că accesoriile, chiar mai mult decât hainele, trebuie să fie de cea mai bună calitate. Calitate înainte de orice și nu mă gândesc doar la poșete. De exemplu poate să fie o pereche de pantofi. Sau niște cercei micuți. Sau accesoriul preferat al vedetelor, niște ochelari de soare cum ar fi aceștia. Sau un ceas luat de aici pentru care nu trebuie să vă devalizați contul dar care, în afară de denumire, nu are nimic în comun cu ceasurile pline de pietricele sclipitoare de la magazinele chinezești. Cineva care arată de milioane cu siguranță nu se uită pe ecranul telefonului să vadă cât este ora sau cel puțin eu așa am observat. Decât o ieftineală făcută pe vapor, mai bine lipsă. Doamna mea are un ceas mititel cu brățara argintie pe care îl poartă din vremuri antice, o pereche de perluțe în urechi de care nu se desparte niciodată și este în continuare foarte cool.
Și ultimul aspect, dar nu cel din urmă, este încrederea în propria persoană. Dacă ești încrezător în tine și în ceea ce porți, chiar dacă întreaga ținută nu costă mai mult decât câteva zeci de lei, o să arăți de milioane. Iar în afară de atitudine încrederea se vede în primul rând printr-un spate perfect drept. 
