E perioada aceea din an când dările către stat devin scadente. Impozitele adică. Pe clădiri, terenuri, mașini, motociclete, grădini, castele și iahturi, știe fiecare ce posedă. Sau așa ar trebui. Până să se mute soțul meu în Anglia habar n-aveam că avem de plătit taxe anuale sau poate exagerez, nu că nu aveam habar dar nu mă interesa deloc problema asta. Nu știam nici cât avem de plata, nici care e termenul, nici cum se procedează și eram complet ruptă de realitate. Mă complăceam într-o stare de nepăsare puerilă și nu-mi băteam capul cu probleme de adulți, chit că eram trecută bine de 40.

        Dar, așa cum se spune, nevoia te învață (și încă urgent!) iar după prima somație pe care am găsit-o în cutia poștală m-am trezit la realitate în doi timpi și trei mișcări. Am plătit tot ce era de plătit, desigur, și apoi, pe când credeam că un an de zile nu mă va mai deranja nimic, m-am trezit cu o altă notificare, de data asta fiind înștiințată că sunt restantă cu chiria pe garaj. La faza asta am fost de-a dreptul mirată pentru că știam că garajul este al nostru, că doar noi îl construisem. Ce chiria soarelui? Nu m-am întrebat însă niciodată pe pământul cui am construit? Da, aveam de plătit anual chirie pe terenul pe care am ridicat garajul și asta am aflat-o pe cale oficială. De atunci au trecut câțiva ani, lucrurile au intrat în rutină și nu mă mai surprinde nimic. Am totul notat, știu termenele de plată, sumele, scadențele, beneficiile plăților aniticipate și tot ceea ce ține de taxe și impozite.

        Sunt însă multe alte lucruri pe care am început să le fac (și pe care nu le făceam înainte) și deși a trecut mult timp încă nu sunt pe deplin obișnuită și uneori mai bombăn în sinea mea când, de exemplu, trebuie să duc gunoiul la tomberon. Toată tinerețea mea am fost o doamnă scutită de această sarcină (de altfel absolut onorabilă) și după ce copiii au plecat de acasă, dusul gunoiului a trecut în grija soțului eu fiind responsabilă doar cu atenționarea 🙂

        Să mă gândesc ce mai fac acum și nu mi-ar fi trecut prin cap să fac înainte fără să cer ajutor (și cred că mai mult din obișnuință și nu neapărat pentru că nu aș fi fost în stare). Să mut frigiderul de la locul lui atunci când fac curățenie mare în bucătărie. Era de neconceput să mă încumet la așa ceva până la prima încercare când am constatat cu stupoare că alunecă atât de ușor pe gresie încât și un copil de 10 ani l-ar putea muta din loc. Floare la ureche. Sau să schimb un bec ars. Bine, asta nu e mare lucru, cred că îmi era doar lene să mă urc pe  masă pentru că de pe scaun nu ai cum să ajungi la tavan. Apoi nu mă interesa deloc cum se curata hota sau cum se desfunda scurgerea de la cadă, astea erau clar treburile lui iar eu îmi vedeam de ale mele.

        Capitolul cumpărături în magazinele plictisitoare s-a schimbat iarăși foarte mult. Obișnuiam să intru la raioanele de materiale de construcții doar forțată de împrejurări înainte de vreun zugrăvit sau dacă intenționam să schimbăm o ușă sau să înlocuim plasa contra țânțarilor. N-aș fi crezut în vecii vecilor că o să studiez oferta de teava irigatii și nu pentru că am devenit latifundiară în Bărăgan ci pentru mica noastră grădină din care anul acesta sper să am o mică recoltă de legume exotice. Bine, nu spun acum că am devenit pasionată de astfel de magazine dar pot totuși să mă laud că aerul condiționat pe care l-am instalat în casă este opera mea. De bine, de rău, am făcut totul cap coadă și în curând va fi a patra vară de când funcționează perfect.

        Sunt de acord cu egalitatea între sexe și că nu există treburi de făcut în casă doar pentru femei sau doar pentru bărbați dar pe de altă parte  sunt convinsă că în fiecare gospodărie sarcinile sunt împărțite și clar definite probabil în virtutea obișnuinței. Sau poate pe baza altor criterii. La voi cum stă treaba? Ce NU faceți niciodată și lăsați doar în sarcina partenerului?

Read More

        N-aș fi crezut vreodată că o să vreau să ”scap” de cărțile din bibliotecă. Pare dur spus, de-a dreptul o blasfemie pentru mulți dintre noi, dar adevărul este că în afară de a le șterge de praf din când în când, pe marea majoritate dintre ele nu le-am folosit la nimic altceva în ultimii douăzeci de ani. Există câteva romane pe care le-am recitit cu plăcere a doua oară, sunt câțiva poeți în a căror poezii îmi înec amarul în zilele mohorâte de toamnă, am 2-3 cărți pe care le țin pe noptieră și îmi sunt atât la figurat cât și la propriu cărți de căpătâi dar de restul trebuie să scap urgent. Am donat multe cărți în ultimii ani dar tot mi-au rămas prea multe și dacă după prima și a doua strigare le-am mai dat o șansă, acum a venit momentul despărțirii definitive.

        O să păstrez dicționarele, romanele de care vă spuneam și alte câteva volume care au o valoare sentimentală deși între paginile lor nu mai găsesc nimic de interes. Câteva carti de programare care m-au însoțit pe timpul liceului (mai există oameni care încă învață programare din cărți și nu de pe internet? se pare că da), câteva cărți de povești nemuritoare din care nu se mai tipăresc ”în ziua de azi” și vreo trei coffee table books (cărți care au mai mult poze decât text dar poze din alea de care nu te saturi niciodată să le privești). Și dicționarele deși unele din ele sunt depășite. DEX-ul, Larousse-urile și Oxford-urile că prea sunt frumoase și la orice pagină le deschizi ajungi să te scufunzi în ele uitând de ceea ce se petrece în jur.

        Sunt departe de a fi adepta stilului minimalist dar în ultima vreme am simțit din ce în ce mai tare cum cărțile au ajuns să îmi invadeze spațiul vital și cum rafturile înalte ale bibliotecii mă sufocă. Când eram adolescentă visam la o casă în care să am o încăpere destinată doar cărților și chiar să am o scăriță pe care să mă urc astfel încât să ajung la rândurile de sus. O încăpere cu aer boem și rezonanță istorică în care în afară de mine să nu aibă nimeni voie să facă ordine sau să mute vreun obiect de la locul lui. Între timp lucrurile s-au așezat altfel, eu m-am schimbat, au apărut cărțile în format electronic iar comorile mele prinse între două coperți le-aș aranja în biblioteci cât mai simple și mai aerisite.

        De când am kindle-ul nu mai cumpăr decât arareori cărți în format fizic și nu doar pentru faptul că fac economie de spațiu deși acesta este principalul motiv. Dar cărțile electronice sunt mai ieftine, apoi, în momentul în care te hotărăști că o vrei, o primești instant fără să mai fie nevoie să aștepți două zile pachetul de la curier, sunt mai ușoare și poți lua cu tine în călătorie o sută dacă vrei că nu se îngreunează bagajul (explicație pentru cei născuți în era covidului – A CĂLĂTORÍ, călătoresc, vb. IV. 1. Intranz. A face un drum spre un loc (mai) depărtat; a fi pe drum).

        Cărțile electronice le poți citi în orice condiții chiar și în întuneric, poți să ajustezi mărimea literelor la formatul cel mai confortabil ochilor tăi, sunt environmentally friendly adică prietenoase cu mediul în sensul că nu se mai taie păduri pentru tipăritură și… nu știu, mai ziceți voi care ar fi avantajele. Că de nostalgia mirosului de cerneală tipografică nu vreau să pomenesc, e o amintire și o senzație de care nu o să mă despart niciodată și cred că toți cei care au făcut din citit o mare pasiune știu exact la ce mă refer.

Read More

        De fapt nu e o întrebare, ci o constatare. Mai avem puțin și avem un an de când am intrat în pandemie. Tehnic vorbind, se face anul de când OMS a declarat oficial, pe data de 11 martie 2020, că nivelurile alarmante de răspândire şi de gravitate ale cazurilor de infectare cu coronavirus au transformat epidemia într-o pandemie.

        Nu știam ce ne așteaptă (și nici măcar nu bănuiam) pentru că privind din România, lucrurile păreau a se întâmpla mult prea departe de porțile noastre. În orice caz, pe data de 4 martie când m-am întors cu avionul din Anglia și tipa de lângă mine purta mască (cred că era singura astfel echipată dintre toți călătorii) m-am uitat la ea ca la felul șapte. Wuhanul, China și liliecii erau de cealaltă parte a planetei și nu aveau cum să ne deranjeze existența. În decurs de câteva zile însă lucrurile s-au precipitat subit și viețile noastre au intrat într-o spirală a panicii cu greu de ținut sub imperiul rațiunii.

        Magazinele alimentare s-au golit instantaneu, spirtul sanitar și detergenții au devenit articole de lux iar prețul dezinfectantelor a ajuns la cote astronomice. Desigur că toate acestea sunt oarecum de înțeles, însă ceea ce pentru mine va rămâne întotdeauna o enigmă este de ce în aceeași categorie a articolelor esențiale supraviețuirii a intrat și hârtia igienică. Este un fenomen la care cuget în continuare 🙂

         Într-un fel, cu toate că pericolul este încă pe noi și situația globală este departe de a se fi îmbunătățit, se pare că ne-am obișnuit să trăim cu virusul printre noi. La mine la serviciu nu mai spală nimeni fructele cu detergent de vase, nu mai poartă nimeni mănuși chirurgicale când scrie la calculator și nici pachetele pe care le aduc curierii nu mai sunt dezinfectate cu clor. Sigur că măștile se poartă în continuare pentru că sunt obligatorii, sigur că spălatul mâinilor se face cu o mai mare minuțiozitate decât înainte și sigur că nu mai stăm la grămadă ca în vremurile bune. Dar panica inițială a dispărut. Din când în când mai auzim de câte un coleg care s-a îmbolnăvit de covid dar instituția nu se mai închide pentru dezinfectare și nici nu mai apar forțele speciale în costume de cosmonauți care să pulverizeze substanțe distrugătoare de virusuri pe pardosele și pereți. Ca să nu mai spun de isteria cu izoletele pe care se pare că am uitat-o cu toții.

        Nu știu cum e situația în școli dar cred că e oarecum similar deși mi-au trecut pe la ureche unele absurdități cum ar fi o fază de la clasa I când unui copil i s-au terminat foile din blocul de desen și i-a cerut doamnei învățătoare o foaie ca să poată desena în continuare. Numai că doamna nu i-a dat spunând că nu au voie să schimbe obiecte între ei. Jesus! dar pe clanța ușii pot să pună mâna copiii unii după alții… Mi se pare o exagerare prost înțeleasă. Să dezinfectăm, nu zic nu, dar poate că și incidentul cu lampa bactericida uv de la școala din Galați care a fost lăsată în funcțiune în timp ce copiii erau în clasă s-a întâmplat tot din prea mult exces de zel.

        De fapt până la știrea de ieri cu lampa bactericida, nici nu știam ce e aia deși se pare că aceste dispozitive sunt foarte eficiente și sterilizează atât suprafețele cât și aerul din încăperi. Și nici nu sunt scumpe. N-au apărut ieri dar pentru a fost ceva nou. Și am mai aflat ceva ieri: de unde vine denumirea ”noului” coronavirus SARS-CoV-2. Este acronimul de la severe acute respiratory syndrome coronavirus 2. De ce nu mi-oi fi pus întrebarea asta până acum, nu știu.

        În rest, legat de pandemie nu mai am ce să spun decât lehamitea mare de care nu mai pot să scap. Și faptul că aștept să mă vaccinez. Voi cum stați cu măsurile de siguranță și prevenție? Nu vi se pare că suntem mult mai relaxați?

 

Read More

        De când s-a declanșat pandemia în două locuri nu am mai fost deloc: la mall și la dentist. Și de amândouă îmi este la fel de dor, desigur din motive total diferite. Dacă de mall este relativ ușor de înțeles de ce îmi lipsește, poate vizita la stomatolog poate părea o dorință mai ciudată deși vă asigur că nu e. Am trecut peste traumele copilăriei când dentistul era asociat cu baba cloanța cotoroanța și toate procedurile se efectuau fără anestezie și am ajuns la detașarea absolut firescă de a merge cu nonșalanță o dată la fiecare 6 luni sau poate la un an la un detartraj și un control de rutină. Din păcate, de când a început pandemia mi-a fost teamă să mai merg la dentist din motive lesne de înțeles și deci nu am mai făcut niciun detartraj din decembrie 2019. A trecut mai bine de un an de atunci și am început să mă întreb cu îngrijorare care vor fi efectele și când se vor vedea. Și nu m-am întrebat doar retoric ci l-am chestionat și pe cel mai solicitat medic din lume, adica Dr. Google iar pe lângă răspunsul la dilemele mele am găsit și alte răspunsuri la întrebări ciudate sau amuzante, oricum unele la care nu m-aș fi gândit.

• Care este cea mai bună pastă de dinți pentru prevenirea formării tartrului? Părerea unanimă a stomatologilor este că cea mai mare importanță o are tehnica periajului, adică un periaj corect, amănunțit, care merge în toate ”colțurile” gurii și peste care nu se sare niciodată iar abia pe locul doi vine pasta de dinți aleasă. Printre recomandările din întreaga lume am văzut Lacalut ceea ce nu poate decât să mă bucure pentru că o folosesc de câțiva ani.
• Care este cea mai bună pastă de dinți pentru albirea dinților? Un răspuns onest ne-ar spune că nu există pastă de dinți care să albească dinții și tot ceea ce poate face pasta de dinți este să îndepărteze petele formate după consumul de cafea, ceai, vin roșu sau alte alimente care colorează iar Colgate are câteva opțiuni excelente în acest sens.
• Este indicat să folosești apa de gură imediat după periaj? Deși poate ajuta la prevenirea cariilor, ar fi bine să nu se utilizeze imediat după spălarea dinților pentru că îndepărtează fluorul concentrat din pasta de dinți rămasă pe suprafața danturii. La asta chiar nu m-am gândit niciodată. Eu folosesc Listerine și deci de acum încolo o să fac o pauză mai lungă între spălare și clătire. (de verificat și cu medicul meu la a cărui părere țin mult)
• Poate vedea dentistul dacă nu te speli pe dinți? Da, poate să își dea seama de acest lucru după tartrul depus și după micile inflamații care apar la nivelul gingiilor și poate să detecteze lipsa igienei chiar dacă tocmai ți-ai periat cu grijă dinții înaintea vizitei programate.
• Poate dentistul să își dea seama dacă ești alcoolic? Da. Chiar dacă nu ai băut alcool cu o seară înainte și nu există semne vizibile, medicul poate să simtă mirosul de alcool din respirație sau chiar prin porii pielii.

        Cele 5 întrebări de mai sus par a fi cele mai frecvente dar am găsit unele la care nu m-aș fi gândit niciodată și în jurul cărora s-au creat adevărate controverse pe forumuri și o să vă dau câteva exemple ca să vedeți ce le poate trece unora prin cap: pot să mă spăl pe dinți cu săpun/ detergent de vase/ scorțișoară/ ulei de cocos/ miere/ înălbitor? Putem să folosim mai multe persoane aceeași periuță de dinți? Este comestibilă ața dentară? Da, sunt oameni care chiar întreabă așa ceva… dacă tot au dat banii și are aromă de mentă, portocale sau pepene, de ce să o arunce la gunoi după ce au folosit-o?

        Mai râdem, mai glumim, dar va trebui să-mi iau inima-n dinți și să-mi fac programare la un control cât de curând pentru că virusul văd că nu dispare, ba din contră i-au apărut în peisaj o mulțime de rude. Voi cum stați? ați fost la stomatolog de când cu pandemia?

Read More

        Cred că majoritatea dintre voi ați auzit de ”jurnalul recunoștinței” (Gratitude Journal), o idee foarte des întâlnită și pusă în practică mai ales în unele țări vestice unde se promovează intens ca fiind un mod de îmbunătățire a sănătății mentale. Cultivarea acestei practici de recunoștință are numeroase beneficii asupra stării generale în primul rând prin creșterea sentimentelor de bucurie sau chiar fericire, scăderea sentimentelor de frustrare și invidie care decurg din toate comparațiile vieții sociale și se spune că reglează chiar și probleme de somn. Tot ceea ce trebuie să faci este ca în fiecare seară să îți aloci câteva minute în care să scrii într-un caiet motivul pentru care ești recunoscător din ziua care tocmai s-a încheiat. Nu e mare lucru și dacă ești o fire pozitivă nu ar trebui să-ți storci prea tare creierii pentru asta pentru că nu ține de lucruri mărețe cum ar fi admiterea la un examen, un job mai bun sau un câștig la loto ci amănunte care ne aduc un zâmbet cât de mic pe față.

        Mi-am propus de mult să țin un astfel de jurnal și au trecut ani întregi de când tot amân deși uneori gândul revine și fac acest exercițiu în cap. Recunosc însă că nu am scris negru pe alb niciodată dar exercițiul este într-adevăr bun pentru starea de spirit. Mai bun decât orice discurs motivațional care, à propos, mă enervează indiferent de la cine vine. Când aud de puteri vindecătoare, de descifrare de mesaje divine și tehnici de dezvoltare personală singura mea reacție este să-mi dau ochii peste cap. Îmi pare rău dar nu gust astfel de lucruri. Sau poate nu le înțeleg.

        Când am intrat în seara asta în casă, venind zgribulită din gerul de afară, și am simțit căldura plăcută a micuțului apartament și mirosul vag de vanilie rămas de la lumânarea arsă cu o zi înainte nu am putut să nu mă gândesc cât de norocoasă sunt că nu sufăr niciodată de frig. Sau de foame. Și parcă dintr-odată depresia covidistică în care mă aflu de ceva vreme nu a mai părut atât de sumbră. Mi-am dat masca jos, mi-am agățat paltonul în cuier, m-am spălat pe mâini și fără să mă schimb am deschis frigiderul să văd ce aș putea mânca. Era plin de numai nu dădea pe afară. O caserolă cu friptură, pilaf, un piure de mazăre, conserve de tot felul, pește, zacuscă, brânzeturi, măsline, ouă de casă, o cutie de prăjituri, trei sortimente de muștar, sosuri, fructe, lapte, sucuri… un supermarket în miniatură. Nici în visele mele cele mai frumoase dinainte de 89 nu îmi închipuiam că voi avea un astfel de frigider sau, mai rău/bine, că voi strâmba din nas gândind că nu am poftă de nimic din ce e acolo și că aș vrea altceva. O pizza, de exemplu. De fapt aveam și pizza în congelator dar dura prea mult să o fac. O juma’ de oră. Până la urmă mi-am dezghețat patru sarmale rămase de la Crăciun la microunde și le-am mâncat cu smântână cu 12% grăsime. Aveam și cu 25% dar aia are prea multe calorii.

        Cuptorul cu microunde îl folosesc zilnic și uneori uit să mă minunez cât de practic este și cât timp am economisit de când îl am. Sau cum o ascultam fascinată pe mătușa mea care făcuse o călătorie în SUA în vremurile de tristă amintire iar la întoarcere ne povestea despre cum făceau americanii popcorn-ul în două minute direct în punga de hârtie cumpărată din magazin. Cu arome de unt, brânză, chilly sau caramel. Waw! Mi-e plin acum bufetul de popcorn iar dacă se termină nu trebuie decât să cobor la magazin și să imi aleg ce aromă vreau.

        Am trei paltoane și dacă am chef pot să îmi mai iau încă unul oricând. Dar nu vreau pentru că nu mai am unde să le pun. Am ajuns să uit de unele haine dosite în dulap și am ajuns să donez fără nici cea mai mică părere de rău pentru că am prea multe. Dulăpiorul din baie e plin de creme, loțiuni, serumuri și ape micelare iar pe polița de sub oglindă se lăfăie cosmetice Estee Lauder, aroganța sublimă a acestei ierni. Pentru Vlad și Cristi am pregătit deja cadourile de ziua lor, parfumuri Hugo Boss, astea le plac și merg la sigur. Bottled Night e preferatul momentului dar, OMG, le știu pe toate. De parfumurile mele nici nu mai zic nimic pentru că deja sentimentul e copleșitor. Am TOT ce vreau.

        Am un televizor uriaș, abonamente la canale de filme, aer condiționat, robot de bucătărie, smartphone cu internet nelimitat, colecție de cercei, de genți, pantofi și ochelari de soare, vreo cinci perechi de adidași, cele mai fancy agende pe 2021, mașină de spălat pe care o pot programa de la serviciu, aparat de curățat cu aburi și nu mă îngrozește ziua când vin facturile la curent sau la gaz. Am deci toate motivele să fiu recunoscătore. Și sunt.

Read More