Gala Spring SuperBlog 2015

17 April 201521 September 2015 Ioana 14 Comments

Nu știu de ce am tot amânat să scriu despre cum a fost la Gala SuperBlog. Sau poate știu, cred că am vrut să-mi treacă starea euforică și să las impresiile la sedimentat pentru o descriere cât mai realistă. Dar chiar dacă au trecut deja două săptămâni, tot roz mi se pare totul. Am avut una dintre cele mai inedite experiențe pe care le-am trăit vreodată intrând brusc într-o comunitate de 50 de oameni în care nu cunoșteam pe nimeni. Într-un fel a fost ca în prima zi de școală (de care nu îmi mai aduc prea bine aminte) sau ca în prima zi de facultate doar că mult mai amuzant.

Fac o scurtă paranteză. SuperBlog este un concurs destinat bloggerilor din România care constă în scrierea de articole pe teme date. Autorii celor mai bune articole câștigă premii în bani sau produse. Totodată, se acumulează puncte care contează în clasament, având astfel șanse la premiile suplimentare rezervate finaliștilor, adică celor care au participat la toate probele competiției. La ediția din primăvara aceasta eu m-am clasat pe locul 6 din vreo sută de înscriși inițial. La sfârșitul fiecărei ediții (aceasta a fost a zecea) se organizează o gală care acum s-a ținut lângă Brașov, la Timișul de Jos la Pensiunea 3 Stejari. Nu știu de ce îi spune pensiune pentru că e hotel în toată regula și cu aceasta am închis paranteza.

Eram hotărâtă să particip la această gală dar, după cum v-am spus, nu cunoșteam pe nimeni și nu mi-ar fi plăcut să merg de una singură așa că am dat un scurt anunț pe grupul de pe Facebook care a fost foarte bine primit.

Raluca a preluat urgent inițiativa, m-a luat de aripă în Gara de Nord și ne-am întâlnit cu grupul oltenilor veseli care veneau de la Craiova cu trenul numit Hyperion. După deschiderea și prietenia Ralucăi aceasta a fost a doua mare surpriză: un tren cum eu, una, nu am mai văzut în România. Poate pentru cineva care umblă doar cu mașina acest tren ar însemna normalitate dar eu, care circul mult cu CFR-ul declar sus și tare că este o diferență de la cer la pământ.

În primul rând este foarte curat. Nu, în primul rând are internet gratuit. De fapt, în primul rând nu are întârziere deloc! Sau, în primul rând biletul costă 25 de lei față de 50,5 cât costă la InterRegio cu care merg eu de obicei de la București acasă sau față de 41 de lei microbuzul. Dacă aș locui în București numai cu trenul ăsta aș merge la munte mai ales că și ora de plecare este foarte potrivită (9 dimineața). Biletele se cumpără direct în tren iar dacă vreți mai multe informații le găsiți pe softrans.ro.

Călătoria a fost foarte plăcută (și scurtă!), eu nu cred că am scos vreun cuvânt dar i-am ascultat pe toți. Pe Bogdan, pe Ianolia, pe Emil, pe Mihnea… Toți se cunoșteau între ei, se tachinau și aveau deja glume cu istoric. Prima impresie: simpatici și fără fițe. Eu m-am lipit cumva de Georgiana, o fată frumoasă și foarte hotărâtă care nici ea nu cunoștea pe nimeni fiind la prima participare. M-am uitat mult la ea și am avut un feeling legat de viitorul ei pe care, fără să pot explica de ce, îl prevăd strălucit. Poate pentru că are nu numai trăsăturile feței ci și ale sufletului foarte bine conturate.

În gara din Brașov ne-a așteptat Nina, prietena mea din online. Am uitat să o întreb dacă a făcut sau face sport pentru că primul lucru pe care l-am remarcat la ea a fost ținuta. Are o postură a spatelui parcă ar fi o balerină la intrarea pe scenă. Ne-am trambalat cu toate bagajele la un fastfood în mall-ul din apropierea gării, apoi am luat un autobuz și după o plimbare de zece minute am ajuns la destinație.

Nu mai știu cu cine am stat la povești în holul hotelului până a început gala, erau atâtea figuri noi că mi se amestecă amintirile și senzațiile. Erau Mirela și Sanda apoi unul venea, altul pleca, pe unii îi recunoșteam după poze, pe alții mi-i imaginasem cu totul și cu totul altfel. Dana T’sSecrets e foarte frumoasă și nu mă așteptasem la asta. Știți cum e, mai rar și frumoasă și deșteaptă… iar colega mea de cameră, Raluca, e ca o rază de soare, atâta puritate nu am mai văzut decât în poveștile cu zâne.

Festivitatea de premiere a fost destul de emoționantă deși unii au încercat să o dea pe glumă. Sunt sigură că fiecare a avut ceva emoții atunci când a ieșit în față și a trebuit să spună câteva cuvinte.

Pentru că nu toți și-au pregătit un mic discurs, așa cum a făcut Andra, ne-am bazat, ca de obicei, pe Claudia care a știut să-și arate ascundă sprijinul punând întrebări ajutătoare, găsind cuvântul potrivit sau preluînd propoziția începută și neterminată. Din rolul acesta care i se potrivește ca o mănușă face adevărate minuni.

Gala (partea oficială și serioasă) s-a încheiat cu marele câștigător care a fost Daniel Botea și cu o sesiune de poze.

Evident că a urmat apoi petrecerea.

Din păcate timpul a fost mult prea scurt ca să stau de vorbă cu toată lumea dar am fost atrasă ca un magnet de unul din grupurile fumătorilor condus de Olimpia. În celălalt, unde erau lideri Alina și Bianca nu am apucat să ajung deloc. Și nici cu Marina, cu Mădălina sau cu Valy nu am schimbat prea multe cuvinte iar cu unii, cum ar fi Adrian de ale cărui poezii am auzit abia după ce am ajuns acasă, nu am interacționat nici măcar la nivel de salut. Păcat, poate data viitoare, pentru că sper să mai fie și o dată viitoare.

Partener la SuperBlog

24 March 201521 September 2015 Ioana 5 Comments

Am mai făcut un pas în viața mea de blogger cu acte în regulă: sâmbăta trecută am participat la primul blogmeet: o întâlnire în lumea reală, cu oameni în carne și oase, care nu au altceva în comun decât faptul că sunt deținători de blog și locuiesc în același oraș. Majoritatea dintre cei care am fost acolo ne vedeam pentru prima oară și când m-am trezit așezată la masă între niște oameni total necunoscuși am retrăit sentimentul pe care îl aveam când mergeam cu trenul de la Cluj la București într-un compartiment în care se înghesuiau opt oameni. Oameni diferiți, cu vieți diferite, care urmau să împartă câteva ore din viață ascultând poveștile celorlalți.

Am petrecut o după-amiază plăcută în lumina plăpândă a soarelui de martie pe terasa unei cafenele care-și scosese mesele afară pentru prima dată în această primăvară. Am povestit despre toate: despre filme, despre scris, despre politică, despre Simona Halep, despre oraș, despre mâncare… despre orice. Am povestit și despre SuperBlog. Mai mult eu, care eram în temă. I-am întrebat pe cei cu care stăteam de vorbă de ce nu s-au înscris la concurs iar răspunsul unui băiat m-a surprins: ”am auzit că e foarte greu, că sunt multe probe și că termenele sunt foarte strânse… nu aș avea timp și n-aș putea să fac față unei astfel de competiții”.

Waw! asta înseamnă că eu, o începătoare în ale bloggingului, sunt de admirat din moment ce am reuşit să duc la capăt două ediţii consecutive. Nu că mi-ar fi spus cineva acest lucru, m-am uitat în oglindă și mi-am dat seama singură 🙂

foto good2talk.ie

Sună un pic a glumă dar adevărul este că nu a fost chiar floare la ureche.

La fel de admirat sunt toți cei care au reușit să parcurgă acest maraton trecând peste obstacolele legate de timp, de disponibilitate, de chef, de principii și, nu în ultimul rând, de frustrările legate de punctaje și jurizări. Iar cu atât mai mult sunt de admirat cei care în urma clasării pe primele locuri la edițiile precedente au devenit bloggeri parteneri.

Percepția mea despre bloggerii parteneri s-a schimbat foarte mult în timp. Când am intrat prima dată în această competiție am avut, pe lângă determinarea de a merge până la capăt, anumite complexe care veneau din timiditatea de a păși pe un teren necunoscut în care aveam impresia că sunt o intrusă. Pe grupul de pe Facebook toți oamenii păreau că se cunosc între ei de-o viață, toți erau expansivi, gălăgioși și fără rețineri. Nu existau ierarhii deși eu îmi imaginasem că între un concurent și un membru al juriului trebuie să existe o anumită distanță. Mi-aduc foarte clar aminte cum la a doua probă din toamnă, o probă sponsorizată de Toyota, toată lumea glumea cu Dana Lalici, câștigătoarea ediției din 2013 și care acum era în juriu. Eu n-am îndrăznit să mă bag în nicio discuție, am stat și am privit doar de pe margine. Credeam că relația este (sau ar fi trebuit să fie) similară cu cea elev-profesor.

Apoi, la o altă probă, Raluca Cincu, cea care urma să dea notele pentru ”Votați SuperBlog” s-a amestecat atât de tare printre concurenți că nu mai știai care, ce și cum. Atunci am avut impresia că toți sunt prieteni între ei și că în acest cerc închis eu nu mai am cum să intru (senzație întărită de faptul că nimeni nu mi-a răspuns la comentarii și nici cu like-urile nu se înghesuiau). Am fost absolut sigură că o să iau o notă mică fiind un outsider dar, spre surprinderea mea, nu s-a întâmplat asta iar notarea a fost foarte corectă. Nu au contat hlizelile ci doar conținutul articolului. Și, evident, corectitudinea gramaticală.

În ediția actuală, cu experiența pe care deja o aveam în spate, am prins curaj și am intrat și eu în jocul comentariilor de negociere a criteriilor de jurizare cu fosta mea colegă de competiție care acum devenise partener, Alina Gheorghe. Cu piticii pe care îi am uneori pe creier, m-am oprit la un moment dat crezând, exact invers decât data trecută, că dacă te tragi de șireturi cu juriul nu e bine și s-ar putea să fii depunctat. Din nou, presupunerea mea a fost greșită. S-a dovedit că un jurat care vine din rândul concurenților este mai obiectiv și are criteriile cele mai transparente nelăsând loc interpretărilor.

Ultima urmă de îndoială mi s-a risipit când Cristina Lincu, câștigătoarea SuperBlog 2014, mi-a dat friend request pe Facebook. Atunci mi-am dat seama că și bloggerii parteneri sunt tot oameni și i-am coborât pe toți de pe piedestalul imaginar. N-au ifose și nu-și dau aere de superioritate gratuite. Au în schimb merite obținute în urma multor ani de muncă în online, sunt surse de inspirație și reprezintă modele de urmat. Am tăiat jos ultima frază pentru că nu vreau să sune a periaj. Aș vrea să credeți că e așa cum spun dar totuși nu vreau să exagerez așa că luați-o cum vreți 🙂

Și pentru că partenerii sunt buni în ceea ce fac (și pentru că lipsește o sărbătoare în calendar) eu cred că ar merita să aibă o zi dedicată: Ziua Partenerului SuperBlog. Nu știu cum ar trebui sărbătorită, habar n-am. Poate la fel ca Ziua împotriva fumatului. Sau ca Ziua fericirii. Sau ca Ziua mondială a apei, sau ca Ziua zăpezii. Adică fiecare în felul său și toate la fel. Știu doar că ar trebui promovată astfel încât lumea să știe că există o astfel de zi iar pentru asta aș apela la partenerii media care se pricep mai bine la astfel de lucruri. Eu, în afară de a da un semn pe Facebook, Instagram și Twitter altceva n-aș ști ce să fac. Acum învăț cu ce se mănâncă Bloglovin-ul și sinceră să fiu, pricep destul de greu. Iar de Tumblr doar am auzit și nimic mai mult.

Petrecerile nu sunt niciodată în plus, deci un pic de distacție n-ar strica. De preferat ar fi o zi de vară când noaptea vine târziu iar mie nu mi se face somn devereme 🙂 Cel mai bine ar fi în iunie când e ziua cea mai lungă, adică pe 21. Sau să nu ne suprapunem cu solstițiul de vară? Să zicem atunci penultima zi de sâmbătă din luna iunie, în fiecare an. Iar invitați să fie, pe lângă partenerii sărbătoriți, toți concurenții care au participat de-a lungul timpului la SuperBlog pentru că, până la urma urmei toți sunt parteneriabili. Na, că am inventat un cuvânt după modelul deja cunoscut 🙂 Cred că toți concurenții și-au dorit la un moment dat să devină parteneri, poate nu neapărat din ambiția de a câștiga premiile oferite primilor clasați, cât din plăcerea de a-și satiface propriul ego. Trebuie să recunoaștem că un pic de vanitate există în oricare dintre noi. E ca și cum ai deveni cetățean de onoare al unui oraș, toată comunitatea te cunoaște și te respectă. Nu știu exact ce înseamnă să devii partener SuperBlog dar știu că e de bine. În cele mai multe cazuri este un titlu onorific fără responsabilități clar definite dar în mod cert partenerii susțin această competiție care deja a ajuns la a zecea ediție. Drept și prin urmare și eu îmi doresc să devin partener la un moment dat.

Revenind la petrecerea anuală organizată de Ziua partenerului Superblog, cu atât de mulți invitați se pare că va fi un eveniment de mare amploare. În nici un caz nu m-aș băga la organizare pentru că nu mă pricep și până la urmă de-aia există firme care se ocupă de organizare de evenimente, Să le dăm, deci, de lucru astfel încât totul să iasă impecabil. Și chiar dacă ar exista mici scăpări în derularea festivităților, după cum îi știu eu pe superblogeri, nu cred că s-ar simți vreunul lezat sau rănit în orgoliu. Creativitatea, perseverența, ambiția, puterea de a depăși frustrările, dorința de autodepășire și talentul sunt calități pe care le au cu toții, care îi unesc și pe care și le regăsesc la începutul fiecărei noi ediții. Deocamdată ediția aniversară tocmai s-a încheiat cu această probă așa că rămâne să ne revedem peste două anotimpuri… poate în calitate de partener? cine știe…

Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2015.

Ador să fac curățenie!

22 March 201521 September 2015 Ioana 7 Comments

Hmmm… asta-i cea mai gogonată minciună pe care am spus-o vreodată 🙂 N-aș putea să fac o astfel de afirmație fără să mă bufnească râsul. Evident că îmi place să am casa curată, cu ferestre strălucitoare, parchet ca oglinda și mobilă fără amprente dar trebuie să recunosc că aș face orice altceva decât să mă apuc de spălat, frecat și dat cu mopul. Operațiunea curățenie mă plictisește de moarte deși sunt nevoită să întreprind măcar din când în când și astfel de acțiuni.

Am și eu, ca tot omul, prietene și colege iar în conversațiile noastre se ajunge, inevitabil, și la acest subiect mai ales înainte de sărbători când toată România pare pătrunsă de necesitatea de a întoarce toată casa pe dos pentru marea curățenie.

Ieri mi-am spălat toate geamurile și perdelele, am tras toată mobila de la loc, am făcut ordine în cămară, am bătut covoarele, am scos tot din dulapuri, sunt moartă de oboseală… cu cât se apropie Paștele, cu atât aud mai des fraze de acest gen. Eu, drept să spun, nu prea mă laud și nu ies în față cu astfel de declarații. Mai bine tac și fac. Prefer pașii mărunți dar siguri în locul unui maraton epuizant de weekend. Decât să-mi distrug o zi întreagă, mai bine sacrific câte o oră (sau doar o jumătate de oră) în fiecare zi. De altfel, psihic vorbind, nici nu aș rezista mai mult de atât.

Nu-mi propun să fac ordine deodată în toate sertarele și dulapurile din bucătărie. Dacă aloc 30 de minute azi, reușesc să golesc două dintre ele, să le sortez și să le aranjez apoi la loc. Apoi mâine spăl un geam. Unul, nu toate. Adică ziua și geamul. În altă zi dezgheț frigiderul și curăț toate rafturile, în alta spăl ușa de la intrare cu cele o mie de șănțulete și modele pentru captarea prafului. Urmează măturatul balconului într-o după-masă însorită iar într-o seară ploioasă – ordine în dulăpiorul de sub chiuveta din baie.

Nu trebuie ca în ziua în care mi-am propus să curăț aragazul lună să mai fac și altceva. À propos de aragaz, cred că toată lumea folosește soluția Triumf de la Farmec, știți de ea, nu? Dacă nu ați auzit, însemnă că fie ați trăit sub o piatră, fie aveți servitori care fac toate muncile în casă. Este aproape la fel de celebră ca Gerovitalul și spun asta fără urmă de glumă. Am niște prieteni în Canada care de câte ori vin în țară fac cumpărături masive de la magazinul Farmec: cosmetice și soluții Triumf.

De Gerovital știam că are mare succes în străinătate dar de soluția pentru aragaz m-am mirat foarte tare și am întrebat-o pe prietena mea de ce trebuie să care de aici așa ceva. Mi-a răspuns că, deși în Canada sunt zeci de branduri de produse pentru curățenie, sunt de trei ori mai scumpe (și nu asta ar fi problema) ci faptul că sunt de cinci ori mai ineficiente. Așa o fi, pentru că am încercat și eu la un moment dat altceva, un detergent ridicat în slăvi de toate reclamele TV care mirosea superb a portocale dar cu atât m-am ales, cu mirosul… arsurile din cuptor acolo au rămas.
În altă zi spăl parchetul. Aici însă intervine o mare, dar mare, problemă. Presupunând, prin absurd, că aș avea un chef nebun de curățenie, tot nu mi l-aș putea duce la îndeplinire pentru că nu mă lasă dușmanii 🙂

foto bounceroni.org

Pe Sylvestra, pisica mea, o apucă pandaliile când vede mopul, se agață cu disperare de el și nu mă lasă să mai fac nici o mișcare. Deci trebuie să mă ascund de ea (ceea ce este aproape imposibil) sau să o închid într-o altă cameră… dar când o aud cum zgârie la ușă mi se face foarte milă de ea și atunci trebuie să-mi termin rapid treaba – o jumătate de oră.

Pentru curățarea mobilei îmi programez tot la fel, maxim o oră, dar nici nu e nevoie de atât de când am descoperit șervețelele Nufăr

După mine, asta e a doua mare invenție în domeniu care vine imediat după pamperși. Pe lângă faptul că nu mai trebuie să mă mâzgălesc cu tot felul de cârpe mizerabile, să le înmoi în apă, să le spăl și să le clătesc, șervețelele astea au proprietatea de a nu mai lăsa lemnul să atragă praful ca un magnet. Îmi plac tare mult. Cu ele ritualul ștergerii mobilei devine aproape la fel de plăcut ca demachierea de seară. Tot din gama Nufăr de la Farmec, iubesc și soluția pentru curățat inoxul care, evident curăță suprafețele de inox… dar, surpriză-surpriză! curăță perfect și argintul. Eu am descoperit acest lucru întâmplător și de atunci doar așa îmi mai curăț bijuteriile din argint. Le pun pe o farfurioară, le pulverizez cu soluția și le las la ”fezandat” o jumătate de oră după care le spăl cu apă. Zici că-s noi, așa strălucesc 🙂

Cam așa decurge la mine curățenia de-a lungul întregului an. În fiecare zi câte un pic, niciodată cu hei-rupul. Chiar dacă într-o zi dedic doar 10 minute curățeniei, să zicem că șterg oglinda, tot e mai mult decât nimic și asta înseamnă că lucrurile nu se adună ca să te copleșească la un moment dat. Mie acest stil mi se pare foarte convenabil și lipsit de stress-ul pe care îl provoacă lucrările de amploare. Voi cum procedați? oftați când se apropie sărbătorile gândindu-vă la curățenie?

foto cemerita.ro

Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog.

Detectorul de obiecte pierdute

20 March 201521 September 2015 Ioana 4 Comments

Se spune că oamenii, după ce ajung să stea un timp împreună, încep din ce în ce mai mult să semene unii cu alții. Să gândească la fel, să reacționeze la fel, să le placă aceleași lucruri și chiar să se comporte asemănător. Vă spun din proprie experiență că exact așa se întâmplă.

Când m-am căsătorit cu Cristi, mi se părea foarte ciudat că nu-și găsea niciodată cheile (de la casă, de la mașină. de la garaj, de la birou whatever – cheile) și zilnic auzeam întrebarea Nu mi-ai văzut cheile?… Mă gândeam cum naiba e să nu știi unde ți-ai lăsat cheile pentru că eu știam în orice moment unde se află și cel mai neînsemnat lucru, darmite ceva așa de important? La început mă enerva întrebarea, apoi, încet-încet m-am obișnuit, iar acum, după atâția ani, am ajuns să pățesc exact la fel. Deci nu s-a luat el după mine, m-am luat eu după el.

Veșnic se întâmplă să nu-mi găsesc ceva. Uneori mi se pare că jumătate din viață mi-o petrec căutând lucruri pe care nu mai știu unde le-am pus. Telefonul e primul pe listă, apoi urmează ochelarii, cheile (bineînțeles), rujul, cana de cafea, ceasul, portmoneul și orice altceva se poate muta dintr-un loc în altul nefiind înfipt într-un soclu de beton. De haine nici nu mai vorbesc, de multe ori sunt nevoită să aleg o altă ținută decât cea pe care mi-o propusesem inițial pentru că ba nu-mi găsesc cămașa albă, ba nu știu unde mi-e tricoul în dungi, ba am uitat că mi-am pus bluza roșie la spălat. Tot timpul caut ceva.

foto spoonfulofimagination.com

Dacă aș avea puterea, aș inventa o baghetă fermecată cu care să mă plimb prin casă și care să îmi spună exact unde se găsește ceea ce caut și de care am nevoie în momentul respectiv. Asta sună cumva a poveste cu vrăjitoare și magicieni dar dacă stau bine să mă gândesc cred că nu e chiar imposibil de realizat cu tehnica actuală.

Îmi imaginez că ar trebui să arate oarecum similar cu un detector de metale dar, evident, mult mai mic că doar raza de acțiune e în casă și nu pe câmp.

foto ground-penetrating-radar.de

Această baghetă ar trebui să fie conectată wireless la calculatorul în care se găsește baza de date care conține toate obiectele căutabile, ca să spun așa. Dacă un obiect nu se regăsește în această bază, eu nu am cum să-i transmit detectorului ce anume să caute.

Crearea acestei baze de informații ar fi cel mai laborios lucru dar se poate face în timp, adăugând în fiecare zi (sau pe măsură ce cumpărăm obiecte noi) câte o poziție pentru fiecare articol pe care știm că s-ar putea să fim nevoiți să-l căutăm prin casă pentru că am uitat unde l-am pus.

În primul rând obiectul ar trebui să fie scanat cu un aparat (sunt sigură că deja s-a inventat) care să-i memoreze forma, mărimea, textura, consistența, pufoșenia, culoarea, grosimea și orice altă caracteristică. Aceste date ar apărea lângă descrierea pe care eu aș face-o obiectului respectiv, descriere formată din cât mai multe tag-uri (etichete). De exemplu la o bluză aș scrie haină, albă, 200 (astea ar fi gramele), modulară. Nu știu dacă modulară e cuvântul potrivit pentru ceva care își poate schimba forma dar nu am găsit altceva. Opusul acestei forme ar fi rigidă – adică la o cheie sau la o carte așa aș scrie.

Odată realizată această bază de date, totul ar fi foarte simplu. Se aleg tag-urile, să zicem verde, haină, 50, acestea se transmit dispozitivului iar eu plec cu bagheta detectoare pe lângă dulapuri, pupitre și cuiere. De câte ori bagheta simte ceea ce eu i-am transmis, emite un semnal sonor și, uite-așa, bip-bip eu îmi găsesc eșarfa verde pe care o căutam.

Baza asta de date cu toate obiectele utile și inutile care se adună într-o casă ar crește într-un an cât alții-n șapte așa că la un moment dat ar fi nevoie de surse de stocare din ce în ce mai mari. Am căutat și am găsit oferte de hard disk-uri și oferte SSD Intel în magazinul MediaDOT.ro.

Drept să vă spun, inițial m-am uitat după hard disk-uri pentru că eu credeam că am nevoie de un hard disk (așa mi-a spus bunica) dar intrând pe site am văzut aceste SSD-uri care, inițial, nu știam ce sunt. Probabil că am trăit destul de mult timp sub o piatră 🙂 M-am documentat și acum sunt în măsură să vă informez și pe voi, celor care nu aveți tangențe cu informatica, ce sunt acestea.

Sunt tot niște surse de memorare a datelor iar denumirea de SSD vine de la Solid State Drive și sunt varianta mai mare și mai performantă a stick-urilor de memorie USB. Capacitatea lor se măsoară în GB și sunt mult mai rapide decât hard disk-urile. Spre deosebire de SSD, hard disk-urile sunt varianta mai sofisticată a unui cd (sau dvd) iar accesul la informația de pe ele presupune o mișcare mecanică: un braț care se mișcă continuu de-a lungul unui platan de stocare. Din acestă cauza viteza lor de citire/scriere este mai mică. În unele situații este mai potrivit un hard disk, în altele un SSD.

Oricum, alegerea dispozitivului potrivit și a tuturor celorlalte componente electronice o să o las la latitudinea celui care va reuși să creeze bagheta detectoare. Eu am venit doar cu ideea pentru care nu o să cer drepturi de autor. Gloria și toate beneficiile materiale o să le cedez celui care va reuși să pună în practică această idee 🙂

Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2015.

Invitație la 3 Stejari

18 March 201521 September 2015 Ioana 9 Comments

Nici n-a început bine primăvara (cu alaiul ei de flori) că am și primit prima invitație la nuntă de anul acesta – în ultimul weekend din mai și deja mă apucă disperarea că nu știu cu ce să mă îmbrac. Niciodată nu mi se pare prea devreme să încep să mă gândesc la această eternă problemă mai ales acum când va trebui să-mi aleg mai multe ținute pentru eveniment și o să vă explic imediat de ce.

Știți că acum este la modă (sau, mă rog, o fi fost și mai demult dar eu nu știam) să faci petrecerea de nuntă în afara orașului sub forma unei mini-vacanțe oferită invitaților. La scară mare asta înseamnă, de exemplu, ceremonia pe care a avut-o Johnny Depp pe insula lui privată din Bahamas unde musafirii s-au distrat făcând snorkeling, plimbându-se prin nisipul fin de pe malul oceanului și savurând platouri pregătite de bucătari renumiți care purtau titulatura de chef.

La scară mai mică, din punct de vedere al grandorii dar nu și al distracției, un astfel de eveniment se poate organiza și pe plaiurile noastre. Iar eu la așa ceva sunt invitată, adică la o nuntă în mijlocul naturii care va dura, ca în povești, trei zile și trei nopți. Nu, de fapt sunt trei zile și două nopți pentru că începe vinerea dimineața și se termină duminică seara. Deci îmi trebuie haine, nu glumă. Abia aștept!

Am mai fost la nunți în Brașov dar asta o să le întreacă pe toate. Din dorința de a organiza un eveniment perfect, mirii au ales pensiunea 3 Stejari, un complex turistic de 4 stele care este foarte aproape de oraș dar totuși la munte (în masivul Postăvarul, cred că știți că este o zonă superbă). Numele pensiunii vine de la cei trei copaci situați pe actualul domeniu și care sunt ultimele mărturii ale unei păduri seculare ce se întindea odinioară în această zonă.

N-am fost niciodată într-o pădure de stejari deși am citit undeva (un fel de joc-zodiac, o prostioară de genul ăsta) că stejarul ar fi arborele meu protector. De atunci parcă i-am observat mai bine frumusețea și măreția și am dat importanță tuturor legendelor și superstițiilor pe care le-am auzit despre el. Se spune că dacă toamna prinzi din zbor o frunză de stejar care cade, vei fi scutit de răceli și gripe toată iarna. Mi se pare o variantă mai ieftină și mai plăcută decât un vaccin 🙂

Iar dacă doi îndrăgostiți pun în același timp într-un vas cu apă două ghinde își vor vedea viitorul: dacă ghindele plutesc împreună se vor căsători, iar dacă ghindele se despart cei doi se vor îndepărta unul de celălalt.

Se pare că ghindele prietenilor mei au plutit una lângă alta și de aceea acum ne cheamă la nuntă. Deși i-am întrebat, nu au vrut să-mi dea prea multe detalii spunând că vom avea parte de foarte multe surprize. Totuși am aflat că ceremonia va fi în aer liber, la umbra stejarilor seculari, iar petrecerea propriu zisă va fi în restaurantul fabulos care are ieșire pe terasă.

Deci e clar că pentru un astfel de restaurant trebuie să-mi pregătesc o rochie de mare gală. Sper să mă țină picioarele toată noaptea pentru că nunta e abia sâmbătă seara. Înainte de asta, vinerea, va fi ziua dedicată drumețiilor, pentru cei care doresc, evident. Dar cum să ajung eu în zonă și să nu mă încumet pe cărări de munte?… sau poate o să prefer un dolce far niente ca să fiu în formă a doua zi?

Vom trăi și vom vedea. Oricum, ai ce să faci acolo pentru că există și teren de sport, masă de biliard, locuri de joacă pentru copii… și multă liniște în mijlocul naturii ceea ce îmi doresc cel mai mult.

Zic și eu așa, ca să par interesantă cu liniștea, pentru că de fapt abia aștept zumzetul și gălăgia veselă din jurul grătarelor în aer liber și fripturii la proțap care ne vor anima ziua de duminică. Doar v-am spus că nunta ține trei zile, nu? Și înainte să plecăm spre casă, că doar nu o să plecăm mahmuri la drum, o să mai fie încă o petrecere. Una micuță, câmpenească tradițională.

Ideea unei astfel de nunți în cadrul natural al muntelui mi se pare genială, aduni toți oamenii într-un loc și le oferi amintiri pentru o viață. Toată lumea se simte bine și uită de grija volanului, știți voi, cine bea și cine se sacrifică la nunta asta? Nu mai e nevoie ca fiecare invitat să-și caute singur cazare în Brașov , să ajungă la petrecere obosit, direct de pe drum sau să fie nevoit să plece devreme. Sunt sigură că o să fie cea mai frumoasă nuntă la care am participat vreodată. Iar tema nunții va fi ghinda și frunza de stejar, încă un secret pe care l-am aflat deja. Ornamentele de pe mese și mărturiile pentru nuntași vor avea legătură cu stejarul. Chiar și cerceii miresei vor fi foarte asemănători cu cei pe care i-a purtat Kate Middleton la nunta regală:

foto zorandesignsjewelry.com

Replici ale acestor jumătăți de frunză de stejar de care atârnă o mică ghindă încadrată într-un oval elegant au fost multiplicate peste tot în lume. Dar ce e frumos și lui Dumnezeu îi place, așa că de ce nu?

Nu-mi mai rămâne decât să aștept weekendul de la sfârștul lunii mai, să ajung la 3 Stejari și să mă încarc de energie pozitivă. Parcă aș pleca în concediu și nu doar la o nuntă! V-am mai spus că abia aștept?

Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2015.

Share This:

Share This:

Share This:

Share This:

Share This: