2 zile la Băile Herculane

         Am fost întrebată ce îmi doresc de ziua mea și știam sigur că nu am nevoie de obiecte. Așa că am spus că mi-ar plăcea tare mult să primesc în dar o excursie de 2-3 zile undeva în țară unde nu am mai fost. Acum spun că a fost cea mai inspirată alegere. E adevărat că nu am reușit să plecăm exact de ziua mea și am întârziat vreo 6 săptămâni dar asta nu contează chiar deloc.

         De foarte mult timp îmi doream să ajung la Herculane dar până acum astrele nu s-au poziționat favorabil astfel încât să facă posibilă această călătorie. Iar ceea ce citeam în presă mă descuraja total și îmi tăia din ce în ce mai mult avântul de la an la an. Doar astfel de informații găseam :

         Foarte departe de măreția de altădată stă încă în picioare tristă, umilită și cu un viitor incert stațiunea-ruină Băile Herculane… Pe vremuri marile hoteluri erau ocupate doar stafiile turiștilor de odinioară… Glorie și decădere… Privatizarea ruinelor … Încremenirea degradantă…O stare greu de imaginat…

         Trebuia să văd cu ochii mei cum stau lucrurile. Și le-am văzut. A fost revelația acestei veri. De la Turda la Băile Herculane sunt 299 de kilometri iar drumul este ca-n palmă. Neașteptat de bun. Am făcut o singură oprire, la Hațeg, să vedem rezervația de zimbri care este la vreo 2 km de drumul principal. Doi kilometri prin pădure, pe drum asfaltat, cu locuri amenajate pentru oprire…frumos de tot. Biletul de intrare costă 6 lei. Zimbrii stau într-un țarc și sunt cu mult mai mari decât mi-am imaginat. Și mult mai
murdari. Le place să se trântească în bălțile din rezervație și se bălăcesc cu mare plăcere în noroi exact ca bivolii. Văzându-i de departe am crezut că le năpârlește blana, dar cand m-am apropiat mi-am dat seama că pe ei atârnau bucăți uscate de noroi. Și toți păreau mândri de isprava pe care tocmai o făcuseră.

           Rezervația nu este neapărat ceva spectaculos dar iubitorii de animale vor aprecia aceste creaturi ciudate și uriașe iar o plimbare în natură este oricând binevenită.

         Am plecat din rezervație după ce am vizitat toaleta. Poate vi se pare ciudat să vorbesc despre asta dar am fost foarte plăcut surprinsă să găsesc un grup sanitar în mijlocul pădurii de o curățenie lună, cu senzori pentru lumină, cu robinete strălucitoare, cu hârtie igienică, săpun, oglinzi și tot ce trebuie. M-am bucurat că se poate și la noi.

         Stațiunea Băile Herculane este la 4 km de șoseaua principală (DN6, E70) și drumul nu este reabilitat. Asta ca să mă exprim elegant pentru că de fapt este plin de gropi și hârtoape. Dar din 4 km de drum rău nu a murit nimeni. Mai ales că suntem cu toții căliți.

         Peisajul este superb. Sună clișeistic dar nu am găsit alt cuvânt. Când m-am văzut înconjurată de munți am avut efectul de waw! . Am fost copleșită. Clădiri agățate pe pante deosebit de abrupte, stâncărie sălbatică și păduri calme într-un amestec pe verticală care mi-a adus aminte de Monte Carlo. Fără nicio exagerare și vorbind doar despre relief, desigur. Dar, ca de obicei, cuvintele nu pot să descrie măreția și splendoarea naturii.

         Ne-am cazat la pensiunea Floriana unde făcusem o rezervare cu o zi înainte. O cameră dublă a costat 90 de lei pe noapte și am fost foarte mulțumiți. Cred că e una din clădirile cocoțate cel mai sus în zonă, proprietarul ne-a și spus de altfel că totul s-a construit manual pentru că nici un utilaj nu a putut urca până acolo. Ca să ajungi la pensiune trebuie să urci niște trepte foarte abrupte, undeva la nivelul etajului 12-14 însă merită fiecare pas pentru că de sus panorama este magnifică. Se poate ajunge și cu mașina, pe un drum ocolitor de vreo 2 km dar noi am preferat să mergem pe jos din două motive : ca sa facem un pic de mișcare și ca să putem bea o bere-două. Sau poate ordinea motivelor e inversă 🙂

         După ce ne-am deprins cu peisajul și am început să coborâm din nou ochii spre pământ am plecat în recunoaștere să vedem dezastrul mult anunțat. Surpriză-surpriză ! Lucrurile nu stau nici pe departe atât de rău precum ne-am fi așteptat. Da, e adevărat, sunt câteva hoteluri nelocuite dar se vede că în interior se lucrează. Dar sunt și hoteluri gigant de câteva sute de camere care sunt renovate, în care se aprind luminile în fiecare seară și de pe terasele cărora se aude muzică. Iar pe aleile din jur este animație mare exact ca în orice stațiune din lume. Tarabe unde se vând suveniruri, tonete de înghețată, biciclete de închiriat, afișe cu excursii, cântare pentru greutate și din loc în loc câte un câine lenevind plictisit pe trotuar.

         Ca să ajungi în centrul vechi trebuie să faci o plimbare pe malul Cernei de vreun kilometru jumate. Pe trotuar, bineînțeles. Mi-a plăcut că partea veche a orașului a rămas intactă iar hotelurile noi au fost construite în altă parte.

         Noi am ajuns în centrul istoric pe la 8:30 seara și nu mai era aproape nimeni pentru că în această zonă nu sunt restaurante și magazine. Am avut senzația că sunt pe un platou de filmare la un film de epocă. Totul era încremenit în liniștea mormântală din jur. Există câteva clădiri complet renovate care arată perfect, cum ar fi Hotelul Ferdinand. Altele sunt în curs de renovare iar altele stau să cadă dar per total piața arată bine, își păstrează aerul de epocă și emană o energie pozitivă.

         Am stat pe treptele bisericii catolice și m-am transpus în altă lume într-o atmosferă extrem de zen.

         La Herculane toată lumea care se respectă bea apă din izvorul Domogled. Sunt mulți care vin cu mașinile de la kilometri distanță să  își umple portbagajul cu sticle cu apă ceea ce m-a făcut să-i întreb în cât timp beau atâta apă. Am aflat cu surprindere că îi ține mai mult de o lună. După părerea mea asta înseamnă că beau apă stătută. Oricât de grozavă ar fi apa, după câteva zile nu mai e ce-a fost, eu una nu m-aș încumeta să beau. Indicațiile de pe plăcuța izvorului spuneau că apa are o mulțime de efecte benefice iar doza de administrare este până la stingerea senzației de sete. Apa e într-adevăr foarte bună și rece așa că m-am conformat de câteva ori . Și mi-am stins senzația de sete 🙂

         Prețurile la terase mi s-au părut mai mult decât rezonabile. O ciorbă costă 6 lei, o bere 4 sau 5 lei iar micii 2 lei. Intrarea la ștrand e 10 lei iar biletul e valabil toată ziua, deci poți intra și ieși de câte ori ai chef.

         Am stat doar 2 zile și jumătate la Herculane și a fost total insuficient. Am făcut o excursie pe Dunăre, am fost la un ștrand cu apă termală, am admirat fiecare clădire, am umblat, am urcat și-am coborât până ne-am rupt opincile dar am fi avut ce face încă multe zile la rând așa că îmi doresc foarte mult să mai ajung pe acolo.

         Faptul că stațiunea s-a deteriorat în mare parte este foarte adevărat dar mie nu mi se pare că a încălcat regula generală din România unde cam tot ceea ce ține de turism s-a dus pe apa sâmbetei în ultimii 25 de ani. Adică nu este mai altfel decât în alte părți. De exemplu în plin centrul Bucureștiului, pe strada Academiei, o clădire arată în acest hal:

         Dar asta nu înseamnă nici pe departe că tot Bucureștiul este o ruină.
S-a format un cerc vicios prin care lumea știe că la Herculane este un dezastru unde nu merită să-ți petreci vacanța. Iar dacă turiștii nu mai vin în stațiune, aceasta nu mai are cum să crească și să se dezvolte. Eu sunt totuși optimistă și mi se pare că aripile urbei au început din nou să crească. O să recomand cu cea mai mare sinceritate acest loc de câte ori voi avea ocazia și o să-l promovez sub orice formă. După cum spuneam, pentru mine a fost revelația verii.