GEL-DUS

Creme, rujuri și parfumuri

         Ce fac eu acum, adică să vă arăt ce cosmetice am folosit în ultima perioadă și să-mi spun părerea despre ele, este oarecum la modă în lumea blogerițelor de beauty. Eu nu sunt una dintre ele dar îmi face plăcere să citesc astfel de articole și să mă informez aflând părerea altor persoane care au utilizat anumite produse și știu că nu sunt singura căreia îi plac astfel de păreri. Nu este același lucru ca și când vezi doar reclamele strălucitoare de la TV care toate promit marea cu sarea și de multe ori realitatea este departe de adevăr. Am mai scris despre asta prin octombrie și de atunci au trecut trei luni în care nu am stat degeaba :)
         Deci să încep cu produsele de spălare/ demachiere că văd că aici am cele mai multe recipiente goale. 
         Am terminat trei geluri de duș plus săpunul lichid de la Nivea pe care l-am folosit tot cam în același scop. De departe preferatul meu este gelul de duș de la Yves Rocher cu portocală și ciocolată pentru că are un miros înnebunitor doar că nu înțeleg de ce această aromă nu este disponibilă decât o lună pe an, în perioada sărbătorilor de iarnă. Mare păcat. Dacă o să apară și iarna viitoare o să îmi fac stocuri.          
         De partea cealaltă, a dezamăgirilor, este gelul de duș cu trandafiri de la Sabon care a fost cel mai scump, chiar foarte scump, și deși avea o sticlă frumoasă, cu un design vintage, conținutul a lăsat de dorit. În primul rând lichidul care inițial avea o culoare roz drăguță și arăta foarte bine în baie s-a decolorat, adică a devenit un maroniu urât. Și asta la scurt timp după ce l-am expus la lumină, să zic după două săptămâni. Nici nu-ți mai venea să te speli cu el. Mirosul nu s-a schimbat dar efectul nu a mai fost același spre deosebire de gelul de duș bulgăresc, tot cu trandafiri, care a rămas la fel de rozuliu până la sfârșit.
         Șervețelele demachiante de la Balea au fost o mare… pot să spun porcărie ? că alt cuvânt nu găsesc. Nu sunt suficient de bine impregnate cu demachiant iar ca să îți cureți fața trebuie să freci până ți se irită pielea. Big no-no ! Nu mai cumpăr niciodată, clar, în schimb demachiantul lichid, aceeași marcă a fost ok. Adică de nota 7, cu indulgență 8. 
         Foarte bune, în schimb, ambele produse de demachiere și curățare de la Anew (Avon). Cel din tubul albastru lasă tenul atât de curat încât ai senzația că scârțâie când dai cu mâna pe față, înlătură în profunzime toate urmele de machiaj sau praf și cred că este foarte potrivit pentru un ten gras. Eu l-am folosit doar din când în când pentru că îmi usca prea tare fața și alternam cu crema de curățare din tubul maro (din dreapta pozei) care este mai potrivită pentru un ten uscat și sensibil mai ales pe perioada de iarnă. Le recomand pe ambele, costă cam 20 de lei și, după cum spunea chiar Lisa Eldridge, nu merită să dai mulți bani pentru un produs pe care îl ții foarte puțin pe față (adică 2-3 minute cât durează să te speli). Merită însă investit într-o cremă de față bună.
         Am folosit crema de noapte L’Oréal , o cremă grasă care și-a făcut datoria mai ales în zilele în care fața mi-a fost arsă de ger dar nu m-a dat pe spate. Deci nu a fost preferata mea și ne-am luat la revedere pentru o perioadă mai lungă de timp, nu cred că o să ne mai întâlnim prea curând.
        Crema de ochi de la Anew (din nou Avon) a fost însă o decepție totală. Are două compartimente mici, o cremă pentru partea de sub ochi și una pentru pleoape dar eu nu am putut să o folosesc pentru că nu mi-a plăcut mirosul. Dar deloc. Așa că mă dădeam cu ea  pe mâini după ce spălam vasele pentru că pe față nu am putut să mi-o pun. S-a terminat repede pentru că a fost o cantitate foarte mică, parcă 2×10 ml.
        Autobronzantul de la Yves Rocher este spectaculos, o să îl cumpăr din nou. Este foarte hidratant, culoarea apare treptat (după 3-4 aplicări), nu pătează deloc și se poate folosi în loc de loțiune de corp iar astfel ai brațele (sau picioarele) ”bronzate” tot timpul. Unul din cele mai bune produse ever. La fel de încântată sunt și de crema  de corp cu lapte și miere de la Oriflame dar aceasta este deja un produs consacrat, o folosesc de ani de zile și nici nu mai știu câte cutii am terminat până acum. Crema de mâini cu grep (am primit-o cadou, este o marcă din Cehia) mi-a plăcut pentru că mirosea a citrice, unul din mirosurile mele preferate.
         În ceea ce privește produsele de machiaj : rimelul de la MUA – excelent, la prețul de o liră cât a fost nu am nimic de comentat, oja Flormar, un mov deschis, la fel, foarte frumoasă culoarea și rezistentă la orice atacuri, balsamul de buze de la Apivita mi-a plăcut dar nu mai mult decât cel de la Nivea iar prețul fiind dublu… adio Apivita. Pensula pentru pudră de la Oriflame și-a făcut veacul, am folosit-o ani de zile și nu pot să spun decât că acum am trecut la alt nivel, adică Real Techniques.
         La capitolul nemulțumiri am două plângeri, ambele pe podium: rujul marca Sephora și fondul de ten spumă (lightweight airfoam) Maybelline. Rujurile Sephora au un miros atât de puternic încât îl simți în nas tot timpul și este deranjant, dar cel mai neplăcut este că au o textură foarte moale, adică pur și simplu când dau de un pic de căldură (de exemplu vara în poșetă) încep să curgă și se deformează în tub, Un adevărat coșmar. Nota 2. Și mai încă un ruj Sephora pe care încă nu l-am terminat. Atunci când mi le-am luat era promoție și m-am aruncat la două :) Să-mi fie învățătură de minte.
         Iar de acest fond de ten ce să vă spun ? datorită lui mi-am dat seama că am păr pe față. Adică niște perișori pe care eu până acum nu i-am observat, a trebuit să mă dau cu chestia asta pe față ca să mi-i scot în evidență, Deci se lipea fondul ăsta de ten de firele de păr de parcă le cimenta. Nu mi-a plăcut deloc, am folosit un pic din el dar în combinație cu alte fonduri de ten și până la urmă am renunțat.
          L’Air du temps de Nina Ricci, unul din parfumurile mele preferate din toate timpurile s-a terminat. Sticluța aceasta a fost o ediție limitată, couture edition s-a numit, și este o mică piesă de colecție. Este un parfum clasic, floral-condimentat care are în centru garoafe și violete. Îl ador !
          Notele pentru deodorante sunt următoarele : deodorantul marca proprie Auchan nota 10, Nivea invisible nota 10, cel cu bilă de la Balea nota 7 (ineficient) iar Gerovitalul fără parabeni nota 8. Sau minus 8. De ce oare trebuie să aibă așa un miros învechit ? mirosul anilor 80… păcat de el. Nu mi-a plăcut.
         Masca de păr de la Matrix (cred că am luat-o de pe strawberrynet.com) mi-a plăcut dar aici trebuie să vă spun că mie cam toate balsamurile / măștile de păr îmi fac bine și nu prea găsesc diferențe mari între ele. Poate cineva mai pretențios sau cu un păr mai dificil ar avea mai multe de spus dar eu orice balsam folosesc îmi lasă părul moale și nu se electrizează. Calificativul excelent merge la serul de îngrijire a părului cu ulei de argan de la Avon, Advance Techniques. Cu uleiul acesta mă dau pe vârfurile părului când sunt uscate și firele nu mi se mai despică deloc. Sau uneori după ce folosesc placa de îndreptat părul, vârfurile (un centimetru, doi) arată ca mătura. Pun un pic de ulei în palme și apoi le frec de păr. Efectul de hidratare este aproape instantaneu.
         Astea sunt cosmeticele consumate de mine în ultima perioadă. Par multe dar nici măcar nu se observă că au dispărut din baie deși în ultima vreme m-am abținut să mai fac cumpărături la această categorie. Mi-am propus să nu mai cumpăr nimic până ce nu termin măcar o parte din ceea ce am deja. Voi cum stați la acest capitol? Tot așa de mare vă e pofta de cosmetice ? 

Share This:

Citește mai mult

ase

Ce carte ai scrie ?

         Dacă ar fi să scrii o carte ce subiect ar avea ? E o întrebare pe care am pus-o multor persoane și de cele mai multe ori am primit cam același răspuns, poate într-o interpretare diferită dar cu acelasi miez: Povestea vieții mele. Probabil că tuturor viața noastră ni se pare interesantă și că despre ea s-ar putea scrie o carte sau ar putea deveni subiect de film dar nu știu dacă cei din jur ar aprecia acest lucru la fel de mult ca noi înșine. Ar fi ceva de spus dacă personajul principal ar fi o mare personalitate, un actor, un politician, un om de știință sau chiar un mare infractor, de ce nu? În caz contrar, dacă ar fi să scriem o carte,  poate ar trebui să ne lăsăm mintea să zboare și să ne axăm pe ficțiune și nu pe experiențe personale
        Dar nu toată lumea este supra-împovărată de propria imaginație care într-adevăr este o însușire indispensabilă artei scriitoricești. Nu toată lumea este Agatha Christie care inventa povești chiar dinainte să meargă la școală. Cu acest har te naști ori ba și nu prea cred că poți să te antrenezi în acest sens decât într-o foarte mică măsură. I-am citit memoriile (da, chiar și ea și-a scris povestea vieții) și mi-a rămas foarte clar în minte un episod relevant privind personalitatea ei puternică și darul înnăscut de a crea povești.
         Avea în jur de 10 ani când la școală li s-a cerut, ca de altfel tuturor generațiilor de elevi, să scrie tradiționala compunere Toamna . A început promițător, în genul compunerilor clasice, cu frunze galbene și cafenii și dintr-odată, fără vreun motiv precis, în povestire (și în pădurea cu frunze moarte) și-a făcut apariția un purcel. Purcelul Codiță i-a distras complet atenția de la subiectul cerut de învățătoare întrucât povestirea a continuat cu aventurile tumultoase ale acestuia și s-a încheiat cu o petrecere fabuloasă dată în cinstea prietenilor săi. Învățătoarea nu a apreciat deloc imaginația viitoarei scriitoare iar criticile aduse au fost aceleași ca de obicei: compunerea era mult prea fantezistă. Mai târziu, tocmai acestă fantezie debordantă avea să-i aducă faima mondială, Guinness Book declarând-o cel mai bine vândut scriitor al tuturor timpurilor alături de William Shakespeare.
         Modificând puțin întrebarea inițială, ce întâmplare din viața mea ar face un subiect bun de carte, cred că aș da același răspuns ca al majorității; nu cred că mi s-a întâmplat ceva spectaculos care să fie un bun subiect de roman și să te țină cu sufletul la gură așteptând deznodământul, deși povestea vieții mele a avut perioade care ar merita să fie descrise și puse în cuvinte de condeiul unui scriitor talentat. Iar partea cea mai neobișnuită și total diferită de ceea ce trăiesc acum e dată de anii pe care i-am petrecut în Bucureștiul studenției mele.

         Viața în căminele ASE-ului, foste clădiri impunătoare la vremea lor, sedii de firme sau vechi case boierești, transformate peste noapte în dormitoare avea o intensitate și o presiune de care nu scăpai decât în vacanțele de vară petrecute acasă. Despre întâmplările petrecute atunci, pe care nu le-am trăit neapărat ca protagonistă ci  pe unele le-am privit doar de pe margine, cred că s-ar putea scrie o carte. De exemplu cum în primele zile de facultate una din colegele de an a fost luată de pe stradă, din fața căminului, și dusă la poliție miliție pentru că vorbea cu un alt coleg de an care era însă cetățean străin, libanez dacă bine îmi amintesc. A fost acuzată că urmărea să întrețină raporturi sexuale în vederea obținerii de beneficii materiale. A fost primul șoc, aveam 18 ani și parcă eram picate din lună, știam că nu avem voie să vorbim cu cetățenii străini (ce inepție!) dar nu ne imaginasem că o simplă discuție cu un coleg de facultate poate fi ceva atât de periculos.
      Un alt șoc, tot la scurt timp de la începerea școlii prin octombrie, noiembrie, a fost într-o duminică dimineața, la ora 6 când unul dintre profesorii noștri a venit în cămin bătând cu pumnul la fiecare ușă să ne scoale astfel încât să fim primele prezente la secția de votare. Îl văd și acum, un bărbat la 50-60 de ani, grizonat, îmbrăcat la patru ace, mare secretar de partid și profesor de economie politică, tunând și fulgerând printre studente în pijamele care se uitau buimace la el neînțelegând exact ce trebuie să facă.
         Este extraordinară capacitatea omului de a se adapta la condiții vitrege de viață fără a-și pierde demnitatea și căutând soluții pentru a ieși din impas. Și aici nu mă refer doar la lipsa apei calde care era la ordinea zilei. Apa caldă avea orar foarte clar și, din fericire (sau măcat atât), se respecta: de trei ori pe săptămână căte două ore. Venea o fochistă care încălzea un cazan mare și dădea drumul la apă. Atunci trebuia să cobori repede cele câteva etaje, să ajungi în sala dușurilor care era la subsol, să apuci să te speli în viteză că după tine mai așteptau câteva persoane și să umpli și câteva lighene cu apă caldă pentru spălatul hainelor. Nici vorbă de mașini de spălat, nici automate, nici ne-automate. Dar de fapt nici măcar în vis nu ne imaginam că am putea avea așa ceva la cămin. Dar ce vorbesc eu de mașini de spălat când noi nici măcar prize de curent nu aveam. Era interzis cu desăvârșire să folosești orice aparat electric în cameră, nu că ar fi existat prize, doar acestea fuseseră prinse sub tencuială, dar exista posibilitatea să faci o mică improvizație, adică să tragi curent de la becul din tavan. Asta pentru cine se pricepea, avea curaj și, cel mai important, avea ce să bage în priză. La mine în cameră nu avea nimeni nici foen, nici ondulator de păr, nici luxul suprem: casetofon. Calculatoarele, tabletele, telefoanele mobile sau măcar epilatoarele încă nu se inventaseră. Aveam un radio mic cu baterii dar nu ne folosea la nimic.
         Exista un mic oficiu unde era o singură priză la care se băteau câteva zeci de fete să folosească un uscător de păr (că doar toate aveau părul ud deodată). Și tot în priza aia mai băgai câteodată reșoul să prăjești pâine că doar altceva nu aveai ce :)
         Multe am văzut și am trăit, câteodată nu mai știu dacă scenele le-am trăit cu adevărat sau sunt imagini din filmele lui Kusturica. În căminul din strada Nikos Beloyannis, colț cu Magheru, unde am stat în ultimul an (acum mi se pare că se cheamă Take Ionescu) am avut șobolani. Nu unul, nu doi, ci cu zecile. Îi vedeam în fiecare zi cum se cațără pe pereții din curtea interioară cu agilitatea unor păianjeni. Îi vedeam pe coridoare fugind când se aprindea lumina, îi auzeam uneori noaptea în cameră, sub paturi și atunci ne trăgeam păturile peste cap. Erau mulți, grași (mâncau la Piața Amzei) și aveau blana frumos colorată, unii erau ca niște bursuci, cu o dungă neagră pe spate. Trecusem de faza fricii, nu ne mai era teamă de ei, ajunsesem să îi urâm ca pe niște dușmani adevărați. Ne-au ros pantofii, covorul, cărțile, ne-au furat slănina de pe geam… O colegă s-a întâlnit pe scări cu unul, era să calce pe el și instinctiv l-a lovit cu piciorul iar șobolanul a sărit și a mușcat-o deasupra genunchiului. Fata a trebuit să facă injecții antirabice (în burtă!) nu știu câte luni de zile.
        Cu toate astea nu trăiam un coșmar, viața era frumoasă, cum poate fi altfel la 20 de ani ? Făceam petreceri, aveam campionat de canastă, mergeam la teatru și citeam enorm. Nu ieșeam în baruri sau cluburi pentru că nu erau pentru buzunarul nostru iar discotecile începeau la 7 și se terminau la 10 seara. Cel mai plăcut mod de a-ți petrece timpul, mai ales iarna, era cititul. Ne împrumutam cărți și ne scufundam în lectură.  ”Pe aripile vântului” cred că a citit-o tot căminul, se vede după cum arată, dar acesta e rostul cărților, să fie citite de cât mai mulți oameni.

          Mă uit la aceste două volume pe care le-am dus cu mine peste tot pe unde am umblat și văd că sunt editate în 1970. Știați că editura Univers are acestă colecție, Romanul Secolului XX,  din anul 1969 și nu a existat nici o întrerupere în apariții cu toate vicisitudinile timpului ? Mare lucru dacă ne gândim la câte s-au mai întâmplat după revoluție…
        À propos,  în ianuarie, Editura Univers sărbătorește luna Enigma, lună dedicată colecției de cărți polițiste și thrillere, una dintre cele mai vechi serii ale editurii: concursuri, mistere de dezlegat, informații atractive despre cărțile, autorii dar și cititorii Enigma, oferte și reduceri. Mai multe detalii găsiți aici: http://www.edituraunivers.ro/12-enigma . Eu spun că merită să aruncați o privire, au reduceri de 40% .
         Cam așa era viața în cămin în ultimii ani înainte de revoluție și mă gândesc că dacă aș fi luată acum și transpusă la condițiile de atunci mi s-ar părea îngrozitor, dar pe vremea aia luam totul așa cum ni se dădea. Obiectele și lucrurile materiale aveau o importanță mult mai mică decât acum, oamenii erau apreciați după ceea ce știau, după ceea ce citeau sau după talentul pe care îl aveau. Nu m-aș întoarce în timp dar câteodată mă mai răzbate o undă de nostalgie și atunci iau o carte în mână și citesc…
         

Share This:

Citește mai mult

turkey-map

Cu degetul pe hartă

         Eram cu un grup de prieteni și cunoștințe întâmplătoare, toată lumea vorbea despre călătorii și locuri pe care trebuie să le vezi măcar o dată în viață când unul dintre cei prezenți a deschis discuția despre Spania, țară pe care tocmai o vizitase. Nu mai prididea cu superlativele: cel mai, cea mai, fantastic, extraordinar, nemaipomenit, grozav și tot așa. Într-o pauză de respirație l-am întrebat unde anume a fost în Spania și mi-a spus numele localității (nu îmi aduc aminte cum se numea)… un fel de sat, a ținut să precizeze. Bine, bine, dar în ce regiune sau în ce parte a Spaniei vine asta? încerc să mă dumiresc eu. S-a blocat. A întrebat-o pe nevastă-sa: Mirela, unde am fost noi la frate-tu astă vară? în ce zonă a Spaniei ? Femeia ne-a răspuns foarte amănunțit, era documentată dar eu am rămas șocată.
         Cum să ajungi într-un loc, într-o țară străină, să stai acolo o lună întreagă și să nu ai curiozitatea să te uiți pe o hartă să vezi unde te afli ? Asta depășește puterea mea de înțelegere.
         Sigur că nu toată lumea este pasionată de geografie și nu toți fac călătorii imaginare pe hartă așa cum visez eu mereu, dar să-ți lipsească total deschiderea spre lume mi se pare foarte trist. Te urci în avion la Cluj sau la București, te dai jos după trei ore la Barcelona, la Valencia sau la Madrid, oricum nu contează că nu știi nici peste ce țări ai zburat, nici dacă ai ajuns la Mediterană sau dacă te îndrepți spre Atlantic. Din toată călătoria rămâi doar cu numele unor preparate locale, cu imaginea unor străduțe curate, cu melodicitatea unei limbi străine, cu aceleași programe la televizor și poate alte nume de magazine. Dar de ultima parte nici nu sunt așa de sigură.
         Nu cred că am fost în vreun loc pe lumea asta unde să nu caut o hartă a împrejurimilor ca să știu unde mă aflu, indiferent că a fost vorba de harta străzilor, dacă eram într-un oraș mare, sau harta țării în cazul unei călătorii mai lungi. N-aș putea spune că orientarea în spațiu e punctul meu forte, ba din contră, stau chiar prost la acest capitol. Dacă nu am o hartă la îndemână mă simt ca o pisică oarbă și chiar și așa uneori mi-e greu să mă localizez în spațiu. Dar mă simt în siguranță având o hartă tipărită în buzunar. Și probabil că sunt de modă veche dar mi se pare mult mai confortabil să caut și să urmăresc cu degetul pe hârtie decât să mă zdrobesc descifrând aplicațiile de pe telefonul mobil care îmi spun exact unde sunt. 
         Sunt mulți oameni care consideră hărțile clasice inutile acum când toată lumea are sistem de navigare GPS în mașină. Nu contest nici pe departe utilitatea și confortul pe care inventarea GPS-ului le-a adus. Te duce pe cel mai bun traseu (mă rog, conform software-ului instalat deși pe tema asta s-ar mai putea discuta), te avertizează asupra vitezei și a blocajelor din trafic și îți dă senzația că nu mai trebuie să te gândești decât la ale tale, de restul se ocupă el.
         Totuși în excursii poate nu vrei să ajungi întotdeauna de la punctul A la punctul B pe cel mai eficient traseu pentru că acesta exclude de multe ori locuri interesante care merită văzute. Dacă navigatorul nu este în funcțiune devii mai atent nu doar la semnele de circulație ci și la peisajul care se desfășoară în fața ochilor. Ca să nu mai spun de echipa care se formează între şofer şi copilotul său (adică eu) în timpul discuţiilor despre numărul de kilometri sau localităţile care urmează. Este un fel activitate comună, plăcută şi foarte antrenantă în locul lâncezelii în care stai pe spate şi o asculţi pe doamna calculator spunându-ţi  cu aceeaşi voce plată să ieşi din sensul giratoriu la a treia ieşire sau să mai mergi înainte 10 kilometri.
         Nu pot să concep că sunt oameni care au fost în Corfu şi nu ştiu ce formă are insula. Nu pot să concep că sunt oameni care au fost în Antalya (şi chiar de mai multe ori) şi nu ştiu unde se află acest oraş faţă de Istanbul sau Ankara.

         Nu-mi vine să cred că sunt români care se duc de mai multe ori pe an în Franța și nu știu de ce este uneori denumită Hexagon. Ține oare asta doar de faptul că ţi-a fost sau nu dragă profesoara de geografie care te-a învăţat ce este o hartă sau ţine de dorinţa de cunoaştere şi de a vedea lumea şi în afara cutiei în care trăim? 

        Să nu-ţi doreşti să te uiţi pe o hartă sau, mai grav, să nu ştii să o înţelegi, mi se pare același lucru cu a nu şti tabla înmulţirii. La ce-ţi mai foloseşte dacă oricum ai calculator pe telefon ??
         

Share This:

Citește mai mult

carte

Ai o carte de vizită ?

        Am întâlnit persoane care cred că în epoca digitală cărțile de vizită reprezintă o întoarcere în timp, sunt nefolositoare și oarecum demodate. Nu cred deloc acest lucru, dimpotrivă, cred că sunt complementare tehnologiei moderne și nu vor dispărea prea curând. Pot să argumentez ceea ce spun cu o listă a motivelor pentru care oricine trebuie să aibă cărți de vizită:

  1. Este mai ușor să dai sau să primești o carte de vizită în loc să începi să cauți prin buzunare sau în poșetă ceva de scris. E adevărat că telefoanele mobile și tabletele sunt din ce în ce mai deștepte dar asta nu înseamnă că a devenit mai ușor să dai cuiva numărul tău de telefon sau emailul. Cel interesat de persoana ta trebuie să tasteze datele de contact și numele iar apoi să le salveze în memoria dispozitivului asta în timp ce poate se află pe stradă sau într-un alt loc aglomerat. Cât de rapid și elegant poate să fie simplul gest de a înmâna o carte de vizită se poate clar observa în astfel de situații.
  2. Există persoane, și sunt sigură că și voi ați întâlnit oameni în vârstă, care pur și simplu nu au un telefon mobil unde să își noteze numărul. Sau poate exact în ziua în care v-ați întâlnit cu cineva căruia vroiați să-i dați numărul, acesta și-a uitat telefonul acasă. 
  3. O carte de vizită este mai tangibilă decât un email și transmite clar mesajul că vrei să rămâi în relații de prietenie sau afaceri cu cel căruia i-ai dat-o. Este o amintire vie a întâlnirii pe care ai avut-o.
  4. Cărțile de vizită nu sunt niciodată inaccesibile din cauza căderilor de rețea sau a faptului că telefonul trebuie ținut închis, de exemplu într-un spital sau în timpul unei călătorii cu avionul. Ele sunt tot timpul la îndemâna ta, în portofel.
  5. Cărțile de vizită oferă oportunități de promovare atunci când te întâlnești cu cineva față în față. Într-o conjunctură favorabilă când interlocutorul îți oferă cartea sa de vizită s-ar putea să ratezi șansa vieții tale dacă tu nu poți să i-o oferi pe a ta în schimb. Poate la un moment dat vei auzi întrebarea ”ai o carte de vizită? o să te sun” iar tu să îți dorești din tot sufletul să fii sunat pentru că acesta ar putea fi începutul unei relații pe termen lung. 
  6. Este cea mai ieftină cale să-ți promovezi imaginea indiferent dacă ai sau nu o afacere. 

         Dacă vrei să îți faci cunoscut brandul personal, adică ceea ce ești tu însuți, modelul cărții tale de vizită spune foarte multe despre tine. Nu trebuie să fii director sau să deții funcții pompoase ca să ai cărți de vizită. S-ar putea să nu te reprezinte sau să nu îți fie necesar să treci titulaturi din care majoritatea oamenilor nu înțeleg mare lucru. Dar dacă, de exemplu, știi să croșetezi și vrei să câștigi niște bani din asta, de ce să nu lași cărți de vizită peste tot unde mergi astfel încât lumea să afle de tine?

sursa foto ancabalaban.ro
           Bineînțeles că putem aduce cărțile de vizită la un cu totul alt nivel. Dacă imaginea contează enorm și dacă imaginea îți aduce beneficii trebuie neapărat să recurgi la cărți de vizită de lux. E cea mai bună și mai simplă investiție, e primul pas pentru a-ți promova afacerea într-n mod profesional și pentru ca cei din jur să observe clar și imediat diferența. E ca și cum ai purta un costum Chanel în timp ce toți ceilalți se îmbracă din Dragonul Roșu.

          Ai putea alege, de exemplu, niște cărți de vizită cu emboss:

      Embosarea cărții de vizită presupune presarea cartonului din spate pentru a ridica în relief anumite elemente ale graficii. Emboss-ul este un finisaj special care transforma aspectul oricărei cărți de vizită. Este un finisaj de lux, folosit rar datorită tehnicii de aplicare care necesită atenție și o mână experimentată. Iar cartea ta de vizită ar putea deveni o mică operă de artă adăugându-i un cant argintiu:
          Cărțile tale de vizită vor arăta atât de frumos încât aproape îți va fi greu să te desparți de ele dar totuși sper să primesc și eu una :) Deci aștept cu nerăbdare să facem schimb de cărți de vizită.

Share This:

Citește mai mult

ingrediente

Înghețată de iarnă

        Înghețata de iarnă, ca și cea de vară… se cumpără de la magazin :) Sunt înnebunită după înghețată dar nu cred că o să mă apuc vreodată să o prepar eu cu mâna mea atâta timp cât ceea ce se găsește în comerț este delicios. Dar… pentru că există un dar, oricărei înghețate i se pot aduce îmbunătățiri. Iar cum aroma de măr copt și scorțișoară se potrivește perfect cu iarna de afară, îmi place să mă răsfăț (fără să aștept neapărat musafiri) cu un desert foarte simplu dar care are savoarea a ceva făcut în casă
          Pe lângă înghețată, ingredientele principale sunt mărul, zahărul și scorțișoara. 
         De data asta eu am avut o înghețată de măr copt cumpărată de la Lidl dar de obicei am înghețată de vanilie. Tot ”gătitul” constă în a curăța un măr și a-l tăia feliuțe pe care apoi se presară zahăr și scorțișoară. Pe farfurioara din fotografie am doar o jumătate de măr pentru că m-am găndit că ar fi bine să mai reduc din calorii.
        Mărul astfel tăiat se pune la microunde un minut, două până se înmoaie puțin, devine transparent și lasă sirop.
         Apoi se așează în cupă, fierbinte, lângă înghețata rece și e gata. Vreau să spun gata pentru a fi mâncat.
          Este ceva demențial, atât gustul merelor coapte care acoperă aproape de tot gustul înghețatei, cât și combinația de rece-fierbinte. Aș folosi o expresie pe care sigur ați auzit-o dar care îmi cam dă de gândit: ceva atât de bun că-ți vine să-ți bați copiii. Este un superlativ prin care exprimăm ceea ce simțim dar care, din fericire, nu se mai potrivește cu politica zilelor noastre. Expresia însă continuă să existe :)

Share This:

Citește mai mult