Avea în jur de 10 ani când la școală li s-a cerut, ca de altfel tuturor generațiilor de elevi, să scrie tradiționala compunere Toamna . A început promițător, în genul compunerilor clasice, cu frunze galbene și cafenii și dintr-odată, fără vreun motiv precis, în povestire (și în pădurea cu frunze moarte) și-a făcut apariția un purcel. Purcelul Codiță i-a distras complet atenția de la subiectul cerut de învățătoare întrucât povestirea a continuat cu aventurile tumultoase ale acestuia și s-a încheiat cu o petrecere fabuloasă dată în cinstea prietenilor săi. Învățătoarea nu a apreciat deloc imaginația viitoarei scriitoare iar criticile aduse au fost aceleași ca de obicei: compunerea era mult prea fantezistă. Mai târziu, tocmai acestă fantezie debordantă avea să-i aducă faima mondială, Guinness Book declarând-o cel mai bine vândut scriitor al tuturor timpurilor alături de William Shakespeare.
Modificând puțin întrebarea inițială, ce întâmplare din viața mea ar face un subiect bun de carte, cred că aș da același răspuns ca al majorității; nu cred că mi s-a întâmplat ceva spectaculos care să fie un bun subiect de roman și să te țină cu sufletul la gură așteptând deznodământul, deși povestea vieții mele a avut perioade care ar merita să fie descrise și puse în cuvinte de condeiul unui scriitor talentat. Iar partea cea mai neobișnuită și total diferită de ceea ce trăiesc acum e dată de anii pe care i-am petrecut în Bucureștiul studenției mele.
Viața în căminele ASE-ului, foste clădiri impunătoare la vremea lor, sedii de firme sau vechi case boierești, transformate peste noapte în dormitoare avea o intensitate și o presiune de care nu scăpai decât în vacanțele de vară petrecute acasă. Despre întâmplările petrecute atunci, pe care nu le-am trăit neapărat ca protagonistă ci pe unele le-am privit doar de pe margine, cred că s-ar putea scrie o carte. De exemplu cum în primele zile de facultate una din colegele de an a fost luată de pe stradă, din fața căminului, și dusă la poliție miliție pentru că vorbea cu un alt coleg de an care era însă cetățean străin, libanez dacă bine îmi amintesc. A fost acuzată că urmărea să întrețină raporturi sexuale în vederea obținerii de beneficii materiale. A fost primul șoc, aveam 18 ani și parcă eram picate din lună, știam că nu avem voie să vorbim cu cetățenii străini (ce inepție!) dar nu ne imaginasem că o simplă discuție cu un coleg de facultate poate fi ceva atât de periculos.
Un alt șoc, tot la scurt timp de la începerea școlii prin octombrie, noiembrie, a fost într-o duminică dimineața, la ora 6 când unul dintre profesorii noștri a venit în cămin bătând cu pumnul la fiecare ușă să ne scoale astfel încât să fim primele prezente la secția de votare. Îl văd și acum, un bărbat la 50-60 de ani, grizonat, îmbrăcat la patru ace, mare secretar de partid și profesor de economie politică, tunând și fulgerând printre studente în pijamele care se uitau buimace la el neînțelegând exact ce trebuie să facă.
Este extraordinară capacitatea omului de a se adapta la condiții vitrege de viață fără a-și pierde demnitatea și căutând soluții pentru a ieși din impas. Și aici nu mă refer doar la lipsa apei calde care era la ordinea zilei. Apa caldă avea orar foarte clar și, din fericire (sau măcat atât), se respecta: de trei ori pe săptămână căte două ore. Venea o fochistă care încălzea un cazan mare și dădea drumul la apă. Atunci trebuia să cobori repede cele câteva etaje, să ajungi în sala dușurilor care era la subsol, să apuci să te speli în viteză că după tine mai așteptau câteva persoane și să umpli și câteva lighene cu apă caldă pentru spălatul hainelor. Nici vorbă de mașini de spălat, nici automate, nici ne-automate. Dar de fapt nici măcar în vis nu ne imaginam că am putea avea așa ceva la cămin. Dar ce vorbesc eu de mașini de spălat când noi nici măcar prize de curent nu aveam. Era interzis cu desăvârșire să folosești orice aparat electric în cameră, nu că ar fi existat prize, doar acestea fuseseră prinse sub tencuială, dar exista posibilitatea să faci o mică improvizație, adică să tragi curent de la becul din tavan. Asta pentru cine se pricepea, avea curaj și, cel mai important, avea ce să bage în priză. La mine în cameră nu avea nimeni nici foen, nici ondulator de păr, nici luxul suprem: casetofon. Calculatoarele, tabletele, telefoanele mobile sau măcar epilatoarele încă nu se inventaseră. Aveam un radio mic cu baterii dar nu ne folosea la nimic.
Exista un mic oficiu unde era o singură priză la care se băteau câteva zeci de fete să folosească un uscător de păr (că doar toate aveau părul ud deodată). Și tot în priza aia mai băgai câteodată reșoul să prăjești pâine că doar altceva nu aveai ce 🙂
Multe am văzut și am trăit, câteodată nu mai știu dacă scenele le-am trăit cu adevărat sau sunt imagini din filmele lui Kusturica. În căminul din strada Nikos Beloyannis, colț cu Magheru, unde am stat în ultimul an (acum mi se pare că se cheamă Take Ionescu) am avut șobolani. Nu unul, nu doi, ci cu zecile. Îi vedeam în fiecare zi cum se cațără pe pereții din curtea interioară cu agilitatea unor păianjeni. Îi vedeam pe coridoare fugind când se aprindea lumina, îi auzeam uneori noaptea în cameră, sub paturi și atunci ne trăgeam păturile peste cap. Erau mulți, grași (mâncau la Piața Amzei) și aveau blana frumos colorată, unii erau ca niște bursuci, cu o dungă neagră pe spate. Trecusem de faza fricii, nu ne mai era teamă de ei, ajunsesem să îi urâm ca pe niște dușmani adevărați. Ne-au ros pantofii, covorul, cărțile, ne-au furat slănina de pe geam… O colegă s-a întâlnit pe scări cu unul, era să calce pe el și instinctiv l-a lovit cu piciorul iar șobolanul a sărit și a mușcat-o deasupra genunchiului. Fata a trebuit să facă injecții antirabice (în burtă!) nu știu câte luni de zile.
Cu toate astea nu trăiam un coșmar, viața era frumoasă, cum poate fi altfel la 20 de ani ? Făceam petreceri, aveam campionat de canastă, mergeam la teatru și citeam enorm. Nu ieșeam în baruri sau cluburi pentru că nu erau pentru buzunarul nostru iar discotecile începeau la 7 și se terminau la 10 seara. Cel mai plăcut mod de a-ți petrece timpul, mai ales iarna, era cititul. Ne împrumutam cărți și ne scufundam în lectură. ”Pe aripile vântului” cred că a citit-o tot căminul, se vede după cum arată, dar acesta e rostul cărților, să fie citite de cât mai mulți oameni.
