Tarte Tatin și foodpanda

         Câteodată îmi vine un minte un gând sau o amintire ce părea uitată demult și atunci încep un fel de joc: mă duc cu gândurile înapoi, înlănțuindu-le unele de altele în ordinea inversă în care au venit. E așa de ciudat să vezi cum funcționează mintea omului făcând legături care aparent n-au nimic în comun și totuși ele există chiar dacă nu pot fi clasificate conform unor reguli clare.
       Uite, de exemplu acum, în timp ce beam un pahar de sirop de zmeură cu apă minerală mi-am adus aminte de admiterea mea la facultate, apoi am trecut la tarte Tatin, la Canada, la urșii grizzly, apoi la ursuleții panda și m-am oprit la foodpanda.ro , o aplicație cu ajutorul căreia poți comanda mâncare acasă.
        S-a întâmplat să-mi vină gândurile cam așa: aroma de zmeură mi-a declanșat amintirea unei zile toride de iulie în care eu, având 18 ani, descopeream Bucureștiul cu tot ce avea el mai frumos. Venisem să dau examenul de admitere la facultate, eram sigură pe mine și mi se părea că am toată lumea la picioare. Nu aveam nici cea mai mică emoție și în cele două săptămâni care s-au scurs între ziua înscrierii și examenele propriu zise m-am plimbat și am făcut cunoștință cu cele mai frumoase locuri ale orașului. Sigur că în cea mai mare parte a timpului învățam dar asta nu m-a împiedicat ca în pauzele pe care le făceam să umblu hai-hui și să admir toate detaliile clădirilor din alte epoci pe care doar lipsa grijilor îți oferă starea de spirit care te face să le observi. Țineam ochii în sus, rar coborându-i către asfaltul încins și nu am mers decât pe jos, niciodată cu metroul sau cu vreun autobuz. 
         Într-o zi, după o astfel de plimbare, eram toropită de căldură și am intrat într-o cofetărie, cred că se numea Turist, la fel ca berăria de lângă ea, în Piața Romană. Nici una dintre ele nu mai există acum. M-am dus la tejghea să-mi cumpăr un suc iar femeia de acolo mi-a spus să iau loc la masă că va veni cineva să-mi ia comanda ceea ce m-a mirat foarte tare. Nu știam că sunt și astfel de cofetării. M-am așezat pe o canapea de catifea vișinie și am avut senzația că mă scufund într-un strat de nori atât de confortabilă era. Sau poate doar mi s-a părut, fiind eu cu picioarele prea obosite de atâta umblare, dar timpul scurs la cofetăria aceea este de neuitat chiar și acum după atâta amar de vreme. Era răcoare, liniște, siropul de zmeură turnat peste câteva cuburi de gheață avea un gust divin iar eu mă simțeam ca o prințesă care era servită cu tot ce era mai bun. Cred că de atunci mi se trage plăcerea de a merge la restaurante 🙂
       Apoi, de amintirea sucului de zmeură s-a legat unul din cele mai bune deserturi mâncate vreodată: tarte Tatin, un desert pe care l-am comandat câteva zeci de ani mai târziu, la întâmplare, fără să știu exact ce este. Eram în Cluj, tot vară, într-o seară care încheiase o zi caniculară, la o terasă într-o grădină superbă (mai precis, pentru cine cunoaște Clujul, la Euphoria Biergarten). Doar eu și prietena mea Mihaela care venise din Canada și pe care nu o mai văzusem de câțiva ani. Ciripeam vesele, povesteam câte-n lună și câte-n stele, se simțea o boare ușoară de vânt iar zumzetul de la celelalte mese nu lăsa să se înțeleagă nici o altă conversație străină care ar fi putut deranja. Tarte Tatin este o tartă cu mere care se servește de obicei fierbinte alături de înghețată de vanilie iar combinația cald-rece este absolut fabuloasă. Numele îi vine de la surorile Tatin care au gătit-o pentru prima oară undeva în jurul anul 1880. Acestea aveau un hotel cu restaurant (care mai există și funcționează și în ziua de azi) în localitatea Lamotte-Beuvron la 160 de km sud de Paris. 
         Una dintre surori, Stéphanie Tatin, în timp ce pregătea o plăcintă cu mere tradițională și-a dat seama că a ars prea tare merele în zahăr și, ca să dreagă busuiocul, a servit plăcinta întoarsă cu fundul în sus. Desertul a avut un succes atât de mare la clienții hotelului încât de atunci a devenit punctul de atracție al acestuia și a cunoscut celebritatea în toate colțurile lumii. 
         Dar revenind la subiect, adică la înlănțuirea gândurilor, de la tarte Tatin am început să mă gândesc la Canada, țara de unde venea prietena mea și apoi la urșii grizzly pe care tare aș vrea să-i văd într-o zi. Ciudat este că urșii, de orice rasă ar fi, nu prea sunt prietenoși cu oamenii adică nu știu să se fi creat legături puternice om-urs vreodată și totuși nu cred că este copil care să nu fi avut cel puțin o jucărie ursuleț. Sora mea și cu mine ne-am jucat ani la rândul mai mult cu urșii decât cu păpușile. Iar ursuleții panda, nu știu de ce folosesc diminutivul pentru că există și specii uriașe, sunt niște făpturi adorabile. Nici din ăștia nu am văzut în realitate niciodată și tare îmi doresc să mângâi unul într-o bună zi. 
         Deci așa am ajuns de la siropul de zmeură la panda și apoi mi-am adus aminte că tocmai am descoperit aplicația de care v-am spus și care are același nume cu dragălășeniile cu blăniță albă și neagră. Cei de la Food Panda fac parteneriate cu mai multe restaurante şi pizzerii iar astfel, de pe un singur site, poţi comanda din mai multe locuri. Aplicația se poate descărca și pentru telefonul mobil. Mi se pare util, simplu, rapid și foarte eficient. De exemplu pentru Cluj poți alege pizza dintr-o mulțime de locuri sau poți comanda tarte Tatin de la Euphoria dacă ți-am făcut poftă 🙂

Share This:

Read More

Cadoul de Sfântul Ioan

        Nu am ținut să-mi sărbătoresc onomastica niciodată. Nu este o zi pe care să o aștept cu nerăbdare, ba din contră, mă întreb ce rost au felicitările pe care le primesc. Faptul că mă cheamă Ioana nu este deloc meritul meu și nu știu de ce ar trebui să mă simt specială față de o Maria, o Ana sau o Eufrosina  pe data de 7 ianuarie în fiecare an. 
        Am mulți prieteni care și-au adus azi aminte de mine în diverse feluri și mi-au scris pe Facebook, mi-au trimis emailuri, sms-uri, whatsapp-uri sau mi-au telefonat. M-am bucurat și am rămas contrariată la fraze de genul ”am luat lista Ion-ilor și i-am sunat pe rând, acum am ajuns la tine” … da?? și eu care credeam că reprezint ceva special în viața ta, nu doar o poziție care trebuie bifată în lista obligațiilor. Câteodată prea multă sinceritate strică iar dacă nu știi să trântești o minciună frumoasă, adu-ți aminte că dictonul Tăcerea e de aur are încă mare aplicabilitate. Dar oricum, obligați, neobligați, le mulțumesc tuturor celor care și-au rupt minute din timpul lor să-mi scrie câteva rânduri sau să-mi telefoneze. 
         N-am sărbătorit cine știe ce și nu au curs valuri de vin la ziua mea. A fost o zi mai degrabă liniștită dar pe care o să mi-o aduc aminte toată viața pentru că am primit un cadou special la care nu mă așteptam și care are o poveste desprinsă parcă dintr-un roman. E un cadou de la mama mea, o broșă mică de aur, în forma unui trifoi care are un mic diamant în centru și un rubin și mai mic pe una din frunzulițe. 
         Știam dintotdeauna broșa mamei deși nu îmi aduc aminte s-o fi purtat prea des. Când eram mică îmi plăcea să scotocesc în sertarul în care își ținea mărgelele și văzusem broșa de nenumărate ori, închisă într-un ou de fildeș care se deschidea în două. Oul stătea alături de alte câteva nimicuri într-o cutie de mătase roz care avea brodați câțiva toporași mov pe capac. Broșa nu prezenta prea mare interes pentru mine la cei câțiva ani pe care îi aveam. Mult mai interesante și atrăgătoare mi se păreau mărgelele de sticlă colorată, cerceii de plastic în formă de floare care se prindeau cu clipsuri și ochelarii de soare care aveau lentile colorate ce puteau fi schimbate.
         Azi, când mama mi-a dat broșa, mi-a spus că ea nu o mai poartă și mi-o dă mie, așa cum bunica mea i-a dăruit-o atunci când a împlinit 25 de ani iar eu să i-o dau Cristinei atunci când voi credea de cuviință. M-am bucurat și în același timp am simțit un fior ciudat, oarecum trist, gândindu-mă ca a venit momentul acela în care trecem de la o generație la alta. Și mi-a spus povestea micuței bijuterii.
       Cândva, pe la sfârșitul secolului al XIX-lea o tânără contesă, fiică de mare general, s-a îndrăgostit și a fugit din casa somptuoasă din Viena, cu profesorul său de muzică. Acesta era un țigan român școlit, foarte talentat, care, pe lângă rolul pe care îl avea în orchestra care cânta la balurile date de general avea și obligația de a o învăța pe frumoasa domnișoară pianul și vioara. Ca să nu li se dea de urmă au fugit din Imperiul Austro-Ungar în România, la Ploiești de unde se trăgea țiganul. Contesa a fost dezmoștenită și nu a mai avut niciodată vreo legătură cu familia vieneză. Se pare că cei doi s-au iubit cu adevărat pentru că apoi s-au căsătorirt. La Ploiești au trăit din banii pe care soțul îi câștiga din muzică: seara cânta într-un restaurant iar ziua dădea lecții de pian și vioară.
          Aproximativ în aceeași perioadă, adică după ceva ani dar oricum înainte de 1918, un domn care se numea  Mariș a fost nevoit să fugă din Transilvania în Vechiul Regat pentru că făcea parte din Partidul Național Român, partid care milita pentru interesele națiunii române, iar propaganda pe care o făcea nu era pe placul Austro-Ungariei. Practic s-a refugiat, împreună cu cei cinci copii și fără soție, fiind văduv, pentru că era persecutat politic. Terminase o școală de horticultură și astfel a găsit un post de grădinar la Societatea Petrolieră Astra din Ploiești. S-a stabilit acolo. Una din fetele lui era foarte talentată la muzică și a ajuns să ia ore de vioară de la soțul contesei. Astfel cele două familii au ajuns să se cunoască iar după ce artistul muzician a murit domul Mariș s-a căsătorit cu contesa.
         După Marea Unire noua familie s-a mutat înapoi în Transilvania, mai exact la Turda, și mai exact la Oprișani (care pe vremea aceea era un sat și nu un cartier al orașului) de unde se trăgea domul Mariș. Nu au avut copii împreună dar au avut o viață fericită departe însă de luxul în care fusese crescută contesa. El a murit cu câțiva ani înaintea ei, subit, în timpul unei adunări de partid, iar ea, pentru a putea să-și asigure existența, a fost nevoită să-și vândă din bijuteriile pe care le luase de acasă atunci când fugise în lume cu profesorul său. A murit în 1938. Nu știu cum o chema, nu mai știe nimeni, dar am început deja să fac investigații și sper să pot afla.
         Bunica mea a cumpărat broșa împreună cu oul de fildeș și cred că, în afară de verighetă, a fost singura ei bijuterie adevărată. Mă bucur că am broșa, mă bucur că am aflat povestea și sper că dacă am scris-o, nu o să fie uitată. Oare câți ani o să stea la mine ?…
         Lalelele sunt tot un cadou, pe acesta mi l-am cumpărat singură și nu au nici o poveste. Doar că prevestesc deja primăvara.

Share This:

Read More

My wellies. Adică cizme de cauciuc

         Azi începe codul portocaliu. De vânt puternic și ger. Tocmai am scăpat de un alt cod care a adus zăpadă multă și zloată și mai multă. Că așa e la oraș, chiar și dacă afară sunt -10 grade, pe trotuare noroaiele și băltoacele nu îngheață niciodată. O fi de la sarea aruncată pe străzi sau poate de la gazele de eșapament care sunt fierbinți. Cert este că feeria zăpezii nu ține decât câteva ore iar apoi urmează lupta cu troienele murdare și strecuratul prin porcăiala urbană.
         Dar anul acesta am găsit soluția de a trece precum tancul fără să întâmpin nici un obstacol. N-aș fi crezut never ever că o să încalț cizme de cauciuc în mijlocul orașului dar uite că s-a întâmplat. Până în urmă cu câțiva ani îmi imaginam că cizmele de cauciuc sunt bune doar la țară atunci când ai grajduri sau lucrezi pe câmp. Prin iarna lui 2007, dacă îmi aduc bine aminte, au început să apară pe străzile din București. La început am fost oripilată, mi se păreau urâte, caraghioase și nu înțelegeam de ce o fată ar purta ceva atât de nefeminin care s-ar potrivi doar tractoriștilor. Apoi, încet-încet, le-am acceptat și nu mi-au mai sărit în ochi deranjându-mi retina sensibilă, pentru ca în final, în stadiul al treilea, să ajung să îmi doresc să am și eu o astfel de pereche. Totuși nu mi-am cumpărat deși am probat de câteva ori pentru că nu eram chiar hotărâtă însă, în iunie, de ziua mea, am primit cadou unele cu animal print. Și mi-au plăcut la nebunie.

         În toamnă nu am apucat deloc să le port pentru că nu a plouat și aproape am uitat de ele. Dar zilele trecute, când m-am întors de la cumpărături și am văzut în ce hal mi s-au murdărit și umplut de dâre de sare ghetuțele mele din piele întoarsă fină ca mănușa era să mă lovească damblaua. Și așa de tare m-am bucurat că am cizme de cauciuc pe care o să le port fără să mai îmi pese de mizerie. Nici nu vă puteți imagina cum e să calci cu nonșalanță unde e balta mai mare, să intri în noroi până la glezne sau să depășești lumea pe unde e zăpada mai afânată și mai neagră. Pe moment ai senzația că ești stăpânul lumii și nimic nu te poate atinge.
         Pe scurt, sunt atât de încântată de cizmele mele de cauciuc încât nu mă pot abține să nu vi le recomand și vouă. A, și să nu uit să vă spun că au o foarte mare stabilitate, au creste pe talpă și nu alunecă absolut deloc, deci pericolul de accidente tinde spre zero. Iar entuziasmul care m-a cuprins fiind atât de mare, am scormonit puțin internetul și am aflat câteva lucruri interesante, unele chiar surprinzătoare despre istoria cizmelor de cauciuc:

         Li se mai spune și cizme Wellington. Adică în lumea fashion Wellington boots, sau, pe scurt, wellies. Sună mai trendy-flendy, decât cizme de cauciuc, nu ? Numele vine de la primul duce de Wellington care le-a inventat la începutul secolului XIX. Mai bine spus, după indicațiile date de el, cizmarul i-a confecționat prima pereche de cizme rezistente la apă foarte asemănătoare cu ceea ce există astăzi, doar că pe vremea aceea erau făcute din piele de vițel. Au prins foarte repede în cercurile aristocratice din Anglia și au devenit principala modă pentru bărbați. 

      În 1852, un tip care se numea Charles Goodyear a inventat tehnologia de vulcanizare a cauciucului natural și a decis să fabrice anvelope (despre cauciucurile Goodyear cred că  toată lumea a auzit). Brevetul pentru fabricarea încălțămintei de cauciuc a fost cumpărat de un prieten de-al său care și-a deschis un atelier în Franța. 
         Acolo a avut un succes uriaș pentru că, până atunci, încălțările tradiționale erau saboții de lemn. Aproape toată populația țării lucra în agricultură iar cizmele de cauciuc nou apărute au permis țăranilor să se întoarcă seara acasă având picioarele uscate și curate.Producția a explodat în timpul primului război mondial când pentru armata britanică s-au confecționat mai mult de un milion de perechi de cizme de cauciuc. Ele au devenit apoi foarte populare în Canada, în Rusia, în țările scandinave și în general acolo unde vremea este foarte umedă. Și dacă nu știați, (că de exemplu eu habar n-aveam), înainte să înceapă să producă telefoane mobile, unul din cele mai bine vândute produse ale fabricilor Nokia erau cizmele de cauciuc. 
         Nu știu exact când au devenit un articol nu doar util, ci și unul foarte la modă, dar sunt aproape sigură că prințesa Diana a jucat un rol important în momentul în care a apărut încălțată cu așa ceva. 
         Și de atunci încoace o grămăda de celebrități s-au conformat acestui trend. Kate Moss, Reese Witherspoon, Angelina Jolie, Madonna, Kate Winslet, Victoria Beckham, Kate Middletone și multe, multe altele au cizme de cauciuc în garderobă și le chiar poartă. De fapt cred că niciunei fashioniste care se respectă nu-i lipsesc. 
        Ba pot să spun că această modă a trecut chiar la nivelul următor când primul ministru al Marii Britanii, David Cameron, a dăruit fiicelor lui Obama câte o pereche de wellies roz și mov la vizita sa din 2010 la Washington. 
         Deci și prin urmare, cizmele de cauciuc, pardon, am vrut să spun Wellington boots, sunt un must have al iernilor de pe la noi. Aveți? Purtați? Cum vi se par?

Share This:

Read More

Eggnog

         Deși eggnog este o băutură care se consumă în America în mod tradițional începând cu Thanksgiving până în perioada Crăciunului, eu cred că nu este nici acum prea târziu pentru un deliciu de după-amiază. Iar în afară de asta trebuie să avem în vedere că la noi mai urmează câteva sărbători de iarnă pe care sigur nu o să le ratăm.
       Eggnog este o băutură alcoolică pe bază de lapte, zahăr și ouă la care se adaugă diverse mirodenii, în special vanilie, scorțișoară sau nucșoară. Sau toate trei pentru un efect senzațional. Am putea să-i spunem lichior de ouă deși nu e chiar același lucru. Sau am putea să-i spunem lapte de pasăre cu rom. Sau am putea, cum mi se pare firesc, să-i lăsăm numele așa cum este prentru că e intraductibil.
         Originea băuturii se află în Anglia iar etimologia provine de la egg (ou) + noggin (cană mică sculptată din lemn folosită pentru a servi alcool). În orice caz pe la 1700 și ceva această băutură era deja pomenită în multe din cărțile de călătorie scrise în acea perioadă despre continentul american.
      Există multe rețete dar, ca și la sarmale, fiecare casă are propria interpretare. De obicei Întotdeauna eu o aleg pe cea mai simplă și o să vă arăt cum puteți să vă delectați musafirii sau, de ce nu,  pe voi înșivă, cu o băutură delicioasă.
        Cantitățile nu sunt stricte ca la farmacie sau ca la o rețetă de prăjituri, depinde de gustul fiecăruia, așa că o să vă spun cum fac eu iar voi puteți să adaptați după cum vă place. Pentru eggnog avem nevoie de ce se vede în poză adică lapte, ouă, zahăr, vanilie, scorțișoară și ceva alcoolic: rom, coniac sau whisky: 
         Eu folosesc un gălbenuș de ou și două lingurițe de zahăr pentru o cană de lapte (aproximativ 200 ml). Se separă albușul de gălbenuș iar acesta din urmă se freacă cu zahărul. 
         Albușul nu se folosește la nimic, îl lăsați la frigider și faceți mâine dimineață o omletă. Batonul de vanilie se despică longitudinal astfel încât să i se poată scoate semințele. Dacă nu aveți baton, îl puteți înlocui cu esență de vanilie fără nici o problemă. Laptele, împreună cu vanilia, se pun la fiert amestecând tot timpul astfel încât să nu se prindă de fundul oalei. 
         Apoi se adaugă gălbenușul frecat cu zahăr și se dă un clocot. Se lasă să se răcească și… e gata. Se strecoară, se pune în pahare și poate fi servit  fără alcool dar seamănă cu o băutură de bebeluși. Eu adaug rom, coniac sau de data asta whisky că altceva nu am avut în casă, în funcție de cât de tare vreau să fie băutura, de la câțiva stropi până la… nu știu, cum îi place fiecăruia dar nu foarte mult pentru că trebuie să rămână dulce. Îmi place să beau eggnog-ul la temperatura camerei sau chiar un pic călduț pentru că e iarnă, dar unii îl toarnă peste cuburi de gheață. Deasupra se presară cu scorțișoară iar eu am mai adăugat, pentru un plus de savoare și calorii, un pic de frișcă. 
         Aceasta este rețeta mea de eggnog care se prepară în câteva minute și care sigur o să vă placă. De Sfântul Ioan asta o să beau 🙂

Share This:

Read More

Despre firfirei

         Nu cred că este cineva în țara asta care să nu fi primit, măcar o dată în viață, o bomboană sau o gumă de mestecat în loc de rest la vreun magazin de cartier. Majoritatea cărora li s-a întâmplat acest lucru s-a enervat. Și mie mi se pare total anormal să primesc, în loc de bani, un lucru de care nu am nevoie și pe care, în condiții normale, nu l-aș fi cumpărat niciodată.
         Pe de altă parte, aceiași oameni, atunci când primesc restul, lasă lângă casa de marcat monedele mici, în special cele de 1 ban. Sunt sigură că toți ați observat cum zac monedele aruncate pe tejgheaua unde ne punem cumpărăturile în plase după ce am plătit. Dacă nu ați văzut încă, fiți un pic atenți și veți vedea cu siguranță.
         Eu am făcut un mic experiment în luna care tocmai s-a încheiat. Mi-am propus să văd ce sumă pot aduna din monedele găsite în Kaufland (pentru că acolo îmi fac cumpărăturile) și mereu văd bani pe jos (după care nimeni nu se obosește să se aplece) sau lângă case. În decursul unei luni am strâns monedele pe care le vedeți în poză, adică 239 de bani.  Da, 2 lei și 39 de bani fără să fac nici un efort.
         E mult, e puțin, nu pot să spun dar știu că asta înseamnă două iaurturi. Sau 100 de grame de salam. Sau o ciocolată Schogetten .
         Deci banii aceștia i-am făcut adunând ceea ce alții au aruncat cu nepăsare și nonșalanță. Sigur că din asta nu se îmbogățește nimeni niciodată dar lipsa de respect față de bani, indiferent cât de mică ar fi suma, este o trăsătură pe care nu am observat-o decât la români. Nicăieri în Europa nu am văzut pe cineva refuzând să bage monedele în portmoneu pentru că ar avea o prea mică valoare. Nici cu un eurocent nu poți cumpăra aproape nimic dar cu 5 poți lua un biscuit sau o napolitană. Banul e ban și disprețul fals aristocratic afișat de către unii față de micuțele monede mi se pare de un prost gust desăvârșit.
         Mie nu mi se întâmplă (aproape) niciodată să ajung în piață sau la magazinul de pâine și să nu am bani mărunți atunci când mi se cer, de exemplu, 10 bani ca să poată să mi se dea restul rotund. În rest plătesc cu cardul. 
         Încercați să puneți într-o pușculiță banii mărunți care credeți că nu vă sunt de folos sau care vă îngreunează prea mult buzunarele sau poșeta și o să fiți surprinși să vedeți ce mult se adună. Sau puteți să îi dați copiilor în același scop, de a-i strânge la pușculiță. Este foarte educativ, mai ales la cei mici de 6-7 ani,care astfel vor vizualiza procesul economisirii. Când ajung la o anumită sumă, să zicem 10 lei, vor avea satisfacția lucrului făcut de ei înșiși și vor putea să îi cheltuiască după bunul plac pe dulciuri sau o jucărie. Nu este deloc același lucru cu cei 100 de lei primiți de la bunici pentru care nu au făcut nici un efort și cărora oricum încă nu le conștientizează valoarea.
         Nu vreau să supraestimez importanța banilor, dar atâți câți îi avem eu zic că trebuie să le dăm respectul cuvenit. De fiecare dată când dau de fandoseala unora îmi vine în minte schimbul de replici dintre Julia Roberts și Richard Gere în Pretty Woman:
         – I never joke about money (nu glumesc niciodată când e vorba de bani)
         – Neither do I (nici eu)
deși era o diferență de la cer la pământ între cei doi: ea o prostituată iar el un milionar. 
       Ce-ar fi să privim și noi lucrurile legate de bani fără aere false precum americanii ? Sau pentru voi firfireii nu contează ?

      

Share This:

Read More