Nu am ținut să-mi sărbătoresc onomastica niciodată. Nu este o zi pe care să o aștept cu nerăbdare, ba din contră, mă întreb ce rost au felicitările pe care le primesc. Faptul că mă cheamă Ioana nu este deloc meritul meu și nu știu de ce ar trebui să mă simt specială față de o Maria, o Ana sau o Eufrosina pe data de 7 ianuarie în fiecare an.
Am mulți prieteni care și-au adus azi aminte de mine în diverse feluri și mi-au scris pe Facebook, mi-au trimis emailuri, sms-uri, whatsapp-uri sau mi-au telefonat. M-am bucurat și am rămas contrariată la fraze de genul ”am luat lista Ion-ilor și i-am sunat pe rând, acum am ajuns la tine” … da?? și eu care credeam că reprezint ceva special în viața ta, nu doar o poziție care trebuie bifată în lista obligațiilor. Câteodată prea multă sinceritate strică iar dacă nu știi să trântești o minciună frumoasă, adu-ți aminte că dictonul Tăcerea e de aur are încă mare aplicabilitate. Dar oricum, obligați, neobligați, le mulțumesc tuturor celor care și-au rupt minute din timpul lor să-mi scrie câteva rânduri sau să-mi telefoneze.
N-am sărbătorit cine știe ce și nu au curs valuri de vin la ziua mea. A fost o zi mai degrabă liniștită dar pe care o să mi-o aduc aminte toată viața pentru că am primit un cadou special la care nu mă așteptam și care are o poveste desprinsă parcă dintr-un roman. E un cadou de la mama mea, o broșă mică de aur, în forma unui trifoi care are un mic diamant în centru și un rubin și mai mic pe una din frunzulițe.
Știam dintotdeauna broșa mamei deși nu îmi aduc aminte s-o fi purtat prea des. Când eram mică îmi plăcea să scotocesc în sertarul în care își ținea mărgelele și văzusem broșa de nenumărate ori, închisă într-un ou de fildeș care se deschidea în două. Oul stătea alături de alte câteva nimicuri într-o cutie de mătase roz care avea brodați câțiva toporași mov pe capac. Broșa nu prezenta prea mare interes pentru mine la cei câțiva ani pe care îi aveam. Mult mai interesante și atrăgătoare mi se păreau mărgelele de sticlă colorată, cerceii de plastic în formă de floare care se prindeau cu clipsuri și ochelarii de soare care aveau lentile colorate ce puteau fi schimbate.
Azi, când mama mi-a dat broșa, mi-a spus că ea nu o mai poartă și mi-o dă mie, așa cum bunica mea i-a dăruit-o atunci când a împlinit 25 de ani iar eu să i-o dau Cristinei atunci când voi credea de cuviință. M-am bucurat și în același timp am simțit un fior ciudat, oarecum trist, gândindu-mă ca a venit momentul acela în care trecem de la o generație la alta. Și mi-a spus povestea micuței bijuterii.
Cândva, pe la sfârșitul secolului al XIX-lea o tânără contesă, fiică de mare general, s-a îndrăgostit și a fugit din casa somptuoasă din Viena, cu profesorul său de muzică. Acesta era un țigan român școlit, foarte talentat, care, pe lângă rolul pe care îl avea în orchestra care cânta la balurile date de general avea și obligația de a o învăța pe frumoasa domnișoară pianul și vioara. Ca să nu li se dea de urmă au fugit din Imperiul Austro-Ungar în România, la Ploiești de unde se trăgea țiganul. Contesa a fost dezmoștenită și nu a mai avut niciodată vreo legătură cu familia vieneză. Se pare că cei doi s-au iubit cu adevărat pentru că apoi s-au căsătorirt. La Ploiești au trăit din banii pe care soțul îi câștiga din muzică: seara cânta într-un restaurant iar ziua dădea lecții de pian și vioară.
Aproximativ în aceeași perioadă, adică după ceva ani dar oricum înainte de 1918, un domn care se numea Mariș a fost nevoit să fugă din Transilvania în Vechiul Regat pentru că făcea parte din Partidul Național Român, partid care milita pentru interesele națiunii române, iar propaganda pe care o făcea nu era pe placul Austro-Ungariei. Practic s-a refugiat, împreună cu cei cinci copii și fără soție, fiind văduv, pentru că era persecutat politic. Terminase o școală de horticultură și astfel a găsit un post de grădinar la Societatea Petrolieră Astra din Ploiești. S-a stabilit acolo. Una din fetele lui era foarte talentată la muzică și a ajuns să ia ore de vioară de la soțul contesei. Astfel cele două familii au ajuns să se cunoască iar după ce artistul muzician a murit domul Mariș s-a căsătorit cu contesa.
După Marea Unire noua familie s-a mutat înapoi în Transilvania, mai exact la Turda, și mai exact la Oprișani (care pe vremea aceea era un sat și nu un cartier al orașului) de unde se trăgea domul Mariș. Nu au avut copii împreună dar au avut o viață fericită departe însă de luxul în care fusese crescută contesa. El a murit cu câțiva ani înaintea ei, subit, în timpul unei adunări de partid, iar ea, pentru a putea să-și asigure existența, a fost nevoită să-și vândă din bijuteriile pe care le luase de acasă atunci când fugise în lume cu profesorul său. A murit în 1938. Nu știu cum o chema, nu mai știe nimeni, dar am început deja să fac investigații și sper să pot afla.
Bunica mea a cumpărat broșa împreună cu oul de fildeș și cred că, în afară de verighetă, a fost singura ei bijuterie adevărată. Mă bucur că am broșa, mă bucur că am aflat povestea și sper că dacă am scris-o, nu o să fie uitată. Oare câți ani o să stea la mine ?…
Lalelele sunt tot un cadou, pe acesta mi l-am cumpărat singură și nu au nici o poveste. Doar că prevestesc deja primăvara.
Ce am aflat aici, placut si emotionane, poate ca este doar o particina din istoria unei bijuterii. S-au petrecut multe-multe povesti de viata ce au facut candva senzatie apoi s-au stins in neant. FELICITARI AUTOAREI !
Subiectul poate fi dezvoltat intr-o scriere literara mult mai ampla.
Multumesc 🙂
Citisem acum vreo săptămână câteva rânduri, însă am abandonat, din lipsă de timp. Știam însă că trebuie să revin, căci voi găsi ceva frumos. M-am înșelat. Am găsit ceva…superb!
De când mă știu mi-au plăcut astfel de povești, iar în timp ce citeam m-au trecut fiori reci de vreo câteva ori.
Chiar dacă nu se potrivește cu epoca aceea, m-am gândit instantaneu la o melodie, mai precis la versurile următoare:
In many years they may forget
This love of ours or that we met
They may not know how much you meant to me
(Katie Melua – I cried for you)
Mi se pare fascinant cum iubiri mari, dar interzise, care la momentul respectiv parcă reprezintă centrul Universului, atât pentru protagoniști, cât și pentru gurile rele, după ani și ani devin povești din care nu mai știi ce-i adevărat și ce nu. 🙂
Cât despre lamulțiani-uri, simt la fel ca tine. Până la urmă, nici nu e nevoie de ziua de naștere a unei persoane pentru a-i dori zile multe și senine. Iar eu asta îți doresc! 🙂 Și-ți mulțumesc că mi-ai oferit șansa să citesc ceva atât de sensibil!
Mulțumesc pentru urări Nina. Versurile se potrivesc oricărei perioade dar, într-adevăr, centrul Universului e mereu altul…
Captivanta povestea brosei, captivanta si povestea transmiterii din generatie in generatie a bijuteriei contesei. Bunica ta a fost inspirata sa o cumpere, caci nu e vorba numai de valoarea aurului si a pietrelor acolo, povestea bijuteriei o face de-a dreptul nepretuita. Esti o norocoasa sa ai asa ceva, s- stapanesti cu placere. La multi ani si fericire in noul an!
Da, sunt o norocosă 🙂 La multi ani si tie !