Doruri de mai

       Pe 13 mai România a sărbătorit pentru prima dată Ziua Internațională a Dorului la inițiativa trupei Vunk. O sărbătoare frumoasă, dedicată celor cărora le e dor de casă, de oameni dragi sau lucruri din trecut. Un fel de joc în care s-au prins o mulțime de oameni printre care și personalități care au publicat mesaje de dor: Andreea Esca, Andreea Raicu, Mircea Radu sau Smiley. Au intrat în poveste restaurante și cafenele care au făcut tot felul de oferte speciale clienților care spuneau de cine le este dor. Dacă ideea a prins atât de bine și lumea a luat-o în serios, s-ar putea ca aceasta să devină o tradiție ceea ce mi se pare foarte drăguț. 

        Eu am fost defazată anul acesta și nu am apucat să spun de cine și de ce îmi este dor, deși m-am gândit la asta. O fac însă acum, tot e mai bine mai târziu decât niciodată.
      Primul dor care îmi vine în minte e o călătorie cu mocănița pe Valea Arieșului. Cele mai frumoase excursii pe care le-am făcut în copilărie se leagă de linia îngustă care pe vremuri  lega Turda de Abrud.

foto forumtrenuri.com

        Drumul de aproximativ 110 km, pe banchete rudimentare de lemn dura mai mult de șase ore și abia așteptam să ne urcăm în tren ca să ne apucăm de mâncat la comun cu toți prietenii gălăgioși. Șnițelele, chifteluțele și conservele de pateu erau merindea noastră preferată. Sucuri la pet nu existau așa că beam apă din termos sau din butelii grele de sticlă. Apoi ne certam pentru locurile de pe scările vagonului unde vântul ne bătea în față iar din când în când crengile copacilor ajungeau să ne zgârie picioarele îmbrăcate în pantaloni scurți. Acum calea ferată a fost acoperită de ierburi, iar pe unele porțiuni bucăți întregi  au dispărut cu totul. Vechile halte sunt în ruină și nu cred că vor mai reveni vreodată la viață. Probabil dorul de mocăniță va rămâne un dor pe veci nestins.
        Mi-e dor de roșiile dulci și uriașe pe care le mâncam vara, culese direct din grădina din spatele casei. Le spuneam porodici, pe ungurește, și, împreună cu sora mea și Mariana, fetița din vecini cu care ne jucam de dimineața până seara, le savuram calde, încinse de căldura soarelui de august.

       Nici nu ne trecea prin cap că ar fi trebuit să le spălăm deși uneori erau stropite cu soluție de sulfat de cupru și aveau pete albastre. Le ștergeam cu dosul rochiței până deveneau lucioase iar apoi mușcam cu poftă parcă ar fi fost mere. Nici una dintre noi nu s-a îmbolnăvit vreodată.
        Mi-e dor de tușa Rica, sora bunicii mele, de care am fost foarte apropiată și care a murit în urmă cu câțiva ani. Îmi lipsesc conversațiile lungi cu ea și poveștile din alte timpuri ale căror martor fusese. În timpul războiului lucrase la Palatul Regal, cunoscuse și întâlnise față în față mulți oameni de care noi știm acum doar din cărțile de istorie. Îmi povestea despre Calea Victoriei, despre cucoanele care își etalau blănurile scumpe la plimbările de dupămasa, despre galeriile Lafayette (magazinul Victoria de mai târziu) și despre cofetăriile care vindeau bomboane fondante. Mi-e dor de atmosfera apartamentului în care locuia și în care viața avea un  ritm care nu cunoscuse stresul zilelor noastre.
        Mi-e dor de cățelul meu Happy, de motănelul Cici, de ultima zi de școală înainte de vacanță, de vremurile în care credeam în Moș Crăciun, mi-e dor de mările Greciei,  de mirosul reginei nopții, mi-e dor de ieșirile cu mama la cumpărături când primeam pantofi noi, mi-e dor de prietenele din liceu și de turtulițele pe care le făcea bunica mea.
        Mi-e dor de multe și știu că ceea ce trăiesc azi și-mi pare de la sine cuvenit într-o bună zi se va transforma în dor…