Știu că nu numai mie mi se întâmplă ca atunci când simt un anumit miros să retrăiesc amintiri sau senzații pe care le asociez unor experiențe sau persoane. Pur și simplu așa este construit creierul nostru, să-și aducă aminte de tot felul de lucruri în momentul în care simte un anumit miros.
La mine această memorie a mirosurilor se pare că este cea mai dezvoltată în comparație cu memoria vizuală sau cea auditivă. Ca să rețin o față umană nu mi-e de ajuns o singură privire și ca să recunosc un actor mai degrabă îl țin minte după nume decât după cum arată. La fel, dacă aud o melodie la radio trebuie să fie ceva ieșit din comun ca să o țin minte de prima dată. În schimb, dacă am simțit odată un miros nou, indiferent dacă mi-a plăcut sau nu, pot să îl recunosc dintr-o mie (sau cel puțin așa cred).
Un miros oarecare declanșează amintiri și readuce în memorie evenimente din copilărie, momente din viață, persoane sau sentimente trăite. Cine nu se bucură de mirosul de acasă, pentru că fiecare casă are un miros specific, cine dintre cei din generația mea nu asociază mirosul portocalelor cu cel al Crăciunului, cine nu-și aduce aminte de primele zile de școală de după vacanță atunci când simte mirosul creioanelor proaspăt ascuțite sau zilele petrecute la țară atunci când în aer se simte mirosul de iarbă proaspăt cosită?
La fel ca tuturor, mi se întâmplă și mie. Doar că uneori forțez nota întorcând regulile jocului. Dacă mi se face dor de ceva ce nu pot avea pe moment, îmi aduc din trecut măcar mirosul. Dacă am o zi proastă, încerc să mi-o transform olfactiv într-o zi frumoasă pe care am trăit-o la un moment dat. Și funcționează de fiecare dată. În seara asta am vrut să fiu din nou în Corfu Town la fel ca anul trecut în septembrie… și am fost. De fapt, de acolo vă scriu acum 🙂 Mi-am dat cu un pic de parfum, am închis ochii și când i-am deschis eram deja acolo, pe străduțele înguste, cu scări care se termină în mare ducând spre nicăieri.
Acolo am purtat pentru prima oară un parfum de la Yves Rocher – So elixir. Nu sunt un fan al parfumurilor de la Yves Rocher, cel puțin pe pielea mea mi se pare că toate sunt foarte asemănătoare și nu am reușit să creez o legătură între noi, dar acesta mi s-a părut altfel și m-am îndrăgostit de el. Nu doar pentru amintirile pe care mi le-a lăsat, ci pur și simplu pentru că mi-a plăcut de la prima atingere.
So elixir este iasomia de iunie adunată într-o sticluță. Un parfum fără nimic artificial, cald, greu și mieros care persistă foarte mult și nu-și schimbă mirosul în timp. Adică notele de vârf și notele de bază vin toate deodată învăluindu-te de la început la sfârșit. L-aș încadra mai degrabă la categoria parfumuri de toamnă-iarnă dar având în vedere că l-am purtat pentru prima oară într-o seară de vară, ce-i drept fără să fie caniculară, o să-l asociez întotdeauna cu briza mării din Corfu Town.
Eu îl simt ca pe un șal care ți se așează confortabil pe umeri lăsându-ți senzația că cineva drag are grijă de tine. Îți ține de cald cu grație, fără să te înfofolească și fără să-ți îngrădească libertatea de mișcare fiind ușor și greu în același timp.
Îl simt pe mână și în păr și îmi place foarte mult dar acum trebuie să vă las pentru că mă așteaptă o noapte lungă în care voi călători înapoi acasă. O să mă îmbarc pe ultimul ferryboat. Asta bineînțeles după ce voi lua o cină târzie la unul din restaurantele micuțe cu lumânări aprinse pe fiecare masă și cu acorduri de sirtaki auzindu-se discret pe fundal.
pentru mine grecia înseamnă mai cu seamă rozmarin. acel rozmarin total diferit de ceea ce știm noi, mai picant și nițel… mielat?! greu de pus în cuvânt și culmea, cea mai profundă amintire grecească a mea- și dacă mă uit în urmă sunt ceva- este rozmarinul din pilio, după ploaie. tulburător.
altfel… este pur și simplu logic să ai percepția kinestetică mai dezvoltată, dată fiind scrierea ta despre parfumuri. 😀
și da, după miros aș recunoaște oricând un om. eu am nevoie să-l amușinez pur și simplu ca să spun dacă îmi place sau nu. și mă refer la acea aromă specifică, codul secret, greu de descifrat în urban. dar știi tu ce vreau să spun de fapt.
Rozmarinul este unul dintre condimentele mele preferate. Din păcate eu nu prea l-am întâlnit în Grecia decât în mâncare și prea puțin în natură.
🙂 miresele atenei purtau rozmarin în buchet și se spunea că părul spălat cu ceai de rozmarin ori coafura cu crenguțe de rozmarin dă un plus de frumusețe fetei ce merge spre altar. eu am văzut anul trecut în satul unde am fost, în fiecare seară, un bătrân vânzător care venea cu căruciorul lui pe malul mării. în fiecare seară, absolut în fiecare seară mă duceam ca vrăjită spre mănunchiurile de rozmarin și el âmi zâmbea. plecam de acolo cu un zâmbet mare, efcharisto! 🙂 iar la pensiune, pe un perete era un snop de rozmarin uscat, dar care mirosea încă extrem de intens, doamna ne-a spus că era agățat ca porte bonheur alături de altă mirodenie al cărei nume din păcate nu l-am putut lămuri. seamănă cu cimbrul ca formă, dar este cu totul altceva ca miros.
scris regăsești rozmarinul grecesc în căpitan manolis a lui kazantzakis.
iar rozmarinul de provence (am primit câteva crenguțe acum câțiva ani este de departe cel mai plăcut mirositor).
Foarte interesant ce spui tu aici. Prima mea întâlnire cu rozmarinul a fost în urmă cu 15 ani pe malul Adriaticii, în Croația. Erau tufe uriașe de rozmarin peste tot și seara miroseau înnebunitor…