În sfârșit s-a răcorit afară! Ciudați mai suntem, toată iarna ne văietăm de frig, de facturi și de trotuare necurățate de zăpadă și așteptăm să vină vara iar când începe canicula, boscorodim supărați. Nicicum nu ne place. Totuși ieri a fost bine, aerul s-a împrospătat instantaneu după ploaie, a devenit din nou respirabil și cum totul are un scop pe lumea asta, mama m-a anunțat că este momentul perfect să coacem vinetele pentru iarnă. M-am bucurat ca de o casă aprinsă dar, ce să fac, chiar dacă nu mă omor cu pusul conservelor, la vinete nu o să renunț niciodată pentru că îmi plac prea mult așa că m-am conformat. Momentul acesta, al coacerii vinetelor pentru iarnă, pentru mine reprezintă sfârșitul verii. De-acum încolo începe odiseea conservelor, adică toamna cu toate nostalgiile pe care ni le strecoară în suflet.
Când mă gândesc la toamnă este aproape imposibil să nu-mi vină în minte prima zi de școală pe care o așteptam cu nerăbdare în fiecare an. Să mă reîntâlnesc cu colegii de clasă, toți cu uniforme scrobite, cu ghiozdane noi-nouțe, cu flori în mână pentru învățătoare și cu multe povești de împărtășit. Nu-mi părea rău că se termină vacanța, poate eram eu mai ciudățică, dar mi-a plăcut la școală întotdeauna și mi-am dorit să fiu școlăriță cu mult înainte de a avea vârsta necesară. Aveam vreo 2-3 ani când o verișoară de-a mea care era deja la liceu m-a dus într-o zi cu ea la grădiniță să ia un copil din vecini acasă. Așa de impresionată am fost de tot ce am găsit acolo, de măsuțele alea mici, de scăunele, de tablă, de planșele de pe pereți și de tot materialul didactic înșirat pe etajere încât nu am mai vrut să plec. M-am instalat într-o băncuță și nu m-am mai dat dusă acasă decât cu urlete și luată pe sus. Bine, eu nu-mi amintesc acest episod pentru că eram prea mică dar vi l-am redat din amintirile celor din jur. Oricum din acel moment mi-am dorit să mă fac mare și să ajung cât mai repede la grădiniță. Și cel mai mult (de asta îmi amintesc perfect) îmi doream să am și eu un godănel de gădăniță adică un ghiozdănel de grădiniță. Cumva în mintea mea ghiozdănelul certifica statutul de copil mare, cu responsabilități și program bine stabilit. Copil care merge mândru dimineața spre școală sau grădiniță purtându-și ghiozdanul ca pe un trofeu, însemnul clar al importanței și recunoașterii sale.
Visul mi s-a împlinit într-un final când bunica mi-a adus de la București ghiozdanul mult visat. Îl văd și acum în fața ochilor cu toate detaliile. Era din piele portocalie, cu o căptușeală din pânză maro și cu o cataramă mică argintie. Curelușa era subțire și lungă și se purta în diagonală peste piept. Era un ghiozdan rigid și încăpător, cu fundul dreptunghiular și cu un capac rotunjit care atunci când se deschidea lăsa să se vadă tot conținutul. În afară de sandwich-ul pe care îl duceam învelit într-un șervet de pânză și păhărelul de plastic, în ghiozdan aveam tot timpul flori uscate, hârtiuțe tăiate, cutii goale de medicamente, câte un capăt de creion și tot felul de alte nimicuri care parcă prevesteau încărcătura ce aveam să o car peste ani, zilnic, în poșetă. Doi ani am purtat acest ghiozdan iar când sora mea mai mică a intrat și ea la grădiniță, tot pe ăsta l-a vrut deși mama îi cumpărase unul nou. Se pare că al meu era mai frumos.
Și când am ajuns la școală ghiozdanul mi s-a părut la fel de important și am ținut întotdeauna să fie un accesoriu statement. Uneori s-a putut, alteori nu… Mă întreb cum aș fi reacționat atunci dacă aș fi avut posibilitatea de a alege din uriașa ofertă de ghiozdane care există acum pe piață. Sunt sigură că aș fi fost copleșită, extaziată și aș fi ales cu foarte mare greutate. Chiar și acum mă entuziasmez când văd un ghiozdan drăguț cum ar fi acesta de la Noriel. E cu pisici și asta deja spune tot 🙂
Și în afară de faptul că e cu pisici cochete (ar putea fi și cu prințese, tot pe gustul meu ar fi) mai are și o fundiță din paiete turcoaz în partea de sus. Spuneți-mi dacă există fetiță pe lumea asta căreia nu i-ar plăcea un ghiozdan roz cyclam care mai are și un pic de bling-bling sclipicios pe deasupra.
Dar de un ghiozdan cu minioni, cele mai simpatice creaturi inventate de cinema, ce ar spune copiii? Minionii din Despicable Me, mici, drăgălaşi, galbeni, cu ochelari şi înnebuniți după banane au cucerit planeta. Cum ai putea să reziști în fața unui astfel de ghiozdan?
Să faci cadou un ghiozdan unui copil care încă nu merge la școală mi se pare unul dintre cele mai drăguțe lucruri. Eu de-abia aștept să crească micuța noastră să văd ce își va alege dar deja am un mic indiciu că se va îndrepta tot către un ghiozdan cu pisici 🙂
â
Sunt curioasă dacă voi vă mai amintiți primul ghiozdan pe care l-ați avut și cât de important a fost pentru voi.
