Există subiecte de discuție pe care evit să le abordez din cauză că aproape întotdeauna sunt generatoare de conflicte și, deși nu se ajunge la nicio concluzie, se lasă cu supărare. De departe, cea mai sensibilă temă este cea legată de simpatiile politice dar mi-am propus ca never-ever să nu pomenesc despre așa ceva aici pe blog. Pe locul doi se situează dezbaterea intitulată Era mai bine pe vremea lui Ceaușescu? În discuțiile pe care le am cu prietenii sau cunoștințele întâmplătoare încerc să ocolesc și acest subiect pentru că este la fel de spinos și duce la înflăcărări la fel de mari dar uneori mă mai las dusă de val și nu mă pot abține deși părerile oamenilor sunt atât de clar definite că indiferent ce argumente le-ai aduce nu o să poți în veci să le schimbi părerea. Cum, de altfel, nici eu nu o să mi-o schimb pentru că nu am cum: totul trece prin filtrul experienței personale.
Azi m-am antrenat într-o astfel de polemică fără de sfârșit când l-am auzit pe unul din colegii de birou spunându-i altuia: ce bine era pe vremea lui Ceaușescu…nu mai știu exact contextul dar era ceva legat de disciplină. Că ce ordine și ce disciplină era în tot și în toate… și ce haos e acuma că fiecare face ce vrea și e liber să spună ce gândește. M-am inflamat aproape instantaneu deși mi-am spus de atâtea ori că o să-i las pe toți să-și spună părerile și n-o să mai intervin că n-are niciun rost. Și cu toate astea m-am trezit vorbind: Pfff, da stăteam foarte ordonați la cozi. Eram disciplinați.
Și mi-am adus aminte de una dintre cele mai ciudate cozi la care am stat vreodată. Nu la lapte, nu la pâine și nici măcar la carne. La pantofi! Da, am stat la coadă la pantofi în anul de grație 1989 când magazinele erau pustii și printre rafturi bătea vântul. Tot orașul știa că a doua zi urma să se primească marfă la magazinul de pantofi așa că m-am așezat la rând de cu dimineață, înainte de ora deschiderii alături de cel puțin încă 100 de persoane și când spun asta nu exagerez niciun pic. De femei, adică. În mare parte isterice care în momentul în care s-a deschis ușa s-au împins, au țipat, s-au îmbrâncit, s-au călcat în picioare, s-au înjurat, s-au tras de haine, și-au băgat coatele în rinichii celor din față și au făcut ca toți dracii. Ce vedem acum la Black Friday în America e nimic față de spectacolul la care am asistat (și participat) atunci. Chiar dacă aș fi vrut să renunț mi-ar fi fost imposibil să ies din mijlocul gloatei în care fusesem prinsă. Dar nu voiam să renunț că îmi trebuiau pantofi noi 🙂 Cumva am ajuns înăuntru, am cerut numărul 39, am primit o cutie, am plătit și am plecat tot cu valul, tot cu puhoiul și tot împinsă de la spate. Vă jur că habar n-aveam ce cumpărasem, abia acasă am reușit să văd. Știam doar că sunt pantofi cu toc.
Din fericire avusesem noroc pentru că pantofii erau drăguți. Genul stiletto, de culoare crem (sau nude cum s-ar spune azi), simpli în partea din față și cu o mică fundiță la spate și, cel mai important lucru, îmi erau buni. E adevărat că jumătate din oraș avea același model cu mine dar ce mai conta? Să-ți cumperi pantofi fără măcar să-i vezi și să te bați pentru ei pare acum incredibil chiar și pentru mine.
La pantofi sistemul de cumpărare era pe putere dar la alte obiecte era pe bază de liste. Aproape că uitasem de listele astea pentru televizoare, frigidere și mașini de spălat dar în urma discuțiilor de azi mi-am împrospătat memoria. Listele cu pretendenții se făceau la ICS (parcă așa se numea, ceva de genul Întreprinderea Comercială de Stat) și poziția ocupată pe listă nu era numai în funcție de ordinea înscrierii ci și de un punctaj calculat pe bază de importanța locului de muncă, funcția deținută, rezultatele obținute în întrecerea socialistă și alte bazaconii care par desprinse dintr-un scenariu sf. Deci nu orice terchea-berchea avea dreptul să se înscrie pe o astfel de listă.
O dată pe lună sau poate chiar mai rar se băgau, să zicem, frigidere. De fapt bătălia cea mai mare era pe congelatoare cărora toată lumea le zicea lăzi frigorifice deși arătau ca frigiderele obișnuite, cu ușa în față și înăuntru cu sertare. În momentul în care, prin telefonul fără fir care de altfel funcționa perfect, se afla că a sosit marfa, lumea se înființa la marea îmbrânceală pentru a-și revendica trofeul. Câteodată primeai altceva decât ceea ce sperai, de exemplu maică-mea fusese pe listă (doi ani) pentru un frigider și i s-a dat un congelator. Nu aveai cum să refuzi, adică puteai s-o faci doar dacă erai bătut în cap… A doua șansă la cumpărături n-o mai pupai în vecii vecilor. Și așa s-au trezit ai mei cu un congelator Arctic pe care îl folosesc și în ziua de azi. În afară de faptul că a ruginit în partea de jos n-are nicio hibă după 27 de ani de funcționare non stop. 
Nu înțeleg cum cineva care a trăit pe vremea listelor poate să spună că era mai bine pe vremea lui Ceaușescu. Cine își imagina cum va evolua comerțul? Vrei un frigider, te duci și îți alegi ce model de frigider vrei, vrei un congelator, te duci și îți alegi ce model de congelator vrei, ca să nu mai spun de combinele frigorifice la care nici nu visam pe vremea aia. Alea erau doar pentru ștabi.
Sau să începem subiectul despre ceea ce aveam în frigider atunci și ceea ce avem acum. Sau despre filme, muzică sau cărți atunci și acum. Iar despre faptul că pe vremuri toată lumea își permitea să meargă la mare iar acum nu, o să scriu în curând deci stați pe aproape 🙂 Ca să vă explic de ce nu era mai bine pe vremea lui Ceaușescu.
