Stau în genunchi pe covorul gros cu modele persane pe care care se conturează arabescuri verzi pe un fond vișiniu în timp ce cu vârfurile picioarelor ating fotoliul cu brațe rotunjite îmbrăcate în catifea. Sunt aproape de soba de teracotă  fierbinte care radiază căldură mai mult decât e necesar dar moleșeala în care te învăluie e totuși plăcută. Glasswand-ul dintre cele două încăperi este închis așa cum stă toată iarna iar camera s-a umplut de mirosul puternic de cafea proaspăt măcinată. Sora mea stă întinsă pe covor alături de mine și împreună admirăm noile jucării primite în dar în aceeași seară: o canapea cu trei locuri pentru păpuși și un șezlong care se poate plia . Canapeaua e din lemn vopsit maro și are o tapițerie dintr-un fel de burete alb-gălbui cu cusături ce imită întocmai un model real iar șezlongul are un spătar care se poate fixa în trei poziții diferite. Suntem fascinate și ni se par cele mai frumoase jucării primite vreodată.

        Ni le-a adus tușa Rica de la București așa cum face în fiecare an când vine în vizită la sora ei, adică la Mimi, bunica mea. Și mama, și noi copiii o așteptăm cu mare drag nu numai pentru cadourile pe care ni le aduce ci pentru toată atmosfera care se creează în jurul evenimentului de fiecare dată. Geamantanul ei miroase înnebunitor a cafea. Are o sursă de unde procură cele mai bune boabe pe care ni le aduce gata râșnite, numai bune de fiert cu caimac pentru mica plăcere din fiecare dimineață. În afară de cafea, mai face rost de creme de față poloneze, niște cutiuțe mici și albe cu capac roșu care conțin o poțiune cu un miros specific după care mama și Mimi sunt înnebunite. Toate trei vorbesc și râd în același timp. Tata e în altă cameră, ca de obicei cufundat în lectură și ne-a lăsat pe noi, femeile să povestim de-ale noastre.

        Eu nu ascult ce se vorbește, cuvintele îmi trec pe lângă ureche fără să le interpretez dar simt că au bucurie în ele și asta mi-e de ajuns. Îmi privesc mulțumită jucăriile ascunse sub masa ovală cu picioare sculpatate. Ciucurii roșii ai feței de masă cu cusătură în chelim atârnă stingheri iar eu nu înțeleg de ce mama nu ne lasă să-i împletim câte trei precum codițele fetelor de la școală. Ne spune că nu e frumos deși eu nu sunt de aceeași părere dar sunt prea mică pentru a fi luată în serios. E deja târziu și închid ochii pentru o secundă căscând cu gura până la urechi fără să mi-o acopăr cu mâna pentru că știu că nu mă vede nimeni. 

        Deschid ochii și nu-mi dau seama ce s-a întâmplat. Deși pare că totul e la fel, dintr-odată s-au schimbat toate. Au trecut câteva zeci de ani într-o clipire de ochi și au trecut mai repede ca un vis. Covorul e ros și parcă mai subțire, masa are câteva zgârieturi pe care nu le știam iar luciul a dispărut complet. Sunt tot pe covor dar în genunchi și o țin moale de mână pe mama întinsă pe pat. Doarme și respiră greu. Îi vorbesc sperând să mă audă. Încerc să-i spun cât de mult o iubesc dar lacrimile mi se rostogolesc cascadă și cuvintele mi se opresc în gât. Știu că sfârșitul e aproape și mă străduiesc cu disperare să-mi întipăresc în minte fiecare linie a feței, fiecare rid, fiecare cută, fiecare șuviță de păr. Și mâinile ei moi și calde. Ah, să nu uit nimic, să le pot simți și de-acum înainte când mi-o fi mai dor…Îmi îngrop fața în părul ei să-i simt mirosul pe care îl știu atât de bine. Mișcarea mea bruscă o face să deschidă ochii iar tata, care e lângă fereastră zâmbește și îi spune cu drag Au înflorit ghioceii în grădina noastră… Mama se uită trist înspre el rostind abia auzit De-acum înainte s-or bucura alții de ei…

        Mama mea, cea mai bună mamă din lume, a murit în ziua de 2 februarie. Sunt devastată, cu sufletul greu ca un bolovan și cu mintea complet goală. Toate durerile lumii le-am strâns acum în mine și știu că dorul o să mă sfâșie de-acum înainte din ce în ce mai tare. Nu ești niciodată pregătit pentru acest moment care întotdeauna vine prea devreme…

Read More