Nu-mi mai place la mall

        Nu cred că este cineva care să nu cunoască vorba  Niciodată să nu spui niciodată dar, în orice caz,  mie mi se potrivește perfect. O fi din cauza zodiei (gemenii care se răzgândesc ușor)? nu știu, pentru că eu nu prea cred în zodii. O fi din cauza vârstei care m-a făcut să-mi schimb anumite opinii, păreri, considerente?… Habar nu am, dar, dacă cineva mi-ar fi spus acum 10 ani că o să mă plictisesc mergând la cumpărături, i-aș fi spus că este complet nebun și n-aș fi crezut una ca asta în ruptul capului.

        Când s-au inaugurat cele două mall-uri în Cluj (dacă bine țin minte era prin 2007) mi s-a părut că s-au deschis porțile raiului și eram în stare să umblu prin magazine de dimineața până seara. De fapt s-a și întâmplat asta de câteva ori, mi-aduc aminte că odată, la reducerile de iarnă, am mers cu Cristina la Polus pe la prânz și am intrat din magazin în magazin fără să facem nici măcat o pauză de cafea. La un moment dat am văzut că unii vânzători începuseră să tragă în jos grilajele din fața intrărilor și nu știam ce naiba se întâmplă, când colo se apropia ora închiderii. Adică noi eram în mall de 10 ore și încă nu făcusem turul complet dar nici nu ne plictisisem deloc! Au fost vremuri faine :)

        De fapt, obișnuiam să mă bucur nu neapărat cumpărând, ci era suficient și un simplu windowshopping ca să mă binedispun. Dacă intram într-un magazin de mărgele sau de plasticuri colorate îmi trecea pe loc orice depresie, supărare sau tristețe și ieșeam de acolo cu zâmbetul pe buze. Se pare că biluțele colorate, lănțișoarele, pietrele, glitter-ul sau orice altceva strălucitor îmi provoca o stare de bine. Nu știu de ce vorbesc la trecut pentru că este la fel și acum, îmi plac în continuare gablonțurile dar am ajuns să mă plictisesc îngrozitor mergând la mall. Pur și simplu nu mai am răbdare să iau magazinele la pas, să mă frec de toți oamenii în aglomerația de acolo, să scotocesc printre rafturi, să dau deoparte umerașele unul câte unul pe ritmul unei muzici care urlă și din cauza căreia nu te mai înțelegi om cu om și, nu în ultimul rând, să suport căldura leșinătoare din timpul iernii. Nu înțeleg nici să mă taie de ce fac ăștia 28 de grade când toți clienții sunt cu cizme și pulovere. Bine, mai vezi câte-o piți în breteluțe dar astea sunt cazuri rarisime și îmi imaginez că nu pentru ele se dă drumul la calorifere la maxim.

        Anyway, nu-mi mai place la mall dar prin asta să nu se înțeleagă că nu-mi mai place shoppingul :) Cum s-ar spune, am trecut la nivelul următor, asta însemnând online-ul cu ale lui magazine. Ce poate fi mai comod decât să stai în patul tău, cu o cafea sau un ceai alături și să intri în toate magazinele de pe pământ? Fac cumpărături de pe internet de ani buni deja și pot să spun cu mândrie că am acumulat ceva experiență astfel încât foarte rar mi se mai întâmplă să dau greș. Am cumpărat de pe site-uri din toată lumea, începând cu China și Coreea până în SUA și Australia. De Europa nu mai zic nimic că asta e la ordinea zilei. Am cumpărat orice, de la șireturi și panglică de legat cadouri, la parbrize de motocicletă, snowboard-uri și piese de mașină. Aud adesea în jurul meu persoane care se tem să cumpere de pe internet din diverse motive și zău dacă le înțeleg. Principalul motiv este faptul că nu știu că pot returna produsul dacă nu le place, dacă nu li se potrivește sau dacă pur și simplu s-au răzgândit.

        Adevărul este că un pic ar fi cam costisitor să trimiți un pachet în China, eu cel puțin nu am făcut-o niciodată, dar ca să trimiți înapoi ceva ce nu ți-a plăcut cumpărat de pe un site românesc nu e mare scofală. Poșta Română are hibele ei legate de cozile permanente de la ghișee dar serviciile sunt destul de ieftine.

        Motivul cu returul ar fi cum ar fi, dar astăzi am auzit una și mai și. Povesteam cu o cunoștință că vreau să cumpăr ceva de pe elefant și  m-a întrebat cum plătesc atunci când cumpăr de pe internet. Cu cardul, i-am răspuns, cum altfel să plătesc? Și m-a întrebat dacă nu se poate plăti ramburs. Zic, probabil, nu știu, pentru că eu aleg întotdeauna cardul și am întrebat-o de ce o deranjează acest mod de plată pentru că mie îmi place atunci când vine curierul să-mi lase doar pachetul fără să mă mai complic cu cash, că are sau nu are să-mi dea rest. Era să pic jos când am auzit că cipul de pe card este un lucru diavolesc. Până azi am crezut că poveștile astea cu cipul care reprezintă anticristul sunt susținute doar de o mână de oameni fără prea multă școală dar fata asta nu e nici pe departe lipsită de orizont și nu e nici simplă în gândire. Din contră sau, mă rog, cel puțin așa am crezut până astăzi. Dar acesta este un subiect pe care o să-l abordez cu altă ocazie… sau poate că o să-l evit deși mă șochează astfel de reacții în secolul XXI.

        Îi spuneam despre faptul că vreau să cumpăr o cuvertură pentru dormitor și uite cum a degenerat discuția. Vreau o cuvertură nouă nu de azi, de ieri, ci de vreo 10 ani. Acum am o cergă care arată în ultimul hal atât de urâtă s-a făcut de când o tot folosim și o tragem în toate părțile. S-a rărit, s-a scămoșat, a agățat-o mâța cu ghearele, s-a pătat cu de toate… dar mă simt legată emoțional de textila asta care a fost martorul tuturor nopților de când s-au născut copiii și din cauza asta sentimentală am tot amânat momentul. Îmi pare rău să arunc materialul cu care se făcea cortul în sufragerie :) dar simt că a venit momentul. cuverturi

        Mi-ar plăcea ceva romantic, cu trandafirași sau cu turnul Eiffel, ceva super girlie, alb, spumos și dulce dar nici n-aș vrea să-i provoc un șoc dragului meu soț atunci când va veni acasă așa că probabil voi alege ceva neutru. Pentru asta am tot weekendul la dispoziție să aleg de aici și poate îmi spuneți și voi ce anume vă inspiră. De plătit, voi plăti  cu cardul, sper că nu aveți nimic împotrivă.

Share This:

Citește mai mult

Un mic secret despre mine

        Ce scrie pe cartea asta? dar pe asta, poți să citești ce scrie? Aveam 6-7 ani și parcă îl aud și acum pe tata cum îmi punea aceste întrebări în timp ce îmi arăta diverse cărți. Eu stăteam în pat, gata de culcare, iar biblioteca era așezată pe peretele opus al camerei. Credeam că mă testează cât de bine știu să citesc fără să mă poticnesc și de aceea îmi dă cuvinte grele  care la vremea respectivă nu aveau înțeles pentru mine, dar de fapt el îmi verifica vedereacarti ioana spune

        Citeam orice, vedeam tot și eram tare mândră de asta. Semănam cu tata care avea o vedere de vultur iar eu vroiam să fiu ca el. Și eram. În fiecare sâmbăta seara ne uitam cu toată familia la televizorul alb-negru la Detectivul Columbo, un serial polițist în mare vogă. Uneori subtitrarea nu se vedea foarte clar, mai ales atunci când literele albe erau proiectate pe un fond deschis la culoare. La astfel de secvențe, bunica mea nu vedea să citească dar eu mă ofeream imediat voluntar și citeam cu voce tare pentru toată lumea deși mă aflam în punctul cel mai îndepărtat de televizor. Vedeam perfect și de aproape, și de la depărtare, și colorat, și necolorat, și static, și în mișcare fără niciun fel de problemă. Acuitatea mea vizuală era atât de bună iar eu eram atât de conștientă de acest lucru încât mi se părea de-a dreptul un motiv cu care să mă laud în fața colegilor de clasă mai puțin înzestrați de la natură.

        Treptat însă lucrurile au început să se schimbe deși n-aș putea să spun exact la ce vârstă. Mi-aduc totuși aminte că prin clasa a cincea sau a șasea o bună prietenă și-a făcut ochelari și am rugat-o să mă lase să-i probez ca să văd cum îmi stă cu ei. Eram pe stradă și în momentul în care mi i-am pus pe nas am fost șocată să constat cât de limpede am văzut în depărtare. Nu-mi venea să cred că se poate să vezi așa de clar. Cel mai probabil deja aveam și eu nevoie de corecție dar mi se părea inacceptabil ca eu să fi ajuns acolo și nu puteam să concep că aș putea purta ochelari vreodată. Sau în niciun caz înainte de pensie.

        Când eram eu la școală nu era cool deloc să porți ochelari poate și pentru că ramele erau urâte și nu prea aveai de unde alege, iar copiii de la școală îi luau în râs pe ochelariști strigându-le diverse porecle din care cea mai insultătoare mi se părea aragaz cu patru ochiuri. Nu am spus nimănui că văd din ce în ce mai rău iar faptul că nu vedeam la tablă a fost secretul cel mai bine păstrat. Eram terifiată de ideea de a purta ochelari. Am învățat să scriu în același ritm cu profesorul de la tablă și care spunea cu voce tare ceea ce făcea iar eu îmi scriam absolut tot în caiet și urmăream lecția din notițele mele. Se pare că metoda a funcționat perfect pentru că am fost mereu premiantă. Cu toate astea era foarte enervant să nu vezi bine.

        Primii ochelari mi i-am făcut când am ajuns la liceu și, cu toate că erau drăguți, cu o ramă mov deschis care fusese una dintre cele mai scumpe de pe piață, mi se păreau oribili și uram să îi port. Cei care nu au nevoie permanentă de ochelari nu pot să-i înțeleagă pe cei care sunt în această situație. Probabil nu li pare mare scofală dar este foarte greu să faci anumite lucruri, cum ar fi să joci baschet. Îmi plăcea acest joc, era cumva sportul emblemă al liceului,  dar nu poți să o faci cu ochelarii pe nas, iar fără ei este incredibil de greu și asta nu pentru că nu ai vedea mingea sau coșul ci pentru că nu vezi semnele pe care  ți le fac coechipierii. Pur și simplu nu te poți înțelege din priviri pentru că nu le vezi privirea.

        De lentile de contact auzisem, știam că există undeva în lume dar nu în România. Mi-am dorit enorm să am așa ceva dar abia după mulți ani am reușit să  ajung la ele. Pentru mine, lentilele de contact sunt pe lista primelor 10 invenții ale omenirii. Din momentul în care au apărut și la noi eu nu am mai purtat ochelari niciodată. I-am avut la îndemână, pentru orice eventualitate, dar nu a mai fost cazul să-i folosesc pentru că lentilele m-au salvat din orice situație și fac parte din viața mea deja de aproape 20 de ani. Sau 18? cam pe acolo. Nu se văd, nu se simt, le suport foarte bine și nici nu vreau să îmi mai aduc aminte de cum este să mergi la plajă cu ochelari sau să trebuiască să îi scoți atunci când intri în apa mării. Poate că am eu un complex pe care nu l-am depășit niciodată, dar oricât de faini ar fi ochelarii, o ținută de seară mi se pare că nu merge deloc, dar deloc, cu o pereche de ochelari oricât ai fi de frumoasă, de celebră și de Anne Hathaway te-ar chema.anne hath

        E părerea mea personală și nu mi-o luați în nume de rău, nu fac comentarii discriminatorii pentru că eu însămi intru în această categorie. E atât de simplu (și ieftin) să porți lentile de contact  încât nu-i înțeleg pe cei care au rețineri. O pereche de lentile lunare poate costa mai puțin decât un pachet de țigări. Știu că am ce am cu țigările dar nu găsesc alt termen de comparație. Iar dacă vreți să știți, mai nou există și lentile care se înlocuiesc zilnic, adică le pui dimineața iar seara le arunci. Știu (aproape) tot despre lentile așa că nu ezitați să mă întrebați orice vă trece prin cap. Sunt la dispoziția voastră :)

Share This:

Citește mai mult

7 verbe pentru 7 zile #7

        Fiecare săptămână care trece ne apropie de primăvară și acesta e singurul lucru care mă împinge să merg înainte. Pentru mine noiembrie și februarie sunt cele mai urâte luni ale anului și mă bucur de fiecare zi trecută. Din păcate anul acesta este bisect așa că mărțișorul va întârzia puțin dar până atunci să vă spun ce-am mai făcut.

  • Am văzut un film: 45 Years. L-am ales pentru că actrița din rolul principal, Charlotte Rampling, este nominalizată pentru acest rol la premiile Oscar din 2016. Eu n-am înțeles nimic din acest film, adică nu am reușit să empatizez cu personajul principal și, drept urmare, mi s-a părut îngrozitor de plictisitor. A durat o ora și jumătate și cred că am făcut vreo 4-5 pauze tot sperând că se va întmpla ceva. Nu s-a întâmplat nimic, dar absolut nimic. Pare mai degrabă un film de artă, genul artă de dragul artei pe care eu nu îl gust deloc.
  • Mi-am cumpărat o pătură roz atât de moale și de pufoasă că îmi vine să o mângâi tot timpul. De când o am, stau tot timpul învelită cu ea. Am cumpărat-o de la Kaufland și a costat 40 de lei. Adică 39,99.patura ioana spune
  • Am comandat pentru prima oară de pe iherb.com, un site despre care am auzit de nenumărate ori și numai de  bine și nu înțeleg cum de mi-a scăpat până acum. Abia aștept să-mi vină ceaiurile pe care, din păcate, la noi nu le găsesc. Până acum am avut ceai verde cu ananas care este delicios și cu ghimbir. Mi-a plăcut și acesta dar nu e atât de aromat ca cel cu ananas. ceai ioana spune
  • Am început să citesc Saga Dinastiei Romanov, o carte nu doar despre Romanovi, ci despre tot trecutul pierdut al Rusiei, o țară despre care Winston Churchill spunea că este o șaradă învăluită în mister. Mi-au plăcut întotdeauna cărțile istorice presărate cu detalii din viața de zi cu zi iar aceasta este scrisă într-un stil foarte plăcut de către un jurnalist francez, Jean de Cars. O recomand în special celor care pun semnul egal între Rusia și URSS.
  • Am mâncat pentru prima oară în viața mea roșii galbene. De văzut, le-am văzut de mult, știam că există dar pur și simplu aveam un blocaj psihic. De ce să mănânc roșii care par necoapte și arată altfel decât le spune numele? A fost o ambiție prostească pe care am depășit-o și, incredibil, aceste roșii galbene au fost mult mai dulci decât cele roșii. Urmează acum să testez vinetele albe care, la aspect, mi se par oribile. rosii ioana spune
  • Am gătit supă de brocoli și cartofi după o rețetă luată de pe YouTube de la Laura in the Kitchen. Mi s-a părut atât de simplu și rapid de făcut și mi-a ieșit atât de bine încât în curând o să repet figura și o să fac și niște poze ca să pun rețeta pe blog.
  • Am dormit prost toată săptămâna sau, mai bine spus, nu am dormit. Am gânduri multe, supărări grămadă și am insomnii. Seara adorm ușor, pe la 11-12, dar mă trezesc la ora 4 cu precizia unui ceas.

Cam așa mi-a trecut săptămâna… Dacă ați mâncat vinete albe (sau mere albastre), spuneți-mi cum vi s-au părut :)

Share This:

Citește mai mult

Cum te poți binedispune într-o zi de sâmbătă

        N-am luat-o razna, adică așa cred, dar câteodată mi se întâmplă și mie să aud voci care-mi spun anumite lucruri și în momentul acela simt că e musai să mă conformez altfel nu mai scap de gălăgia din cap. Nu sunt voci care să-mi dicteze direcții existențiale sau jocuri de lumini și umbre, sunt îndemnuri simple, clare și foarte concise. Pot chiar să spun că vocile mele sunt foarte pragmatice. Azi dimineață, de exemplu, mi-au spus că trebuie să mă tund și nu mâine sau marți sau săptămâna viitoare ci astăzi. Acum. Dacă se poate chiar imediat. Nici nu m-am mai uitat în oglindă pentru că știam că au dreptate așa că m-am hotărât pe loc să sun pentru o programare. Oricum simțeam că trebuie să-mi scutur gândurile negre din ultima vreme și să mă detașez măcar puțin de negrul din jur.

        Ghinion. Coafeza mea era plecată în concediu așa că am renunțat. Adică am vrut să renunț pentru că vocile nu m-au lăsat și, realmente, am simțit cum mă împing de la spate să caut un alt salon. La telefon fata care mi-a răspuns părea să nu aibă mai mult de 8 ani atât de subțire și copilărește vorbea. Mi-a spus că mă așteaptă în 10 minute la firma unde lucra, chiar în capătul străzii mele. Când am intrat acolo nu-mi venea să cred că mă las pe mâna unei necunoscute despre care nu aveam nicio referință dar m-am gândit că ceea ce vreau e cel mai simplu lucru din lume: să-mi scurteze părul cu câțiva centimetri. Drept, fără scări, fără filat, fără nimic. Doar cu foarfeca, țac-pac și gata.

        Când mi-a băgat pieptenul în păr într-o încercare de a-l pregăti pentru tuns am avut senzația stranie că sunt prima ei clientă ever. Avea o stângăcie și o nesiguranță care mi-au cam dat fiori dar mi-era jenă să mă ridic de pe scaun și să o iau la fugă. Și-a cerut scuze de o mie de ori  pentru că mă trage de păr (deși nu mă trăgea deloc) și a vorbit într-una. Nu cu mine, ci cu părul meu căruia îi spunea cum să stea la aranjat, cum să nu scape din agrafe și cât de fericit o să fie la final. Puteam să jur că vocile din capul meu sunt vax-albina pe lângă ce stoluri avea fătuca asta. Spre sfârșit am întrebat-o de cât timp lucrează și mi-a spus că de 4 ani. Nu în total, zic eu, de cât timp lucrezi în meseria asta? Da, am înțeles,  de 4 ani sunt coafeză mi-a răspuns cu aceeași voce subțirică. Am tăcut deși nu-mi venea să cred.

        Mi-a lăudat părul. Că am un păr sănătos, că se vede că mi-l îngrijesc, că, deși e un fir foarte subțire, am foarte multe fire ceea ce îi dă volum și alte bla-bla-uri de acest gen de care știam că nu sunt adevărate dar care mi-au făcut plăcere. Acuma, fără niciun pic de modestie, știu și eu care sunt punctele mele forte iar părul nu se numără printre ele. Ba din contră.

        După ce m-a tuns a vrut să-mi întindă părul cu placa  dar am refuzat. I-am spus că o lungă perioadă de timp am avut vârfurile precum o  mătură  din cauza folosirii excesive a plăcii și că am renunțat la a o mai folosi. Și cum țopăia ea ca o vrăbiuță în jurul meu a zis că atunci mi-l usucă pe perie și că va folosi un uscător cu termoprotecție ca să nu mi-l ardă deloc. Avea un Philips, ceva foarte asemănător cu ce am eu acasă. Adevărul este că modelele astea cu ionizare usucă mult mai repede pentru că, pe lângă căldură și suflul aerului, ionii formați au proprietatea de a sparge moleculele de apă. Cel puțin așa spun inginerii care au inventat această tehnologie. Dacă vă interesează un astfel de uscător de păr, găsiți mai multe modele aici. Eu nu am văzut niciodată ionii că sunt prea mici dar am văzut rezultatele :) par1       Îmi place cum a ieșit tunsoarea mea și într-adevăr vârfurile arată foarte bine. Chiar mai bine ca niciodată. Eu m-am binedispus și mă tot uit în oglindă iar dacă vă spun că totul a costat doar 18 lei sunt sigură că o să mă invidiați un piculeț :)

       Happy Saturday everyone!

Share This:

Citește mai mult

Tristeți de februarie

        Nu e deloc mai ușor, ba din contră, pe zi ce trece e tot mai greu și mai apăsător. Merg pe stradă și am senzația că cerul a coborât foarte aproape de pământ și nu mai am loc să respir. Picioarele îmi sunt grele ca și când aș târî bolovani după mine și tot ce văd se întâmplă cu încetinitorul. În depărtare se zăresc dealurile de lângă  Arieș cu vegetația uscată care au lăsat la vedere straturile de nisip clădite unele peste altele. Iarna se vede cel mai bine imaginea împietrită în timp a fundului de mare ce odihnea în aceste locuri acum milioane de ani. Merg încet și mă gândesc la imensitatea timpului, cum au existat toate înainte de mama și cum există în continuare ca și când ea nu ar fi trecut niciodată pe aici. Ce fragil e omul și ce mică e viața lui în comparație cu eternitatea lumii…

        Nimic nu s-a schimbat. Și munții, și marea, și toate pădurile, drumurile, iarba, soarele, luna, toate sunt la locul lor încremenite în eternitate. În casă e la fel, aceeași mobilă, aceeași față de masă, perdeaua trasă puțin pentru a descoperi roșul mușcatelor, ochelarii pe scrin, poșeta agățată pe spătarul scaunului, șorțul de bucătărie pe cârligul prins pe bufet, doar o liniște stranie întreruptă din când în când de ticăitul regulat al ceasului. Cum se poate ca viața să meargă înainte fără oricare dintre noi?

        Încă nu-mi vine să cred că mama nu mai e, încă mă surprind gândindu-mă să nu uit să-i spun ce am auzit sau să o întreb ceva. Ieri eram cu coșul printre rafturi la Lidl și am văzut că a reapărut un pateu care îi plăcea mult. Fără să vreau am făcut gestul de a-l pune în coș uitând pentru o fracțiune de secundă că nu mai am pentru cine să-l cumpăr. Nu pot să concep că a dispărut în neant și nu mai am cum să vorbesc niciodată cu ea. Niciodată e un cuvânt mai greu ca o piatră de moară care te trage la fundul apei. Niciodată înseamnă o eternitate, niciodată înseamnă sfârșitul unei lumi.

        Se spune că cei care pleacă dintre noi ajung undeva acolo sus. Mă tot uit pe cer printre norii negri de ploaie sau prin albastrul cu soare și nu văd nimic. Niciun semn, nicio lumină, nicio părere. Doar un gol imens pe care nu știu cu ce să-l umplu. nori ioana spune

Share This:

Citește mai mult