Un mic secret despre mine

        Ce scrie pe cartea asta? dar pe asta, poți să citești ce scrie? Aveam 6-7 ani și parcă îl aud și acum pe tata cum îmi punea aceste întrebări în timp ce îmi arăta diverse cărți. Eu stăteam în pat, gata de culcare, iar biblioteca era așezată pe peretele opus al camerei. Credeam că mă testează cât de bine știu să citesc fără să mă poticnesc și de aceea îmi dă cuvinte grele  care la vremea respectivă nu aveau înțeles pentru mine, dar de fapt el îmi verifica vederea. 

        Citeam orice, vedeam tot și eram tare mândră de asta. Semănam cu tata care avea o vedere de vultur iar eu vroiam să fiu ca el. Și eram. În fiecare sâmbăta seara ne uitam cu toată familia la televizorul alb-negru la Detectivul Columbo, un serial polițist în mare vogă. Uneori subtitrarea nu se vedea foarte clar, mai ales atunci când literele albe erau proiectate pe un fond deschis la culoare. La astfel de secvențe, bunica mea nu vedea să citească dar eu mă ofeream imediat voluntar și citeam cu voce tare pentru toată lumea deși mă aflam în punctul cel mai îndepărtat de televizor. Vedeam perfect și de aproape, și de la depărtare, și colorat, și necolorat, și static, și în mișcare fără niciun fel de problemă. Acuitatea mea vizuală era atât de bună iar eu eram atât de conștientă de acest lucru încât mi se părea de-a dreptul un motiv cu care să mă laud în fața colegilor de clasă mai puțin înzestrați de la natură.

        Treptat însă lucrurile au început să se schimbe deși n-aș putea să spun exact la ce vârstă. Mi-aduc totuși aminte că prin clasa a cincea sau a șasea o bună prietenă și-a făcut ochelari și am rugat-o să mă lase să-i probez ca să văd cum îmi stă cu ei. Eram pe stradă și în momentul în care mi i-am pus pe nas am fost șocată să constat cât de limpede am văzut în depărtare. Nu-mi venea să cred că se poate să vezi așa de clar. Cel mai probabil deja aveam și eu nevoie de corecție dar mi se părea inacceptabil ca eu să fi ajuns acolo și nu puteam să concep că aș putea purta ochelari vreodată. Sau în niciun caz înainte de pensie.

        Când eram eu la școală nu era cool deloc să porți ochelari poate și pentru că ramele erau urâte și nu prea aveai de unde alege, iar copiii de la școală îi luau în râs pe ochelariști strigându-le diverse porecle din care cea mai insultătoare mi se părea aragaz cu patru ochiuri. Nu am spus nimănui că văd din ce în ce mai rău iar faptul că nu vedeam la tablă a fost secretul cel mai bine păstrat. Eram terifiată de ideea de a purta ochelari. Am învățat să scriu în același ritm cu profesorul de la tablă și care spunea cu voce tare ceea ce făcea iar eu îmi scriam absolut tot în caiet și urmăream lecția din notițele mele. Se pare că metoda a funcționat perfect pentru că am fost mereu premiantă. Cu toate astea era foarte enervant să nu vezi bine.

        Primii ochelari mi i-am făcut când am ajuns la liceu și, cu toate că erau drăguți, cu o ramă mov deschis care fusese una dintre cele mai scumpe de pe piață, mi se păreau oribili și uram să îi port. Cei care nu au nevoie permanentă de ochelari nu pot să-i înțeleagă pe cei care sunt în această situație. Probabil nu li pare mare scofală dar este foarte greu să faci anumite lucruri, cum ar fi să joci baschet. Îmi plăcea acest joc, era cumva sportul emblemă al liceului,  dar nu poți să o faci cu ochelarii pe nas, iar fără ei este incredibil de greu și asta nu pentru că nu ai vedea mingea sau coșul ci pentru că nu vezi semnele pe care  ți le fac coechipierii. Pur și simplu nu te poți înțelege din priviri pentru că nu le vezi privirea.

        De lentile de contact auzisem, știam că există undeva în lume dar nu în România. Mi-am dorit enorm să am așa ceva dar abia după mulți ani am reușit să  ajung la ele. Pentru mine, lentilele de contact sunt pe lista primelor 10 invenții ale omenirii. Din momentul în care au apărut și la noi eu nu am mai purtat ochelari niciodată. I-am avut la îndemână, pentru orice eventualitate, dar nu a mai fost cazul să-i folosesc pentru că lentilele m-au salvat din orice situație și fac parte din viața mea deja de aproape 20 de ani. Sau 18? cam pe acolo. Nu se văd, nu se simt, le suport foarte bine și nici nu vreau să îmi mai aduc aminte de cum este să mergi la plajă cu ochelari sau să trebuiască să îi scoți atunci când intri în apa mării. Poate că am eu un complex pe care nu l-am depășit niciodată, dar oricât de faini ar fi ochelarii, o ținută de seară mi se pare că nu merge deloc, dar deloc, cu o pereche de ochelari oricât ai fi de frumoasă, de celebră și de Anne Hathaway te-ar chema.

        E părerea mea personală și nu mi-o luați în nume de rău, nu fac comentarii discriminatorii pentru că eu însămi intru în această categorie. E atât de simplu (și ieftin) să porți lentile de contact  încât nu-i înțeleg pe cei care au rețineri. O pereche de lentile lunare poate costa mai puțin decât un pachet de țigări. Știu că am ce am cu țigările dar nu găsesc alt termen de comparație. Iar dacă vreți să știți, mai nou există și lentile care se înlocuiesc zilnic, adică le pui dimineața iar seara le arunci. Știu (aproape) tot despre lentile așa că nu ezitați să mă întrebați orice vă trece prin cap. Sunt la dispoziția voastră 🙂