Lucruri pe care nu le mai fac de când am devenit adult

Deși uneori avem impresia că pe interior nu ne-am schimbat odată cu trecerea timpului, sunt totuși multe lucruri pe care acum le vedem cu alți ochi și nu le mai facem cu toate că odinioară le consideram unele dintre cele mai mari bucurii ale vieții. Iată la ce am renunțat eu treptat, fără ca măcar să-mi dau seama când s-a întâmplat:

• Să mă bucur de venirea iernii și să aștept cu sufletul la gură prima ninsoare. Nu era bucurie mai mare decât să mă trezesc dimineața și să văd acoperișurile albe și pomii încărcați de zăpadă, să cobor sania din pod și să mă joc pe stradă cu toți copiii din cartier. Până nu ne aduceau părinții cu forța înapoi în casă când afară era deja întuneric, nu simțeam nici că picioarele ne erau ude leoarcă, nici că mâinile ne erau pe jumătate paralizate de frig. Habar n-aveam de drumuri blocate, de troiene care îngreunau circulația, de zloată sau de facturi uriașe la încălzire. Iarna era frumoasă și atât.
• Să merg la discotecă. Asta se întâmpla în anii de liceu când distracția supremă era dansul din serile de sâmbătă în discoteca organizată de colegii mai mari în holul de la parterul școlii. Muzica dată la maxim în boxele care vibrau nu mă deranja la urechi, nu aveam nevoie să mă aud cu nimeni, singura comunicare fiind cea din priviri. Cred că acum decibelii ăia m-ar omorî cu zile.
• Să dorm în cort. Asta cu cortul e boală grea, cred că toți copiii au un pic de spirit nomad în sânge altfel de ce unul din jocurile preferate ale tuturor timpurilor e să-și ridice corturi cu ajutorul unor țăruși, pături, prosoape și tot felul de cârpe colorate? După ce am mai crescut, dormitul la cort, claie peste grămadă era extrem de distractiv, de fapt nu dormea nimeni, erau nopți întregi de hlizeală și voie bună petrecute pe saltele pneumatice care miroseau puternic a cauciuc și care se dezumflau constant. Ne acopeream cu pături pe care le trăgeam de la unii la alții și care nu prea făceau față frigului dimineților de la munte. Nici vorbă de astfel de saci de dormit, nici urmă de confort și totuși excursiile cu cortul mi-au lăsat amintiri mai frumoase decât orice sejur all inclusive la 5 stele.
• Să mi se pară prea scurtă noaptea de Revelion. N-am avut nevoie să mi se demonstreze teoria relativității timpului, am simțit-o pe propria piele în fiecare noapte de Revelion când orele treceau mai repede decât clipele. Nu concepeam să adorm mai repede de 6-7 dimineața, nu mi-era somn și nu mi-era foame niciodată, dansam toată noaptea și nu oboseam deloc, râdeam, glumeam și trăiam viața la maxim. Mi-aduc aminte de un revelion de pomină petrecut la Ocna Mureș pe care l-am început seara la 9 și l-am terminat a doua zi dupămasa la 6. Probabil ar fi ținut chiar mai mult dacă nu ar fi trebuit să prindem ultimul tren. Acum mi se face somn numai când mă gândesc că trebuie să salvez aparențele și să beau un pahar de șampanie la ora 12.
• Să merg cu bicicleta. Hai să facem o tură cu bicla! era îndemnul pe care îl auzeam de la colega de clasă când ieșeam de la școală și nu trebuia să-mi spună de două ori. Pedalam de plăcere, și nu făceam doar o tură ci zece, mergeam pe malul Arieșului unde ne întâlneam cu o grămadă de copii care n-aveau niciun gând în afară de a se lua la întrecere. Bicicletele erau toate la fel, două modele de Pegas, și n-aveam deci cum să ne mândrim cu ce scumpeturi ne-au luat părinții. Poate doar un claxon mai șmecher meșterit de cineva îndemânatic, un abțibild adus din RFG lipit de ghidon sau anvelope de bicicletă noi nouțe, în rest toți o apă și-un pământ. Aș merge și azi cu bicicleta dar mi-e frică de mașini, traficul este infernal peste tot și accidentele în care sunt implicați bicicliști sunt tot mai frecvente iar pistele ”special” amenajate se termină brusc în câte un capăt de gard.
• Să vreau sandale exact la fel ca cele  ale prietenei mele. Nu altă culoare, nu altă cataramă, nu altă baretă mai lată sau mai subțire, nu altă talpă. Exact la fel. Să fim la fel îmbrăcate, la fel încălțate, la fel pieptănate, cu ghiozdane la fel și penare la fel. Nu-mi trebuia unicitate și să avem lucruri identice mi se părea dovada supremă de afecțiune. N-am ajuns niciodată atât de absurdă încât să refuz să mai îmbrac o rochie dacă cineva are una la fel dar cu siguranță acum îmi doresc să mă diferențiez.
• Să aștept cu nerăbdare să plece toți de acasă ca să pot cotrobăi prin dulapuri. O după-amiază în care eram singură (sau cel mult cu sora mea) era la fel de frumoasă ca o zi de vacanță. Scotoceam prin toate sertarele în căutare de comori și, culmea, găseam ceva interesant de fiecare dată. Cutia cu mărgele a mamei, teancurile cu plicuri în care se găseau mărțișoare, pantofii cu toc cu care mă fâțâiam în fața oglinzii, fursecurile din borcanele înalte așezate pe rafturile de sus din cămară și câte și mai câte. Nu mai găsesc nicio bucurie în a fi singură acasă, ba din contră, uneori mi se pare că se prăbușesc pereții peste mine de atâta liniște.
• Să mănânc ureche de porc pârlită. Acuma mi se face rău numai când mă gândesc la ce obiceiuri barbare aveam, dar atunci era o plăcere nebună să ne adunăm toți copiii de pe stradă în curtea unui vecin care tocmai își tăiase porcul. Animalul zăcea pe ciment înțepenit cu picioarele în sus iar noi toți asistam gură cască la pârlirea cu flacăra albastră ce ieșea din capătul unui furtun legat la o instalație de gaz improvizată. Când operațiunea se termina iar noi eram deja pe jumătate înghețați, primeam câte o bucățică de ureche, rasă cu cuțitul de funinginea neagră iar apoi frecată bine cu sare. Carne crudă de care ne bucuram ca și cum am fi fost scăpați din lagăr iar cartilagiul tare pe care îl mestecam la nesfârșit ni se părea delicios. Brrr… mi se zbârlește părul numai când mă găndesc 🙂 Ar mai fi multe lucruri care odinioară îmi plăceau iar acum nu le-aș mai face nici în ruptul capului dar mă opresc aici. Voi ce astfel de amintiri aveți? Mâncăruri ciudate ați încercat? cum ar fi pâine cu untură de porc presărată cu zahăr? și nu, nu e o invenție de moment ci era ojina din fiecare zi. Iar dacă vreți să auziți o scârboșenie adevărată, aflați că se întâmpla să ne dăm guma de mestecat de la unul la altul 🙂