Spun unii, și aud tot mai des asta în jurul meu, că ei nu simt că vin Paștile. Drept să spun, nu știu ce ar trebui să simtă pentru că nici eu nu simt nimic și tot stau și mă gândesc dacă mai demult era altfel. Mai demult, adică în copilărie pentru că inevitabil ajungem la această comparație. Atunci totul părea mai frumos, mai curat, mai vesel, mai festiv și mai lipsit de griji. Și cel mai probabil la fel o să li se pară și copiilor de acum când vor ajunge la vârsta maturității. E în firea lucrurilor să fie așa.

        Și totuși care sunt acum semnele care arată că se apropie Paștile? Poate în primul rând traficul. E prea mult dacă spun haosul din trafic? Nu cred, având în vedere numărul imens de mașini care au ieșit pe șosele. Și ca și când asta nu ar fi suficient, au început mai peste tot, atât în orașe cât și în afară, lucrările pe partea carosabilă. La televizor ni se arată aglomerația din intersecțiile bucureștene și de pe deja celebrul DN1 (urmează în curând și autostrada Soarelui) dar situația este exact la fel peste tot în țară. Unde se duce tot puhoiul acesta de mașini, nu știu dar cu siguranță o mare parte are ca țintă supermarketurile. La Kaufland-ul meu nebunia a început de câteva zile iar acum e deja rupere de nori.

        Știu, pentru că am fost de două ori. O dată pentru cumpărăturile normale iar a doua oară pentru că uitasem să iau nisip pisicii. Cât vezi cu ochii nu sesizezi decât un furnicar de oameni care pun în coș în cantități industriale orice le cade în mână formând apoi cozi interminabile la casă. În aer plutește un avânt shopaholic care te contaminează instant, cel puțin mie așa mi s-a întâmplat altfel nu îmi explic cum de m-am trezit acasă cu patru saci de nisip când niciodată n-am luat mai mult de doi odată. Și frigiderul e mai plin decât de obicei deși încerc din răsputeri să fiu rezonabilă și să gătesc în limite normale dar parcă văd că sâmbătă dimineața mă răsucesc cu 180 de grade. Mi s-a mai întâmplat să intru în panică gândindu-mă că dacă la ușa mea vor apărea brusc 100 de musafiri n-o să am ce le pune pe masă.

      Urmează apoi isteria cu curățenia. După cum am mai spus, am fost forțată de împrejurări să fac curățenie. Ca să pot participa și eu cu o părere avizată la discuțiile cu prietenele, colegele sau vecinele de bloc trebuia să am fapte reale la activ pe care să mă pot  baza că doar nu puteam inventa că am dereticat și scormonit totul începând de sub canapele și dulapuri și până la cutia cu medicamente sau cea cu ace și ațe de cusut. Am spălat, am aspirat, am șters praful, am schimbat perdelele, am curățat baia (ah, ce-mi doresc să schimb gresia și faianța cu ceva mai modern, ceva de genul celor care se găsesc aici), am făcut pe dracu’n patru ca totul să arate perfect. Și da, mi-a ieșit totul ca la carte iar dacă ploaia îmi murdărește geamurile, o să le mai spăl o dată. Sau de câte ori va fi nevoie. Glumesc, desigur. Până la Crăciun nu mai pun mâna pe mop 🙂

        Televiziunile ne aduc știri (?!) despre stadiul pregătirilor pentru sărbători, tradiții uitate sau reînviate, ouă încondeiate și târguri de meșteșugari. Rubrica ” ce punem” și ”cât ne costă” masa de Paște este obligatorie și prezentă pe fiecare post dar pe mine reluarea la nesfârșit, an de an, a acelorași fraze standard mă disperă. O să punem pe masă ce avem că doar nu mâncăm cu zece guri chiar dacă e sărbătoare. Mai important este să fim alături de cei dragi, să ne simțim bine, să avem conversații plăcute, să râdem și să petrecem frumos. Nu e musai să cheltuim milioane pe trei feluri de fripturi, cinci feluri de cozonac și încă vreo patru de prăjituri cu cremă ca să avem ce arunca peste o săptămână. Eu prefer o masă simplă, cu mâncare în cantități decente de la care să te poți scula fără gândul la colebil. O vază cu flori proaspete și o față de masă impecabilă asigură jumătate din efect. Ce-i drept la mine e cam problematic cu florile de când o am pe Silvestra. 

        Le mănâncă. Iar cele care sunt rele la gust le face fâșii-fâșiuțe iar apoi le împrăștie peste tot. Aveam, înainte de apariția ei, o mulțime de plante în casă dar acum nu mai pot să țin nimic și am renunțat la toate. Dacă primesc un buchet de flori nu pot să-l las pe masă nesupravegheat iar seara sunt nevoită să îl închid în baie dacă vreau să îl mai am a doua zi. Orice flori de apartament am avut, toate i-au fost pe plac. Doar cactuși n-am încercat 🙂

        Anul acesta a mai apărut un semn care arată că se apropie Paștile. Discuțiile nesfârșite (și după părerea mea fără nicio relevanță) despre denumirea corectă a sărbătorii. Paști sau Paște? Părerile sunt împărțite, s-au scris zeci de articole și eseuri,  demonstrațiile sunt bine argumentate de ambele părți dar eu sunt convinsă că lui Dumnezeu nu-i pasă. Și nici mie. Eu zic în ambele feluri, depinde doar de context. Voi ce părere aveți? E important cum se spune?

Read More

        Se spune că o piesă de teatru pe care ai văzut-o este echivalentul unei cărți citite. Total de acord cu acest lucru și, în plus, o să vă spun încă 7 motive pentru care îmi place (din nou) să merg la teatru și nu la orice teatru, ci la cel din Turda. Un teatru care a renăscut și a înflorit la fel de încântător și spectaculos ca primăvara de afară.

1. Repertoriul. Și aici intră nu doar spectacolele consacrate de teatru, fie ele locale sau turnee ale diverselor trupe din țară ci și evenimente la care nu m-aș fi gândit niciodată că se vor întâmpla în micul meu orășel. Astfel de curând am văzut un spectacol, un recital al Teatrului de Balet din Sibiu care m-a lăsat mască. Deși am avut oarece rezerve gândindu-mă că reprezentația va rămâne la nivelul unui oraș de provincie, spun cu toată admirația că m-am înșelat groaznic și că toate secvențele, atât cele de balet clasic cât și cele de dans modern au fost muuult peste așteptările mele. Apoi s-au auzit Anotimpurile lui Vivaldi interpretate de Filarmonica Transilvania urmate de o mulțime de spectacole pentru copii, piese de teatru celebre iar în viitorul apropiat  un spectacol în limba maghiară. Cum se spune, de toate pentru toți indiferent de vârstă sau gen.
2. Atmosfera. Clădirea, care are mai mult de o sută de ani, are un vibe aparte care te îndeamnă la relaxare și te binedispune de cum ai intrat. Spațiile largi, aerul de mondenitate, candelabrele superbe care se sting și se aprind lent învăluind într-o dulce vrajă sala frumos renovată, mocheta în care sunetele se estompează tăcut și cortina grea de catifea care ascunde secretele vieții de actor, toate astea dau o notă care te fac să simți măcar pentru două ore că faci parte din high life-ul orașului. Iar sentimentul e unul foarte plăcut.
3. Este ieftin. 15 sau 10 lei (cu reducere) un bilet. C’mon, unde s-a mai pomenit așa ceva? Un film la mall e pe puțin 16 lei și asta la o oră imposibilă și cu cel puțin o crimă inclusă, deci… lăsați copiii să meargă la teatru!
4. Poți să cumperi bilete de pe internet fără să fii nevoit să te deplasezi la casa de bilete. Intri pe tomtix.ro și îți alegi locul pe care îl vrei, plătești cu cardul iar apoi primești biletul pe mail. Simplu, elegant și comod.
5. Socializezi. Este absolut imposibil să nu te întâlnești cu cineva cunoscut în foaierul teatrului cu care să schimbi impresii despre spectacol, despre vreme sau vremuri, despre cunoscuți sau despre orice altceva îți trece prin cap. Cunoști oameni noi și te îndulcești cu plăcutul sentiment că aparții unei comunități selecte.
6. Garderoba. Nu e de râs. Ani de zile, dar ce spun ani, poate chiar zeci de ani, garderobele teatrelor s-au desființat. Nu doar la Turda ci și la case mai mari. De ce, nu știu dar presupun că din lipsa banilor, poate nu mai erau fonduri pentru salariul garderobierei. Sau poate pentru că nu mai erau bani pentru o suficientă încălzire a sălii și spectatorii stăteau cu paltonul pe umeri? Habar n-am, dau și eu cu presupusul, cert este că am fost nevoită de multe ori să mă înghesui în fotoliu între haina făcută sul și poșeta care abia își mai făcea loc, acoperită pe picioare de pardesiul celui care stătea în fața mea și sufocată din stânga și din dreapta de alte mormane de haine, șaluri și fulare. Ca într-un tren de navetiști de nu-ți mai ardea de spectacolul de pe scenă. Eeee… la teatrul din Turda s-a depășit faza asta, îți lași frumos haina la garderobă și apoi poți să te plimbi lejer, elegant și detașat fără să mai porți un gând și o grijă în plus. S-a revenit la normalitate.
7. Directorul teatrului. Este mereu în mijlocul spectatorilor începând de la intrare când te întâmpină ca o gazdă primitoare și până la ultimele aplauze de la finalul reprezentației. How cool is this? Cunoaște pe toată lumea, salută pe toată lumea, zâmbește, vorbește, îl simți aproape și este, realmente,  prezent peste tot. Big like.

Iar ultimul, și poate cel mai important motiv, este pentru că pur și simplu îmi place. Voi de ce mergeți la teatru? Dacă motivul este de a vă destinde, să știți că urmează o super comedie, Ménage à trois, pe 24 aprilie. Ne vedem acolo 🙂

Read More

        Azi două colege m-au întrebat, pe rând, în ce stadiu sunt cu curățenia. În stadiul zero, am răspuns deși, dacă stau bine să  mă gândesc am făcut totuși ceva, adică am spălat geamurile acum câteva zile. Apoi mi-a pierit avântul și n-am mai avut chef de agitație și de zdrobeală. Nu știu de ce trebuie să intrăm în priză și să facem curățenie generală fix înainte de sărbători când avem tot anul la dispoziție. Nu înțeleg care e rostul ca femeile (în mod special) să ajungă epuizate în ziua de Paști sau de Crăciun, după caz, după ce o săptămână întreagă au frecat, au măturat, au aspirat, au spălat și au șmotruit iar apoi, în ultima zi ca bonus, s-au apucat de cohălit ca nebunele. Deci chiar nu înțeleg și cu toate astea parcă nu pot să fiu cu totul diferită și să nu mă integrez cât de cât trendului. Probabil că am reminiscențe din copilărie întipărite prea adânc în subconștient și nu pot trece peste ele. Ca să scap, o să mă duc la anul la psiholog 🙂

        Până atunci însă, ca să evit sentimentul de vină,  azi m-am apucat de făcut ordine în dulapuri și am constatat din nou că nu am loc suficient pentru depozitare. Nu prea am haine pe care să nu le port, dacă văd că ceva nu-mi mai place sau a stat prea mult pe umeraș, renunț cu ușurință la obiectul respectiv sau cel puțin așa îmi place să cred. Arunc sau donez fără nicio strângere de inimă. Singurele lucruri din dulap la care nu pot să renunț sunt eșarfele. Îmi plac așa de mult și-mi sunt așa de dragi încât am reușit să adun un număr impresionant de care nu mă pot despărți. În afară de asta nici nu se demodează niciodată așa că nu văd niciun motiv pentru a-mi restrânge colecția pentru că da, pot să declar că deja am o adevărată colecție.

        Îmi vine să râd de fiecare dată când mă asociez cu ipostaza de colecționară. Prima dată când am început să adun lucruri de același fel cu unicul  și inutilul  scop de a le admira din când în când a fost pe la vârsta de 6-7 ani când era la mare modă să colecționezi șervețele  de hârtie. Erau frumos colorate, cu desene reprezentând animale, flori, fluturi, într-un strat sau în două, de diverse forme și mărimi. Împreună cu sora mea făceam eforturi destul de mari să intrăm în posesia unui nou model pentru că mama mergea pe principiul că singurele șervețele de bun gust sunt cele albe așa că nu cumpăra niciodată altceva. Aveam însă sursele noastre, tanti Horga și tanti Bocoș, două doamne care locuiau pe aceeași stradă cu noi, cu care ne înțelegeam foarte bine și care se coborau la mintea noastră. De la ele primeam mereu noutățile apărute la complex în câte două sau trei exemplare astfel încât să avem și  pentru schimburile pe care le făceam cu fetele de vârsta noastră.

        Nu mai știu cât timp am adunat șervețele, în orice caz trei-patru ani sigur au fost și ajunsesem la peste două sute din care nu erau două la fel. Le țineam într-o cutie de pantofi și cel mai mult îmi plăcea unul cu niște flori cyclamen cu mijlocul portocaliu pe o hârtie subțire și foșnitoare cu un model în relief. Îl văd și acum în fața ochilor, nu știu de ce mi-a rămas în mine chiar acela, poate și pentru că era cu mult mai mare decât celelalte. În orice caz colecția de șervețele era destul de frumușică și noi eram mândre de ea.

        Tragedia s-a produs într-o vară când eu și soră-mea ne-am întors din tabără de la mare și am intrat la baie. Pentru că deja începuse criza și hârtia igienică se găsea din ce în ce mai greu, bunică-mea, care stătea împreună cu noi, pusese la bătaie cutia cu șervețele. Rămăsese în casă fără niciun sul de hârtie și probabil neștiind de pasiunea noastră pentru șervețele a găsit această soluție de moment. Am crezut că leșinăm amândouă când ne-am dat seama ce s-a întâmplat și ne-am pus pe urlat de nu mai puteau ai noștri să ne oprească. Jumătate din colecția noastră se dusese la canal și oricât am bocit nu se mai putea face nimic. Chiar dacă cealaltă jumătate ar fi putut fi salvată am fost așa de frustrate și jignite încât n-am mai refăcut colecția niciodată.

        Am avut apoi o tentativă de a colecționa pachete de țigări. Cum nimeni din casă nu era fumător era destul de greu. În plus, tata nu a fost de acord să mă apropii nici măcar tangențial de ceva care aducea atât de mult rău așa că am renunțat. Au urmat apoi foițele de staniol în care erau ambalate bomboanele de ciocolată. Le desfăceam cu mare grijă ca să nu se rupă, le puneam pe o suprafață dreaptă și le îndreptam cu unghia până ce li se ridicau în sus colțurile. Erau frumoase și strălucitoare și, la fel, nu foloseau la nimic dar le păstram cu sfințenie între paginile unui caiet. Când aveam dubluri, făceam schimb la școală cu colegele pentru că toată lumea avea o astfel de colecție.

        Vorbesc doar de fete pentru că băieții nu se ocupau de astfel de fleacuri, ei aveau timbre pe care le cumpărau în plicuri filatelice. Am avut și eu o colecție drăguță de timbre clasate pe serii (oare așa se numeau?)  pe care parțial o mai am și acum. Din păcate clasorul portocaliu cu înscrisuri aurii în care țineam timbrele cele mai frumoase mi-a dispărut în împrejurări foarte neclare. Cred că mi-a fost furat și îmi pare tare rău după el.

        Altceva nu țin minte să mai fi colecționat vreodată. Cu eșarfele e altă treabă, adică nu am început să le cumpăr cu scopul de a-mi face o colecție ci pur și simplu s-au adunat de-a lungul timpului. La fel și cu ceasurile. Mi-am cumpărat unul, apoi încă unul foarte fain de aici și uite așa s-au adunat câteva. Acum sunt în mare vogă ceasurile unisex de genul acesta. Nu știu ce să zic, încă nu mi-e prea clar ce îmi place și ce nu în materie de ceasuri și nu cred că am un stil sau un gen care să mă reprezinte. La eșarfe însă am observat că prefer (de departe) combinația bleumarin cu alb, dungile și animal printul. Am ales de cele mai multe ori aceste modele sau culori în mod inconștient iar acum pot să spun cu certitudine care mi-e stilul. Să vedem cum voi face cu ceasurile că mai nou tot într-acolo mă uit 🙂 Să colecționezi eșarfe e ieftin, la ceasuri în schimb se schimbă lucrurile 🙂 Voi ce colecționați?

Read More