Colecțiile mele

        Azi două colege m-au întrebat, pe rând, în ce stadiu sunt cu curățenia. În stadiul zero, am răspuns deși, dacă stau bine să  mă gândesc am făcut totuși ceva, adică am spălat geamurile acum câteva zile. Apoi mi-a pierit avântul și n-am mai avut chef de agitație și de zdrobeală. Nu știu de ce trebuie să intrăm în priză și să facem curățenie generală fix înainte de sărbători când avem tot anul la dispoziție. Nu înțeleg care e rostul ca femeile (în mod special) să ajungă epuizate în ziua de Paști sau de Crăciun, după caz, după ce o săptămână întreagă au frecat, au măturat, au aspirat, au spălat și au șmotruit iar apoi, în ultima zi ca bonus, s-au apucat de cohălit ca nebunele. Deci chiar nu înțeleg și cu toate astea parcă nu pot să fiu cu totul diferită și să nu mă integrez cât de cât trendului. Probabil că am reminiscențe din copilărie întipărite prea adânc în subconștient și nu pot trece peste ele. Ca să scap, o să mă duc la anul la psiholog 🙂

        Până atunci însă, ca să evit sentimentul de vină,  azi m-am apucat de făcut ordine în dulapuri și am constatat din nou că nu am loc suficient pentru depozitare. Nu prea am haine pe care să nu le port, dacă văd că ceva nu-mi mai place sau a stat prea mult pe umeraș, renunț cu ușurință la obiectul respectiv sau cel puțin așa îmi place să cred. Arunc sau donez fără nicio strângere de inimă. Singurele lucruri din dulap la care nu pot să renunț sunt eșarfele. Îmi plac așa de mult și-mi sunt așa de dragi încât am reușit să adun un număr impresionant de care nu mă pot despărți. În afară de asta nici nu se demodează niciodată așa că nu văd niciun motiv pentru a-mi restrânge colecția pentru că da, pot să declar că deja am o adevărată colecție.

        Îmi vine să râd de fiecare dată când mă asociez cu ipostaza de colecționară. Prima dată când am început să adun lucruri de același fel cu unicul  și inutilul  scop de a le admira din când în când a fost pe la vârsta de 6-7 ani când era la mare modă să colecționezi șervețele  de hârtie. Erau frumos colorate, cu desene reprezentând animale, flori, fluturi, într-un strat sau în două, de diverse forme și mărimi. Împreună cu sora mea făceam eforturi destul de mari să intrăm în posesia unui nou model pentru că mama mergea pe principiul că singurele șervețele de bun gust sunt cele albe așa că nu cumpăra niciodată altceva. Aveam însă sursele noastre, tanti Horga și tanti Bocoș, două doamne care locuiau pe aceeași stradă cu noi, cu care ne înțelegeam foarte bine și care se coborau la mintea noastră. De la ele primeam mereu noutățile apărute la complex în câte două sau trei exemplare astfel încât să avem și  pentru schimburile pe care le făceam cu fetele de vârsta noastră.

        Nu mai știu cât timp am adunat șervețele, în orice caz trei-patru ani sigur au fost și ajunsesem la peste două sute din care nu erau două la fel. Le țineam într-o cutie de pantofi și cel mai mult îmi plăcea unul cu niște flori cyclamen cu mijlocul portocaliu pe o hârtie subțire și foșnitoare cu un model în relief. Îl văd și acum în fața ochilor, nu știu de ce mi-a rămas în mine chiar acela, poate și pentru că era cu mult mai mare decât celelalte. În orice caz colecția de șervețele era destul de frumușică și noi eram mândre de ea.

        Tragedia s-a produs într-o vară când eu și soră-mea ne-am întors din tabără de la mare și am intrat la baie. Pentru că deja începuse criza și hârtia igienică se găsea din ce în ce mai greu, bunică-mea, care stătea împreună cu noi, pusese la bătaie cutia cu șervețele. Rămăsese în casă fără niciun sul de hârtie și probabil neștiind de pasiunea noastră pentru șervețele a găsit această soluție de moment. Am crezut că leșinăm amândouă când ne-am dat seama ce s-a întâmplat și ne-am pus pe urlat de nu mai puteau ai noștri să ne oprească. Jumătate din colecția noastră se dusese la canal și oricât am bocit nu se mai putea face nimic. Chiar dacă cealaltă jumătate ar fi putut fi salvată am fost așa de frustrate și jignite încât n-am mai refăcut colecția niciodată.

        Am avut apoi o tentativă de a colecționa pachete de țigări. Cum nimeni din casă nu era fumător era destul de greu. În plus, tata nu a fost de acord să mă apropii nici măcar tangențial de ceva care aducea atât de mult rău așa că am renunțat. Au urmat apoi foițele de staniol în care erau ambalate bomboanele de ciocolată. Le desfăceam cu mare grijă ca să nu se rupă, le puneam pe o suprafață dreaptă și le îndreptam cu unghia până ce li se ridicau în sus colțurile. Erau frumoase și strălucitoare și, la fel, nu foloseau la nimic dar le păstram cu sfințenie între paginile unui caiet. Când aveam dubluri, făceam schimb la școală cu colegele pentru că toată lumea avea o astfel de colecție.

        Vorbesc doar de fete pentru că băieții nu se ocupau de astfel de fleacuri, ei aveau timbre pe care le cumpărau în plicuri filatelice. Am avut și eu o colecție drăguță de timbre clasate pe serii (oare așa se numeau?)  pe care parțial o mai am și acum. Din păcate clasorul portocaliu cu înscrisuri aurii în care țineam timbrele cele mai frumoase mi-a dispărut în împrejurări foarte neclare. Cred că mi-a fost furat și îmi pare tare rău după el.

        Altceva nu țin minte să mai fi colecționat vreodată. Cu eșarfele e altă treabă, adică nu am început să le cumpăr cu scopul de a-mi face o colecție ci pur și simplu s-au adunat de-a lungul timpului. La fel și cu ceasurile. Mi-am cumpărat unul, apoi încă unul foarte fain de aici și uite așa s-au adunat câteva. Acum sunt în mare vogă ceasurile unisex de genul acesta. Nu știu ce să zic, încă nu mi-e prea clar ce îmi place și ce nu în materie de ceasuri și nu cred că am un stil sau un gen care să mă reprezinte. La eșarfe însă am observat că prefer (de departe) combinația bleumarin cu alb, dungile și animal printul. Am ales de cele mai multe ori aceste modele sau culori în mod inconștient iar acum pot să spun cu certitudine care mi-e stilul. Să vedem cum voi face cu ceasurile că mai nou tot într-acolo mă uit 🙂 Să colecționezi eșarfe e ieftin, la ceasuri în schimb se schimbă lucrurile 🙂 Voi ce colecționați?