pantofi

Cum am devenit bogată

        Ăia care mă urâți și mă invidiați (degeaba, zic eu) ați intrat degeaba aici pentru că n-o să aflați mare lucru. Nu o să dezvălui niciun secret compromițător și nici pașii de urmat pentru a sta confortabil pe un sac de arginți. Bogăția este unul dintre cele mai relative lucruri din lume și până la urmă reprezintă o stare de spirit, o mulțumire sufletească pe care s-ar putea să n-o cunoști niciodată chiar dacă banii ți se revarsă din conturi precum aluatul de cozonac pus la dospit.

        N-am fost niciodată cu adevărat săracă. Pentru mine sărăcia înseamnă să n-ai suficientă mâncare, să nu-ți permiți căldură în sobă iarna, să fii disperat dacă ți s-a rupt unica pereche de pantofi sau să nu ai unde pune seara capul pe pernă. Adică lucruri grave. Trecând peste acest prag al nevoilor de bază, pot spune că am fost o norocoasă și am avut întotdeauna mai mult decât atât. Cu toate că n-am simțit lipsuri de acest fel, nu am fost bogată nici eu, nici nimeni din cercurile în care mă învârteam atunci când eram copilă.

        În liceu am stat la internat. Patru ani am dormit în aceeași cameră cu încă 5 fete cu care am rămas prietenă până în ziua de azi și toate o duceam cam la fel. De fapt pe vremea lui Ceaușescu diferențele sociale erau ca și inexistente. Sigur că după revoluție am aflat de privilegiile în care se scălda nomenclatura comunistă dar eu personal nu am cunoscut în realitate pe nimeni din acea castă. Toate prietenele mele aveau părinți normali care lucrau la stat. Chiar dacă unii erau muncitori iar alții ingineri, copiii lor aveau aceleași haine, aceleași ghiozdane, aceleași penare și mergeau în aceleași tabere iar eu eram unul dintre aceștia.

        Colegele mele de cameră nu erau bogate. Nimeni nu era bogat. Aveam fiecare câte un dulap care nu era mai lat de 50 de cm și acolo ne încăpeau toate hainele și de vară, și de iarnă. Ce-i drept, paltonul ni-l țineam pe cuier. În rest aveam 3 pulovere, 2 bluze, un trening și uniforma. De fapt nici nu mai știu exact ce aveam iar acum mă tot mir și mă minunez cum de eram tot timpul bine îmbrăcată cu atât de puține haine. Țin minte că mereu îmi croiam câte ceva. Îmi făceam fuste cloș pe care le trasam cu compasul, îmi tricotam pulovere din PNA și îmi croșetam chokere exact așa cum se poartă în ziua de azi. Improvizam mult, aveam idei și găseam inspirație în orice.

        Aveam o singură pereche de pantofi pe care îi purtam până se stricau și nimeni nu avea două perechi  în același timp. Mai aveam o pereche de sandale și cizme. Teniși sau bascheți doar pentru orele de sport pentru că nici prin cap nu ne trecea să îi purtăm pe stradă. Mi-ar fi plăcut să fi prins moda de acum cu adidașii colorați dar am copilărit într-o altă epocă. O epocă în care mamele încercau să ne convingă că negrul merge la orice și că pantofii negri sunt cei mai rezistenți. Nu că ai fi putut alege din prea multe modele dar era o decizie înțeleaptă să mergi pe varianta clasică și sigură. Pantofi din piele întoarsă? nici nu se punea problema, era prea riscant să nu te țină tot anul. Ce-i drept nici nu găseai atâtea informații despre întreținere acestora așa cum  găsești azi, de exemplu aici.

        Pe vremea când eram la liceu mi-a căzut odată în mână un Paris Match în care am văzut un articol despre casa unei vedete. Nu mai țin minte cine era, nici măcar dacă era actriță sau politician sau cine o fi fost dar știu că erau câteva poze din interiorul casei. Într-una dintre ele se vedea un mic fragment din ceea ce astăzi se cheamă dressing și am zărit un raft pe care erau înșirate câteva perechi de pantofi. Vreo 5-6, nu mai multe, dar erau foarte asemănătoare toate. M-am gândit atunci, și eram foarte convinsă de asta, că persoana respectivă trebuie să fie foarte bogată din moment ce își permite să aibă același model de pantofi dar în culori diferite.

        Mi-am adus aminte de acest episod în urmă cu câteva zile când am făcut rocada lucrurilor de iarnă cu cele de vară și am scos pantofii la înaintare. Să vezi și să nu crezi! Într-o străfulgerare mi-am dat seama că sunt bogată. pantofi

        În percepția mea de atunci, am devenit bogată și văd că am ajuns lejer la nivelul pe care altădată îl consideram pragul bogăției. Adevărul este că sunt foarte mulțumită de ceea ce am, cel puțin din punct de vedere al hainelor și al pantofilor nu am de ce să mă plâng, am cu mult mai mult decât am visat vreodată și jur că nu stau niciodată în fața dulapului burdușit spunând că nu am cu ce să mă îmbrac. Poate mi-e greu să aleg dar, slavă domnului, am de unde și din orice am mai multe bucăți :) După cum se vede, chiar și din acești pantofi casual de damă.

        Deci, dragilor, ești bogat atunci când poți să te bucuri de ceea ce ai și compari cu ceea ce ți-ai dorit, nu cu ceea ce are vecinul sau colegul sau nu știu cine care apare la televizor. Important este să știi să apreciezi ceea ce ai acum și să nu visezi la cai verzi pe pereți. Dacă e s-o luăm așa, voi unde vă situați? Aveți permis de intrare în clubul bogătașilor?

Share This:

11 păreri despre “Cum am devenit bogată

  1. Ma inscriu si eu in clubul bogataselor iubitoare de pantofi.Nu mai am chiar asa de multi dar am ramas cu o placere nebuna sa cumpar cu rost si fara rost cate o pereche de pantofi care-mi fac cu ochiul.M-am axat in ultimul timp pe pantofi comozi in care sa nu-mi mai chinui picioarele.Am aflat destul de tarziu ca si la pantofi la fel ca la sutiene sunt forme A,B,C cand un vanzator amabil mi-a recomandat un model cu cupa C potrivit piciorului meu.Era un italian care avea un magazin in inima Bruxelului si care mi-a vandut pantofi romanesti de la firma Jeana.Am aflat mai tarziu cand i-am vazut in magazin in Cluj cu pret aproape egal ca cel din Belgia.E adevarat ca acolo i-am cumparat in perioada soldurilor dar recunosc ca nu ma pot abtine sa- mi cumpar pantofi pe care-i incalt dar abea astept sa-i arunc din picioare si apoi raman uitati pe raft.Dileala curata dar ata fac.Cat priveste hainele sunt din categoria de femei cu dulapuri tixite dar care nu au cu ce sa se imbrace.Traiasca blugii care desi nu ma avantajeaza sunt acum piesa favorita in garderoba mea.

      1. Si sandalele mele care m-au tinut 10 ani le-am luat de la Bruxelles …cred ca nu mai o duc si vara asta … si nu gasesc nicaieri unele identice desi caut de citiva ani. Vorbesc ca sa nu tac si sa-mi inec amarul, ca ale mele nu erau de la italian.

  2. Cred ca toti suntem bogati acum :) Imi amintesc cum stateam la cozi (putin spus cozi, era o batalie in toata regula) cind eram la liceu, pentru pantofi Clujana sau cind dupa o batalie de-asta am terminat victorioasa, cu niste pantofi bulgaresti. Eu aveam mai multe lucruri, ca aveam rude in strainatate , dar uneori nu era neaparat un avantaj, as fi vrut sa fiu la fel cu toata lumea. Ei, si cite pulovere tricotam si eu.
    De fapt cred ca toti cunosteam pe cineva care cunostea pe altcineva, care lucra ba la Clujana, ba la Flacara, ba la ceva cooperativa care facea bluze pentru export , ba avea pile la Guban…si tot asa, era o retea de PCR (pile, cunostinte, relatii).
    Altfel acum imi pantofi fara toc, preferabil balerini Geox, iar din Romania imi cumpar pantofi fabricati in Romania (Anna Cori) , au putin toc, dar mi se par comozi , insa ii port f rar.

  3. Da, erau tare frumosi. Acum am mai vazut prin magazine, dar nu-mi mai plac.

    Aveam o pereche, nici nu mai stiu de unde ii aveam , cred ca direct de la Timisoara, aveam acolo rude si prieteni.
    De fapt ei erau privilegiati fata de noi, aveau si sirbii la doi pasi, tin minte ca in studentie am mers la piata lor de vechituri: ce bogatie mi s-a parut acolo.

  4. adevărul este că sunt bogată dacă e să judec după numărul de pantofi, după numărul de stilouri, de prieteni, de cărți citite, de întâmplări trăite.
    dar recunosc, pantofii mei nu au chiar toți aceeași formă. :) de fapt, nici nu am în sitlul tău, deși mi-ar plăcea și habar nu am de ce nu mi-am cumpărat vreodată unii așa.

  5. No ca eu sunt cu o pereche de pantofi. Dar 2 de adidasi ca sunt dependenta.

    Si eu am trait momentul cand s-o rupt singura perechete de incaltari. Iarna ceausista in nordul Moldovei. De cativa ani achizitionez incaltaminte si donez unor copii, de la tara, din nordul Moldovei. Cele 2 evenimente nu au nicio legatura, dar stiu ca fara incaltaminte copiii aia nu mai ajung la scoala (si asa merg cativa km dus, cativa intors).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *