strada

Strada pe care au început să moară grădinile

        Treceam deunăzi pe strada mea, de fapt pe strada copilăriei mele, așa cum trec mereu de câteva zeci de ani și dintr-odată mi-am dat seama că aproape nimic din ceea ce era odată nu mai este așa cum păstram eu în amintire. Mergeam cu gândurile amestecate încercând să fac puțină ordine și să prioritizez ceea ce aveam de făcut, când privirea mi-a căzut pe micul scuar din fața casei domnului G. O bucată de pământ nisipos pe care frunzele păpădiilor trecute începeau deja să se usuce și pe care din loc în loc apăruse invadatorul pir. Pe lângă bordurile joase își făcuseră loc mici buruieni iar firele de iarbă rămase de anul trecut  se întindeau uscate, împrăștiate ca niște paie inutile pe când frunzulițele, încă mici, de brusturi suculenți prevesteau sumbru tufele ce se vor înălța după prima ploaie mai puternică. Smocuri degenerate  de iarbă gălbuie se ițeau din loc în loc făcând ca locul să pară și mai sărăcăcios decât era în realitate.strada

        Spectacolul semi-mizer mi-a străpuns cu tristețe inima și pentru o clipă am încercat să revăd același loc așa cum arăta cu mulți ani în urmă când doamna și domnul G. se mândreau cu cea mai frumoasă grădină, atât în curtea casei cât și pe micul petic de pământ de lângă trotuar. Nu știu cum se făcea dar lalelele roșii înfloreau prima dată în curtea lor iar bujorii înfoiați aveau cel mai îmbătător miros tot la ei în grădină. Pe când începea vacanța mare apăreau crinii aliniați pe trei rânduri iar mai apoi gladiolelele în toate culorile pâmântului. Prin plasa gardului ieșeau daliile bătute iar aleea veșnic umbroasă care ducea spre intrarea în casă era străjuită de ferigi uriașe în timp ce în stradă tufele de trandafiri explodau de boboci. Pe margini se întindeau petunii ce rezistau cu stoicism la arșița zilelor de vară fiind înlocuite prin septembrie de crăițe portocalii și galbene care țineau până aproape de primele ninsori. Atâta timp cât au trăit, doamna și domnul G. au avut cea mai frumoasă grădină de la noi de pe stradă, lucru care nu poate fi contestat de niciun vecin.

        Nu erau prea prietenoși cu noi copiii așa cum era doamna H. care locuia la capătul străzii și cu care aveam tot timpul povești. Mergeam mereu la ea și o iubeam pentru că avea răbdare să mă asculte și îmi dădea importanța cuvenită unui adult. Mă trata de la egal la egal deși nu aveam decât 6-7 ani și mă aproba în toate proiectele mele artistice care mergeau de la a regiza piese de teatru, la pictat tablouri sau dans clasic. Odată chiar mi-a cumpărat o pereche de opincuțe speciale pentru balet. Mă plânsesem că mama nu vrea să îmi ia spunându-mi că n-am ce face cu ele, că sunt nefolositoare și că nu are bani de dat pe prostii și după câteva zile m-am pomenit cu acest cadou neașteptat. Am fost mai fericită ca niciodată și nu am înțeles decât mult mai târziu de ce mama, în loc să se bucure pentru mine,  m-a certat că mă plâng vecinilor. Când a murit tanti H. nu eram în oraș, am aflat mult mai târziu și am fost tristă mult timp pentru că nu am apucat să-i spun niciodată cât de dragă mi-a fost.

        De domnul U., alt vecin care nu mai e de mult printre noi, ne era frică și nu îndrăzneam să-l privim în ochi iar dacă se întâmpla să fim singuri pe stradă atunci când apărea, fugeam repede în curte la adăpostul porților după care trăgeam zăvorul. Era contabil și făcuse un an de pușcărie pentru o mică găinărie, o delapidare minoră de pe urma căreia n-a avut niciun beneficiu,  dar în naivitatea copilăriei noastre cineva care fusese închis nu putea să fie decât un criminal periculos care n-ar fi ezitat să omoare copiii care îi ieșeau în cale. Singurul lucru care ne plăcea la el era că avea curtea în formă de triunghi în timp ce toate celelalte curți de pe stradă erau plictisitor de dreptunghiulare.

        Pe doamna R. o admiram în secret și îmi imaginam că în tinerețe fusese frumoasă ca o actriță. Avea mulți pantofi pe care îi schimba zilnic, în toate culorile dar toți asemănători între ei. Dintr-o piele groasă și lucioasă așa cum sunt cizmele de călărie, cu vârf puțin decupat (peep toe), cu o baretă la spate și cu un toc poate puțin prea înalt pentru vârsta și conformația ei, îi purta cu grație și cu o nonșalanță de invidiat care astăzi s-ar fi numit atitudine. Avea ciorapi cu dungă la spate așa cum se purtau în anii 50’ și era mereu ca scoasă din cutie. Nu avea copii și nici nepoți și toate după-mesele și le petrecea împreună cu domnul R. la umbra viei din curte așezați pe o băncuță grea, cu picioare metalice așa cum numai în parcuri se găsesc,  sporovăind încetișor. Îi salutam prin gard iar ei îmi răspundeau politicos de fiecare dată. Muream de curiozitate să știu cum arată casa lor pe dinăuntru fiind  singurul loc de pe strada mea unde nu fusesem invitată niciodată să intru.

        Într-o zi în grădinița lor a apărut un pitic de ghips, un soi de  creatură ciudată cu o căciulă țuguiată roșie și cu un zîmbet tâmp care lăsa să se vadă doi dinți și o gingie știrbă. Era o decorațiune mai degrabă hidoasă, un kitsch pe care acum nu aș da doi bani dar care atunci mi s-a părut fascinant și pe care ardeam de dorința de a-l vedea mai de aproape. Cred că mi-a citit gîndurile atunci când mă proptisem în fața gardului și, deschizându-mi pentru prima dată poarta de lemn masiv vopsită în verde ce avea o clanță din fier forjat cu o mulțime de înflorituri, m-a poftit în curte  să-i văd piticul. După ce l-am admirat îndeaproape fără însă să scot un cuvânt, m-a întrebat dacă aș avrea o dulceață. Atât am așteptat și m-am repezit după ea în căsuța lor mică și cochetă cu covorașe în toate culorile, cu mileuri croșetate pe fiecare mobilă și cu multe fotografii înrămate răspândite peste tot.

        Holul era tapetat cu un fel de lambriu de lemn lăcuit iar pe pereții zugrăviți cu rolul cu model auriu se îngrămădeau o mulțime de ștergare ungurești brodate cu fir de bumbac roșu. Mi s-a părut foarte frumoasă casa lor iar îngrămădeala de lucruri  mă atrăgea ca pe o coțofană, un ciob de oglindă. Din păcate tanti R. nu m-a lăsat să explorez comorile și m-a chemat după ea în cealaltă încăpere a casei. Pe mobila bucatarie se înghesuiau o mulțime de borcane pictate cu flori pe care scria numele conținutului: zahăr, făină, cafea și așa mai departe iar pe o policioară agățată deasupra se aflau replicile miniaturale conținând piper, boia și alte câteva condimente. M-a servit cu dulceață de prune în care în locul sâmburelui pusese miez de nucă și apoi mi-a dat un pahar mare cu apă rece. N-am vorbit nimic în timp ce îmi savuram dulceața și nici ea nu a știut să mă întrebe ceva. Zâmbea și se uita la mine cum mănânc, apoi eu am mulțumit și am zbughit-o spre casă. A fost singura dată când m-a invitat înăuntru și nici nu am mai vorbit vreodată ceva în afară de salutul obișnuit pe care îl dădeam tuturor vecinilor. Domnul și doamna R. s-au stins aproape în același timp  iar căsuța lor a fost dărâmată și pe locul acela s-a construit o casă mare și gri cu un balcon urât. Omul care locuiește acum acolo urăște animalele și odată, neștiind că îl văd, mi-a lovit câinele cu piciorul.

        Mi-e dor de mine cea de atunci, de gândurile pe care le aveam, de simplitatea vieții și de bucuriile care țineau zile întregi chiar dacă erau legate doar de promisiunea unei zile la ștrand, o oală de porumb fiert sau o carte nouă de povești. Mi-e dor de toți oamenii de pe strada mea care au dispărut ca și când niciodată nu s-ar fi petrecut prin lume, mi-e dor de grădinile din spatele caselor de unde mâncam porodici dulci, zemoase și spălate doar de ploile de vară, mi-e dor de tufa de iasomie de la colțul casei și de liniștea străzii unde se întâmpla ca zile la rând să nu treacă nicio mașină.

 

Share This:

22 păreri despre “Strada pe care au început să moară grădinile

  1. Ce mult ma regasesc in articolul asta si e ciudat ca in 4 ani de cand sunt in Brasov (mutata din Bucuresti) nu am simtit lipsa capitalei noastre pline de praf si de agitatie, nu mi-a fost dor deloc de ea si acum brusc m-a cuprins melancolia, doar citind acest articol … mi-e dor acum de Bucurestiul copilariei mele si de strada pe care am locuit si m-am jucat cu gasca de la bloc, de trandafirii aia superbi de prin gradini si de multe altele…

  2. Foarte frumos, si eu am amintiri de pe strada copilariei….ati reusit sa ma faceti sa devin nostalgica astazi… :)

  3. Ce mult mi-a placut cum ai povestit ! Cu ani in urma am facut o plimbare pe strada copilariei mele caci voiam sa vad ce schimbari s-au petrecut. Acum, ma plimb citeodata pe strada copilariei mele cu ajutorul internetului. Am localizat casa in care am copilarit, am reusit sa vad geamul de la bucataria noastra dar geamul de la camera dinspre strada n-am putut sa – l vad din cauza pomilor care au crescut mult.

  4. Ai descris cu multa, multa gingasie crampeiele din copilarie si iti multumesc pentru emotia pe care mi-ai stranit-o; se pare ca vine o vreme cand unii dintre noi, coboram in adancul memoriei, scotocim, scotocim si, cu ochii mintii revedem oameni si locuri, retraim intamplari, toate cu puritatea sufletului de atunci, din copilarie. Stiam ca nu doar eu fac astfel de incursiuni, uneori intamplator, de multe ori insa voit, dar citindu-te, m-am simtiti mai putin singura. Multumesc !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *