Doamnei profesoare, cu drag

        Mama spunea că pentru a fi fericit în viață două lucruri sunt esențiale: meseria pe care alegi să o faci și căsnicia. Și mare dreptate avea! Astăzi nu despre căsnicie o să vorbesc ci despre o doamnă foarte dragă sufletului meu, care sper să fi fost mulțumită în carieră pentru că meseria de profesor i s-a potrivit ca o mănușă și care a rămas în amintirea mea ca fiind cea de la care am primit cele mai multe învățăminte concrete, lucru rar întâlnit și atunci, dar și acum, când învățământul a rămas înțepenit în aceleași dogme rigide de acum o sută de ani.

        Sunt lucruri pe care le-am învățat de la ea și care efectiv mi-au folosit în viață deși nu sunt legate de așa zisele materii importante care se studiază la școală cum ar fi limba română, matematica sau mai știu eu ce alte discipline din care se dau examene. În mod cu totul surprinzător deschiderea spre lume am primit-o la orele de desen din școala generală de la cea mai frumoasă profesoară pe care am avut-o vreodată.

        Frumusețea a fost primul lucru cu care s-a făcut remarcată atunci când a intrat în clasă. Noi eram încă mici, în clasa a cincea aveam abia 10 ani, dar ca tuturor copiilor ne plăceau oamenii tineri. La vârsta aceea sentimentele de atracție sau respingere vin predominant din instinct și nu din regulile sociale impuse prin convențiile încheiate de oamenii mari. Profesoara care intrase în clasă era tânără și frumoasă, nu purta catalog ca o armă sub braț și nici nu-și acoperise rochia cu halat așa cum făceau majoritatea cadrelor didactice. Avea o rochie dintr-un jersey înflorat, cu decolteu în formă de V, parte peste parte, un model celebru de care atunci habar nu aveam că este  creat de Diane von Furstenberg și că este o piesă iconică ce a schimbat istoria modei. Țin minte toate detaliile pentru că o văd și acum în fața ochilor. În timp ce vorbea, se plimba prin fața clasei și aveam impresia că zâmbește în permanență pentru că avea gura cu colțurile buzelor ridicate în sus. Se mișca grațios iar partea de jos a rochiei se unduia în ritmul pașilor pe care îi făcea atunci când trecea de la un rând la altul încercând să ne capteze tuturor atenția.

        Eram pregătiți cu blocuri de desen ce miroseau a hârtie nouă, aveam acuarele neîncepute și pensule chinezești iar pe bănci tronau păhărele de plastic umplute cu apă în așteptarea temei ce urma să vină. N-a venit însă nicio temă. Profesoara cea nouă a scos o carte cu coperți groase de carton și cu foi lucioase pe care scria Istoria ilustrată a picturii, a deschis-o în fața noastră și a început să ne vorbească despre picturile rupestre de la Altamira și despre cum oamenii care au trăit în paleolitic își preparau culorile din pigmenți naturali, oxizi și argilă, despre instrumentele cu care scrijeleau pereții peșterilor și despre semnificația simbolurilor descoperite de arheologi. O ascultam cu gurile căscate pentru că avea un extraordinar dar de a povesti și ceea ce se petrecea la catedră nu semăna cu o lecție așa cum eram noi obișnuiți ci aducea mai degrabă cu o poveste palpitantă urmărită la televizor.

        Răsfoia paginile cărții arătându-ne desenele cu bizoni și mistreți realizate în urmă cu 15000 de ani iar noi îi sorbeam cuvintele urmărindu-i mâinile îngrijite, cu degete subțiri subțiri și lungi, cu unghii vopsite în roșu care loveau ușor hârtia atunci când voia să întărească cele spuse. N-am pictat nimic în ora aceea și deși așteptam orele de desen ca pe un moment de relaxare în care să facem fiecare ce ne taie capul în fața unei coli albe, nu am simțit cât de repede a zburat timpul. Abia am așteptat să vină următoarea oră de desen și apoi următoarea și următoarea fără să ne plictisim vreodată.

        Am făcut desenul cu ea timp de doi ani. Așa se numea materia, ”desen” dar de fapt am făcut cu mult mai mult decât desen sau pictură. Pasiunea mea pentru istorie a pornit de la orele de desen unde am învățat despre hieroglife, despre frumusețea lui Nefertiti, despre măștile mortuare din aur și despre reprezentarea în artă a zeilor antici. Am învățat ce înseamnă spectrul cromatic, cum se descompune lumina, ce sunt culorile complementare și cele de bază, am învățat că nu există culori care să ”nu se potrivească” între ele ci că totul depinde de nuanțe. Mi-aduc aminte de exemplul pe care ni l-a dat atunci spunând că, în general, lumea este convinsă că verdele și albastrul nu merg împreună și ne-a arătat rochia cu care era îmbrăcată, un imprimeu minunat de floricele de un albastru închis cu frunze verzi.

        Ne-a învățat numele tuturor culorilor de pe lume bej, cyclam, acaju, ocru și mai mult decât atât, ne-a explicat pe înțelesul nostru de unde vine fiecare nume. Nici să vreau nu mai am cum să uit vreodată că sienna arsă vine de la numele unui oraș italian unde se găsește o argilă cu tentă roșcată iar turcoazul, înainte de a deveni o culoare, a fost o piatră semiprețioasă. Am învățat despre simetrie și proporții, despre ce înseamnă reprezentarea la scară, cum se desenează pe hârtia milimetrică și ce înseamnă desenul tehnic, cum se hașurează dar și ce tipuri de mine de creion există sau cât de scumpe pot fi pensulele adevărate pentru pictură.

        Nu cred să fi existat în programa școlară ore de istoria artei și cu toate astea în clasa a șasea știam că Picasso a fost inițiatorul curentului cubist și recunoșteam cu ușurință picturile lui Leonardo da Vinci.

        Sigur că desenam și pictam, fiecare după priceperea și talentul său. Eu însă aveam zero aptitudini și oricât mi-aș fi dat silința nu reușeam să încropesc nicio operă de artă demnă de a fi luată în seamă dar cu toate astea adoram orele de desen pentru că de fiecare dată aflam ceva nou și interesant.

        A fost profesoara care prin metoda de predare era cu mult înaintea timpurilor ei, care și în ziua de azi ar da clasă profesorilor consacrați și care s-ar fi potrivit oricărui sistem european de învățământ. Pentru ea nu exista expresia trebuie să faci așa sau așa, orice elev avea libertate de exprimare și știa să îndrume fără a părea că impune reguli, nu exista să spună că ceva nu ai făcut bine fără a găsi o compensație în alte două realizări extraordinare, nu se crampona de a ne lipi în aceleași locuri în bănci ca alți dascăli speriați că ”deranjăm ora”. Puteam să ne mutăm oriunde, ba uneori, primăvara când începea să se încălzească afară, ne scotea în curtea școlii și, așezați pe marginea fântânii arteziene din curte, desenam sălciile înmugurite. A știut întotdeauna să facă legătura dintre ceea ce se petrecea între pereții sălilor de clasă și lumea din afară și pentru asta și toate celelalte care mi-au rămas de la ea, nu pot să spun decât Mulțumesc, doamna profesoară Adriana Popovici!istoria ilustrata a picturii

        S-a mutat din orașul nostru când am terminat clasa a șasea iar toamna următoare a venit altcineva în locul ei. În prima oră de curs ne-a trântit o vază pe catedră și ne-a spus sec să o desenăm iar apoi n-a mai vorbit nimic cu noi. Jur că nu-mi aduc aminte nici măcar dacă noul nostru profesor era bărbat sau femeie.

 

 

 

 

 

 

 

Share This:

12 thoughts on “Doamnei profesoare, cu drag

  1. Emotionanta poveste !
    Ma gandesc insa ce sentimente a lasat in sufletele colegilor ei at,unci cand a plecat… poate ca au rasuflat usurati fiindca odata cu ea a iesit din peisaj si termenul de comparatie care ii dezavantaja…

  2. Ce frumoasa descriere pentru cineva asa de frumos sufleteste:) Si eu care aveam impresia ca profesorii de desen, de sport, muzica si de lucru manual sunt niste sadici. Am facut generalizari dupa profesorii mei din gimnaziu 🙂

  3. cat de frumos! inca o dovada ca oamenii fac sistemul si ca l-au facut dintotdeauna…
    m ai facut sa mi amintesc si eu de profesorii care m au marcat si pe mine si intradevar sunt cei care au stiut sa ne spuna povesti de viata, povesti despre ceea ce ne predau, cei care au stiut sa poarte un dialog cu noi si sa ne asculte.
    profesorul face atmosfera in clasa, asta este foarte clar.

  4. Ce frumos! Si eu am avut o profesoara de desen similara, un trimestru faceam istoria artei si regasesc mult din ea in cele scrise de tine, inclusiv in stilul vestimentar absolut minunat. Am mai zarit-o pe strada mai demult si inca e o aparitie speciala! 🙂 Stiu doar ca o cheama Tanase, spre rusinea mea nu imi amintesc mai mult, dar ii sunt recunoscatoare pentru tot. O bucurie ca am avut si asemenea profesori.

    Eu am avut si o profesoara de engleza extrem de dura si exigenta, dar pe care o respect enorm si care imi e foarte draga, inca. M-a dus pana la olimpiada nationala si sincer, desi a fost profesoara mea doar pana in clasa a 8-a, cam toata engleza (gramatica, mai ales) pe care o stiu de la ea e, restul profesorilor nu prea s-au apropiat de nivelul ei. Imi amintesc ca ne punea sa ascultam Nick Cave cand noi eram in clasa a V a, era ceva de neinchipuit la vremea aia.

    Sper ca mai exista asa profesori….macar cativa si sunt cumva de ajuns sa aduca o alta energie si o alta perspectiva.

    1. Si eu sper la fel, ca fiecare copil sa aiba măcar un profesor de care sa isi aduca aminte toata viata si care sa il influenteze in bine. Din pacate se pare ca acestia sunt din ce in ce mai putini…

  5. Emoționantă evocare. Aș dori ca acest text, printat, să ajungă și la destinatar, la D-na Profesoară Adriana Popovici, care locuiește la Deva sau la Simeria. Găsesc eu adresa. Cu siguranță i-ar face mare plăcere.

  6. Imaginea dascălului din anii de şcoală ne trezesc amintiri din mai multe puncte de vedere. Dar prezentarea facută de Ioana este atât de veridică , încât parcă citind textul îmi aminteam de Doamna Bălaş, profesoara mea de franceza care se deosebea de toate celelalte profesoare atât prin ţinută, frumuseţe, dar mai ales prin darul cu care preda. Îti multumesc pentru că mi-ai facut un dar, facându-mă să-mi amintesc de frumosii ani de liceu. Multumesc.

Leave a Reply to Ioan Bembea Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *