Cu cine vă beți cafeaua de dimineață?

        Poate părea destul de trist să nu ai cu cine să-ți bei cafeaua de dimineață. Și uneori este, alteori nu, depinde de ce așteptări ai de la viață și depinde cum îți setezi percepția despre fericire.

       N-am fost dintotdeauna ceea ce se cheamă o cafegioacă deși gustul și mirosul cafelei mi-au plăcut de când eram mică de tot pentru că la noi în casă exista un ritual al cafelei la care participam cu mare încântare. Aveam boabe de cafea primite tocmai de la București de unde ni le trimitea o mătușă care avea o sursă foarte bună. Pe vremea aceea cafeaua era vărsată și se vindea la kilogram doar sub formă de boabe. De cele mai multe ori boabele se prăjeau în fața ta, pe niște plite mari de tablă cu găurele și aveai posibilitatea să ceri cât de tare vrei să fie prăjite, nu cumva să fie prea arse sau să rămână verzi. Iar apoi puteai cere să ți le macine sau le aduceai acasă întregi și le râșneai doar cu câteva minute înainte de preparea cafelei așa cum se făcea la noi în casă unde nu se concepea să ții cafeaua gata măcinată în borcan pentru că s-ar fi răsuflat. Boabele se măcinau doar pe măsură ce le foloseai. Îmi aduc perfect aminte de râșnița manuală din alamă care în câteva clipe umplea toată bucătăria de un miros divin în timp ce eu și soră-mea ne certam care să dăm la micuța manivelă. Secretul unei cafele reușite era obținerea unei pudre cât mai fine.

         De aici încolo doar eu, fiind cea mai mare, eram lăsată să-mi etalez talentele de gospodină. Și îmi aduc aminte cum întâi luam apa măsurată cu o căniță și o puneam la fiert într-un ibric  direct pe flacără. Apoi puneam în apă câte o linguriță de zahăr și una de cafea pentru fiecare măsură și eram foarte, foarte atentă să nu pierd primul clocot. Când apa se umfla ca o spumă luam repede ibricul de pe foc și puneam în fiecare cană o linguriță de caimac după care puneam ibricul înapoi pe flacără și mai dădeam 3 clocote, nici mai mult, nici mai puțin.

        Duceam apoi cu mândrie cafeaua la televizor în cănițe minuscule așezate pe o tavă argintie acoperită de o dantelă fină croșetată de bunica mea . Era extrem de dulce și, poate tocmai datorită faptului că era interzisă copiilor, îmi plăcea așa de mult. Abia așteptam să plece musafirii. Când bunica îi conducea până la poartă așa cum se cuvenea, eu sorbeam tot ce mai rămăsese în căni, de multe ori doar zațul, dar și acela avea o aromă care îmi umplea nările de bucurie și nu mă deranja deloc să-l simt ca nisipul între dinți. Abia așteptam să cresc mare, să am voie și eu să beau o cafea pe care să o savurez împreună cu bunica însă din păcate tot universul de atunci a dispărut înainte de vreme și eu nu am mai apucat să-mi împlinesc acest vis simplu.

        Apoi, în vremea tinereții mele, am luat o lungă pauză. În magazine nu se mai găsea deloc cafea iar la noi în casă nu se mai bea decât foarte rar. Prețul prohibitiv m-a făcut să-mi iau gândul de la cafea, ba chiar să mi se pară o excentricitate care nu-și merita reputația. La mine la serviciu, în săptămâna dinainte de Paștile din anul de grație 1989, cafeaua adusă de pe piața neagră din Ungaria s-a vândut cu 45 de lei pachetul de  250 de grame, salariul meu de stagiar fiind de 2200 de lei.

        Am început să beau cafea cu regularitate abia după ce am împlinit 30 de ani dar nu acasă ci la serviciu cu colegii de birou. Eram un grup entuziast și lucram cu mare pasiune la cîteva proiecte revoluționare la vremea respectivă. Aveam cafeaua la comun și ne făcea mare plăcere să discutăm mersul lucrărilor cu o cană de cafea aromată în față. Nu eram dependentă (și nici acum nu cred că sunt) dovadă că în weekend nu beam. Pentru că nu aveam cu cine. Copiii erau prea mici iar soțul meu nu s-a atins niciodată de cafea. Zice că dacă bea o gură de cafea nu mai poate dormi toată noaptea, eu cred că este doar autosugestia dar el susține că îl dă peste cap.

        Acum nu mai beau cafea la serviciu decât foarte rar. Îmi beau cafeaua acasă de una singură deși uneori mi-ar plăcea tare mult să am cu cine o povesti. Sunt singură și atunci când îmi încălzesc mâinile de la cana cu miros de zăpadă din diminețile de iarnă și sunt singură și când ies pe balcon în zorii fierbinți ai zilelor de vară sorbind cafeaua în timp ce urmăresc forfota străzii. Uneori îmi doresc mai mult, alteori sunt recunoscătoare pentru ceea ce am, uneori mă simt bine în lumea mea mică, alteori visez la nemărginire dar indiferent de stare, la cafea sunt mereu singură, doar eu cu mine însămi.

        Nu beau specialități pentru că nu am cu cine împărtăși gusturi noi deși mi-ar plăcea ceva ca aici. Sau eventual ca aici. Cafeaua mea însă e simplă, primitivă, neagră și amară dar așa cum este îmi dezmorțește trupul și îmi încălzește sufletul. Mă gândesc adesea la bunica mea și îmi aduc aminte de plăcerea cu care își urma tabietul cafelei, îmi aduc aminte poveștile însă oricât mă străduiesc, nu-mi mai aduc aminte vocea ei. Revăd frânturi din trecut și mi-e un dor imens de ceșcuțele ceva mai mari decât un degetar din care n-am apucat niciodată să beau o cafea întreagă. Nu e tristețe, e doar un vis neîmplinit, o nostalgie care mă bântuie în mod plăcut și la care mă gândesc cu drag aproape de fiecare dată când simt miros de cafea.coffee-1850612_1280

Share This:

11 thoughts on “Cu cine vă beți cafeaua de dimineață?

  1. Si eu imi beau cafeaua singura, dimineata! De luni până vineri. Sambata si duminica de abia astept sa o sun pe vecina mea Emilia si sa o chem la o cafea povestită! Cafeaua din weekend nici nu se compara cu cea de peste săptămână! 😉

  2. Nu mi se pare trist, din contra, sa iti fii cea mai buna companie 🙂 Pe mine nici la cafenea nu ma deranjeaza sa fiu singura.
    Altfel imi place cu sotul, la cafenea, neaparat cana-cana si nu pahar de carton. Pe terasa daca se poate. Acasa cu cafea boabe pe care o rasnesc pe loc cu o rasnita de lemn, facuta la expresor. La serviciu nu, ca la automat cafeaua e din aia liofilizata tip ness si o detest.

    1. Singuratatea o percepem diferit cu totii, eu sunt o introvertita deci nu pot sa spun ca ma deranjeaza prea tare.

  3. Ioana, eu îmi aduc aminte foarte bine vocea lui Mimi… dar, din păcate, nu am cum să o reproduc. Când mă gândesc la ea, o si vad, o și aud. Am “prins-o” mai mult, eram mai mare.🤗

    1. Ce frumos! Vocile oamenilor sunt primele care mi se sterg din memorie, am observat asta nu doar cu Mimi.

      1. Vai…M-am gandit la ce ai spus si mi-am dat seama ca nu mai imi amintesc vocea bunicii care m-a crescut. Ce e ciudat ca vocile celorlalte bunici (am mai avut 2) mi le amintesc.

  4. HA-HA, sa nu te superi ca rad, dar m-am distrat teribil la titlu ca mie imi face sotul cafeaua, si, de baut, iau prima gura dimineata, apoi dupa ce adorm copiii si uneori reusesc s-o termin seara pe la 7. Iti dai seama ca nu stiu cat de normal este, de stricat nu s-a stricat vreodata desi o beau cu lapte, dar nu reusesc altfel. Niciodata nu beau o ceasca intreaga de dimineata. Si da, singura o beau 🙂
    p.s.: ce vremuri, nu, cand primeai cafea de la rudele tale care o primeau si ele de la nu stiu ce cunostinte ce o aduceau din Germania…

  5. Mi-ai stârnit amintirile cu mama mea care, fiind și mamă și tată, era cam severă. Dar când a început să mă servească și pe mine cu câte o mică cafea, și să stăm ca fetele să o savurăm, a fost semn sigur că mama a acceptat că eu am crescut iar asta mă făcea să mă simt importantă, să simt o stimă de sine. Aveam pe atunci 19 ani. Ce dor îmi e de mama, care a plecat într-o lume mai bună când eu aveam 27 de ani. Cum reușesc gesturile banale, firești, cotidiene să lase urme adânci în suflet!

    1. Ce repede ti-ai pierdut mama dar uite ca ai multe amintiri frumoase pe care n-o sa ti le ia nimeni.

Leave a Reply to Ioana Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *