Oare într-adevăr viața nu va mai fi niciodată la fel?

        Sâmbătă am ieșit în oraș la o plimbare prin centrul Clujului. Prima zi fără mască ar fi trebuit să fie ca o gură de aer proaspăt și oarecum așa a și fost. Pe de altă parte am fost surprinsă să constat că într-un fel nu mă simțeam în largul meu înconjurată fiind de atâția trecători, oameni care ieșiseră liberi din case după o lungă perioadă de restricții. Nu era nici pe departe aglomerația din ”zilele bune” dar față de pustietatea cu care ne-am obișnuit în ultimul an, totul părea un furnicar. Poate că exagerez dacă spun ”jumătate” dar cam pe acolo cred că se învârtea procentul celor care nu renunțaseră la mască. Unii probabil că nu aflaseră că nu mai era obligatorie, alții o purtau din obișnuință, alții pentru a se proteja pe ei înșiși sau pe cei din jur sau poate din comoditatea de a nu o tot lua și pune la loc atunci când ar fi intrat într-un spațiu închis. În sinea mea i-am considerat niște ciudați și am ridicat a mirare din sprâncene pentru că știu cât am bombănit în ultimele luni din pricina măștii pe care am detestat-o și o detest în continuare dar azi m-am trezit și eu în rândul acelor ciudați pe care cu puțin timp înainte îi dezaprobam. Mergeam atât de liniștită pe stradă cu gura și nasul acoperite corespunzător fără să-mi dau seama că de fapt aș putea respira liber. Mergeam cu masca pe față ca și cînd aceasta ar fi fost normalitatea în care m-am născut. Adevărat se spune că obișnuința e a doua natură…

        Simt că m-am schimbat în anul care a trecut și nu știu dacă neapărat în bine. De fapt binele și răul sunt ceva relativ și chiar dacă anul trecut nu voiam să cred că ”viața nu va mai fi niciodată la fel” (sloganul care se auzea oriunde întorceai capul) se pare că unele modificări de comportament sunt ireversibile. Lucrul de acasă, după care tânjea jumătate din populația adultă, a devenit ceva banal dar asta nu înseamnă că a adus bucurie în rândul tuturor celor care se încadrează în această categorie. Dacă stau să mă gândesc un pic, există o oarecare similitudine între fenomenul care se întâmpla cu douăzeci de ani în urmă când cei care primeau telefon mobil de la job erau invidiați de către toate cunoștințele din cercul lor. Un noroc care în final s-a dovedit a fi de fapt o metodă suplimentară de control din partea angajatorului, un lanț în plus în jurul gâtului. Un avantaj transformat rapid în dezavantaj, telefonul mobil aducându-te tot timpul la dispoziția șefului care putea astfel să transforme orice sarcină de rutină într-o urgență de grad zero și credeți-mă că știu despre ce vorbesc pentru că am trecut prin asta.

         La fel și cu munca de acasă, din afară pare mirific dar nu întotdeauna lucrurile stau chiar așa. Să stai toată ziua în pijamale între cei patru pereți ai casei poate fi relaxant la început dar după un timp începi să visezi la evadare și sî vrei să mai vezi și altceva. Cum se spune, ai grijă ce îți dorești că s-ar putea să ți se întâmple.

        Am avut norocul să nu lucrez de acasă în perioada pandemiei sau cel puțin așa am considerat eu, că ăsta a fost un noroc. Îmi ajungeau după-mesele în care eram închisă în casă, să fi stat și dimineața, cred că aș fi căpiat. E drept că nu m-am plictisit niciodată dar asta datorită firii mele creative. Deprimată am fost, dar plictisită, niciodată. Am avut tot felul de idei pentru proiecte diy, unele proprii, altele inspirate de pe internet, am cusut perdele, fețe decorative de pernițe, am făcut scrap booking, mi-am cumpărat rame pentru poze și mi-am făcut o mică galerie pe un perete lipsit până atunci de personalitate, mi-am înfășurat ghivecele de flori cu sfoară înmuiată în aracet, mi-am vopsit măsuța de pe balcon după o idee copiată de pe pinterest și chiar mi-am luat un pistol de lipit cu care am făcut numeroase chestii foarte drăguțe.

        Mă bucur că nu mai trebuie să purtăm masca pe stradă, mă bucur că ni s-a dat liber, că putem ieși la orice oră fără vreun motiv de declarat, că putem umbla noaptea (deși nu ies niciodată), mă bucur că ne reîntoarcem cu pași mici la normalitate dar, cu toate astea, parcă îmi vine să stau prea mult în casă ceea ce mă îngrijorează. Desigur că mi-e dor să mă întâlnesc cu prietenii și cu rudele apropiate dar parcă aglomerațiile mari de oameni îmi stârnesc rezerve deși nu am fost panicată de covid nici măcar un moment. Oare într-adevăr viața nu va mai fi niciodată la fel?