Azi noapte am visat că am salvat un cățel care era legat cu un lanț foarte scurt de un gard și cum se zbătea era cât pe ce să se sugrume. Un puiuț alb cu negru drăgălaș foc, pe care l-am luat în brațe și aproape a adormit până l-am dus la mașină. Când am ajuns acasă și am vrut să i-l arăt mamei, crescuse însă atât de mult că era ditamai dulăul. Tot el era, coloritul era același, ochii la fel, era tot la mine în brațe dar avea vreo treizeci de kile și se făcuse urât. Nu chiar urât-urât dar urâțel, așa cum au fost toate animalele pe care le-am avut de-a lungul vremurilor. Pe toate le-am iubit și le-am alintat dar n-am avut noroc de vreo frumusețe. Iar asta începând chiar de când eram mică de tot și singurele animale pe care le aveam în curtea părinților erau găinile.
În lipsă de altceva, atât eu cât și sora mea ne jucam zilnic cu ele, le căram peste tot în brațe, le păzeam la cuibare până făceau ouăle și le vopseam ghearele cu acuarele. Stăteau săracele la pedichiură fără să miște și erau așa de blânde că veneau după noi peste tot. Preferata noastră era Nița, o găină albă din rasa Leghorn cu creasta imensă, lăsată pe o parte, ușoară ca un fulg și mare ouătoare. De fapt toate găinile pe care le aveam erau din rasa asta, toate albe, cu creasta mare și roșie iar pentru necunoscători păreau toate la fel ceea ce mie mi se părea foarte ciudat. Cum să nu le distingi trăsăturile? când nu există două găini care să aibă ciocul la fel. Și nici penele nu li se așează la fel, unele găini sunt mai înalte, altele mai scunde, unele au ochii deschiși la culoare, altele mai închiși, unele își țin aripile împreunate spre spate, altele și le poartă atârnând. Exact ca și oamenii, nu există doi identici. Nouă, copiilor ne-ar fi plăcut să avem găini mai colorate, pestrițe, roșiatice sau sure, găini negre cu picioare galbene, găini cu pene lucioase și creste mărgelate sau chiar găini cu picioarele complet acoperite de pene așa cum văzusem la o expoziție de păsări. Dar ai noștri, nu și nu! Voiau doar găini din rasa Leghorn, slabe, albe și palide pentru că făceau multe ouă. Le iubeam pentru că erau ale noastre dar, în comparație cu ale vecinilor, ni se păreau urâțele. Și nu doar că ni se păreau, dar asta era realitatea.
Nici cu câinii nu am avut mai mult noroc. Asta și pentru că aproape toți au fost salvați de pe stradă și am luat ce s-a nimerit. Adopt, not shop, sloganul care acum apare peste tot, a fost ghidul meu înainte să conștientizez importanța acestui lucru. Buba, câinele plin de râie care se ascundea în garajul nostru a fost primul salvat, apoi Patrocle cel imens cu blana groasă care a apărut la poartă cu o ureche și coada tăiată, Gina cea cu capul mic și coadă de vulpe sunt doar câteva din achizițiile gratuite care ne-au umplut viața de bucurie, ne-au oferit iubire necondiționată și multe momente de gingășie pe care numai cei care dețin un animal le pot înțelege. Trebuie să recunosc însă că toți au fost (sau sunt) urâți și spun asta cu tot dragul din lume.
Și Silvestra, pisica pe care o am deja de 12 ani (la fel, găsită pe stradă) nu este cea mai frumoasă deși o iubesc de mor. Asta ca să nu spun că este de fapt o băbuță urâțică. E rasa aceea comună, cu blană neagră pe spate și albă în jurul gâtului care lasă fire de păr prin toată casa și pe toate hainele mele. Mi-ar fi plăcut și mie să am o pisică de rasă, o frumusețe căreia să-i fac cont pe Instagram ca să o admire lumea și să adune mii de urmăritori, de exemplu o birmaneză cu ochi albaștri sau o adorabilă british shorthair. Sau măcar să fi fost portocalie cum e Garfield. Dar Dumnezeu m-a pricopsit cu Silvestra și prin multe am trecut împreună. Mă cunoaște la fel de bine cum o cunosc și eu pe ea și deși nu e genul care să stea la mângâiat sau să se alinte, simte întotdeauna când am o zi proastă și așa autistă cum e ea, vine și se lipește de mine ca să îmi treacă instant toate supărările. Nu am cum să o răsplătesc decât cumpărându-i cele mai bune bobițe și desigur hrana umeda pisici pentru că pe cea din urmă o preferă.
Eu sunt tot universul ei și altceva nu știe. De când avea vreo (maxim) trei săptămâni, adică de când a apărut în viața mea, doar cu mine și-a făcut veacul și deși am încercat de câteva ori să îi aduc un companion, a refuzat categoric. Mă iubește, o iubesc și drept urmare îi fac toate mofturile. Dar așa de mult aș fi vrut să fie mai frumoasă! Animăluțele voastre cum sunt? Ar putea participa la un concurs de frumusețe?
Am copilărit la țară, am avut în curte găini, rațe, curci, gâște; porci și purceluși în coteț, ba chiar și un mieluț care a crescut mare de la Paști până la Crăciun.
Bunicii aveau bivoli pe care îi iubeam și mi se păreau mai frumoși decât vacile.
Apoi l-am cunoscut pe Tigruț, câinele nașului meu. Mi se părea ciudat că stă în casă și că el este de fapt stăpânul! Era iubit și alintat, foarte deștept și educat. Mie îmi era cam frică de el dar mă înduioșa când se așeza pe genunchii mei de fiecare dată când eram în vizită.
Părinții soțului meu aveau papagali gureși și cu penele colorate.
Am avut grijă timp de o săptămână de cățelușa nepoților mei. O plimbam zilnic și o hrăneam! Mă aștepta la ușa apartamentului de când intram în scara blocului.
Toate animăluțele mi se păreau frumoase și extrem de inteligente! Chiar și curcile care nu au o reputație prea bună!
Nu mi-am dorit niciodată până acum un animal de companie. Încă mai cred că sunt mai fericite pe lângă casă sau în mediul lor.
Ca și oamenii, toate vietățile, sunt diferite și unice, fiecare cu frumusețea distinctă!
Asa este, toate vietățile au frumusețea lor.
La mine ca la ciori cu puii lor: pisica mea mi se pare cea mai frumoasă. Chiar ieri imi zicea fiica de pisica vecinilor care e mai frumoasă decat a noastra si eu ma întrebam cum de poate sa zica asa ceva, ca doar e evident ca a noastra e cea mai frumoasă. Am avut si pisici de rasă, bineînțeles că si ele erau cele mai frumoase 🙂
Înainte de a avea gaini si mie mi se părea că toate sunt la fel si ca sunt destul de urâte, de când le am pe ale mele mi-am schimbat părerea.
Eu o sa am întotdeauna o atracție pentru găini 🙂
Lily, bichonita pe care o avem, a fost gasita pe strada de fiica noastra, fugind printre masini. Initial i-am cautat stapanul, dar nu avea cip si zgarda. In ciuda demersurilor noastre, am distribuit pe Facebook, am anuntat pe la veterinarii din zona, pe la magazinele cu produse pentru animale, nu a revendicat-o nimeni. O intamplare nefericita a dus, dupa 2 luni la moartea prematura a catelului nostru, asa ca Lily, botezata provizoriu asa, de fapt era mai potrivit Lucky, a devenit membra cea mai mica a familiei noastre. Desi nu este la fel de frumoasa ca si bietul nostru catel care s-a stins, este deosebita. Este o actrita canina, stie sa obtina prin carisma tot ce isi doreste. Este isteata, iubitoare si smechera. Si uite asa uneori in viata noastra apar si ingeri cu patru labute. Desi uneori ne complica viata, talerul balantei in care punem iubirea lor neconditionata fata de noi atarna mult mai greu.
Asa este, dragostea unui animalut nu are egal.