O zi din viața mea

         Astazi a fost ziua mea si cum nu simt nevoia sa dau petreceri cu astfel de ocazii mi-am petrecut-o intr-un mod banal dar cat se poate de placut.

         M-am trezit cu noaptea in cap din cauza pisicii care nu mai avea somn si intrase cu totul intr-o punga de hartie ramasa pe jos in dormitor. Fosnea si incerca din rasputeri sa o rupa cu ghearele. Mi-am ferit privirea sa nu vada ca m-am trezit dar observase deja ca am ochii deschisi. Daca vede ca m-am trezit s-a zis cu somnul meu, incepe sa sara prin pat si sa imi faca un fel de masaj la cap (isi baga labutele prin parul meu) pana reuseste sa ma ridice in picioare si ma indrepte catre bucatarie unde isi asteapta pliculetul de mancare. Despre ea este vorba, o cheama Sylvestra si are aproape 4 ani:

         Mi-am facut o cafea, am deschis fereastra sa cuprind ziua frumoasa de vara si mi-am verificat Facebook-ul pe telefon. Explodase. O multime de mesaje de felicitare pentru ziua mea de la prietenii care nu dormisera toata noaptea altfel cum sa-mi explic atatea notificari la ora 6 dimineata ? A fost un sentiment placut. Fiindca a mai trecut un an din viata mea m-am uitat in oglinda sa vad daca mi-a aparut vreun rid nou si am constatat ca nu. Arătam chiar surprinzator de bine, cearcănele parca nu mai erau asa negre si adanci, deci era efectul cremei pe care o folosesc de cateva zile. Nu stiu de ce am cearcane atat de pronuntate tot timpul si cand sunt obosita si cand sunt perfect odihnita, înclin sa cred ca asa m-am nascut. Ma uit la pozele de cand aveam 10 ani si vad ca si atunci eram la fel de incercanata ca printesele bizantine pictate pe peretii bisericilor.

       Crema, de fapt un roll-on, pe care o am acum este cea de mai jos si am primit-o de la Vichy pentru ca am intrat in programul lor ”100 de zile, 100 de femei”.

          Programul e simplu : Vichy iti trimite produse (full size, nu mostre) si tu trebuie sa iti spui parerea despre acestea pe site-ul lor. M-am bucurat cand am fost selectata in program si acum ma bucur chiar mai tare cand vad ca nu e apa de ploaie ceea ce pun pe față. E apa de Vichy 🙂 Dupa cum am vazut inca se mai fac inscrieri asa ca daca va tenteaza puteti sa intrati pe site-ul lor aici .

          Dupa ce am vorbit vreo doua ore la telefon m-am mai uitat o data la cadourile primite si apoi am plecat sa imi petrec ziua pe strazile din Cluj. Ador sa ma plimb fara nici o tinta, sa observ oamenii si locurile si sa ma bucur de vremea frumoasa fara sa ma gandesc ca trebuie sa ajung undeva.

         Apoi mi-a atras atentia un afis al unei expozitii de pictura:

         Trebuie sa recunosc ca nu sunt o mare cunoscatoare de arta plastica, adica daca vad un tablou care nu ”reprezinta” nimic nu ma straduiesc sa gasesc  explicatii. Liniile trase aiurea si stropii aruncati la intamplare nu ma ating la nici o coarda sensibila. Dar expozitia era organizata in hotelul Continental si eram curioasa sa vad in ce hal a ajuns dupa cativa ani de nepasare. Cam asa arăta hotelul Continental in anii de glorie adica pana prin 2005:

Si asa arăta astăzi, 9 iunie 2014. Cu tencuiala si zugraveala decojite si gata sa-ti cada in cap, cu candelabrele prafuite, usile rupte, clantele ruginite, geamurile sparte… sinistru.

 

Am iesit de-a dreptul deprimata de acolo si ca sa imi schimb gandurile am intrat la libraria Humanitas de unde mi-am cumparat o carte: ”Douăzeci de ani în România”  de Maude Rea Parkinson. Este o carte de memorii iar autoarea, o profesoară englezoaică educată la Magdeburg, amatoare de călătorii şi aventură, ajunge în 1889 în Bucuresti unde ramane timp de 22 de ani lucrand ca guvernanta. Pe mine cartea m-a prins de la primele pagini pentru ca e foarte placut scrisa si e foarte amuzant sa vezi România prin ochii unui strain. M-am asezat la o terasa la umbra si  am citit aproape jumatate. Cartea are 225 de pagini dar una din calitatile mele este faptul ca citesc foarte repede. De data asta nu sunt modesta.

Seara am petrecut-o cu familia si cu prietenul meu drag, telefonul. A fost o zi frumoasa de care m-am bucurat, o zi care nu a avut nimic deosebit si de care probabil nu o sa imi mai aduc aminte peste ani. Sau, cine stie, poate pentru ca am scris aici nu o sa o dau uitarii 🙂