Nu trage, tată!

        Această întâmplare petrecută în anii 40 este scrisă de tatăl meu, Ioan Bembea.

Dedicație: Tuturor mamelor…

        În vara aceasta m-am întors iarăşi în satul copilăriei mele, am intrat cu înfiorare în casa părintească, am mai ascultat încă o dată plăcutul glas al păsărilor din pădurea ce îmi este atât de dragă şi de cunoscută. Trec de fiecare dată  şi pe la locul de veşnică odihnă a părinţilor şi bunicilor mei, prin cimitirul de pe coasta din spatele bisericii, ca să smulg nişte buruieni şi să aştern o floare pe mormântul celor atât de dragi din care numai amintirile au rămas. Am făcut-o şi de data aceasta. Păşesc cu evlavie prin mulţimea mormintelor. Doamne, parcă s-a mutat aici tot satul; atâtea nume cunoscute… Tresar când dau cu ochii şi de mormântul Aniţei, o copilă de seama mea din anii de şcoală. Nu ştiam că se prăpădise şi ea, ca aproape toţi tovarăşii mei de joacă. Acum îi văd numele săpat în marmură dar de aici mă priveşte iarăşi pătrunzător cu ochii ei albaştri şi îi aud glasul, iar gândurile mă poartă înapoi spre anii de demult:

         În satul  meu de munte cu case aşezate cu spatele spre streaşina pădurii, înşirate pe lângă drum sau dincolo de vale, pe lângă firul limpede al apei, nu era o raritate să auzi dimineaţa pe câte o vecină plângându-se că iar i-a furat vulpea astă-noapte o găină, o raţă sau o gâscă. Crescute cu multă grijă şi cheltuială, era mare supărare să se prăpădească acum când au ajuns mari, pe când să le tragi folosul pentru carne sau pentru ouă, că nu toţi puii ajungeau la maturitate. La început când erau mai mici, puii erau pândiţi şi vânaţi cu lăcomie de cioară, de ţarcă sau de uliu îndată ce se depărtau puţin de lângă cloşcă. Din carpenii de pe coastă sau din arinii de pe lângă apă coborau ca o săgeată păsările răpitoare, prindeau cu ghearele ascuţite puiul de sub aripi şi hai cu el spre desişul pădurii. Ţipătul disperat al puiuţului răpit; piuu! piuu! piuu! se aude strident din înălţimi şi alarmează tot  păsăretul din ogradă şi de prin curţile vecinilor ce  îşi încep cotcodăcitul şi scot din case gospodinele şi copiii. Toată larma e însă zadarnică; rar se întâmpla ca uliul să scape din gheare prada; doar uneori când era prea lacom şi lua o găină sau un pui mai greu.

    Tot un lucru destul de obişnuit era să afli că unui gospodar sau altuia a venit noaptea lupul şi, intrând în ogradă pe unde nu se aştepta, i-a furat o oaie sau un miel. Chiar şi câinii ciobăneşti de pază cădeau adesea pradă lupilor. Asta se întâmpla însă numai în nopţile lungi de iarnă când foamea îi făcea mai îndrăzneţi şi mai curajoşi. Aveau şi lupii tactica lor. Umblau în haită, dar un lup pornea înainte, trecea prin faţa porţii şi ademenea câinele care fiind dezlegat, ieşea din curte şi lătra înverşunat ca să alunge dihania. Lupul se arăta fricos şi se îndepărta. Câinele prinde curaj şi îl urmăreşte. Din spate apare haita iar bietul câine nu mai are unde se retrage. După o luptă inegală dulăul, oricât de vrednic ar fi, este sfâşiat şi rupt în bucăţi de echipa înfometată. Dimineaţa  oamenii privesc îngroziţi zăpada bătătorită stropită cu sânge şi resturi din blana sau părul sărmanului câine. Ce să faci? Acţionează legile dure ale supravieţuirii…

          Fiind vorba de sălbăticiuni, o întâmplare cu totul neobişnuită s-a petrecut în anii copilăriei mele şi la care a fost de faţă aproape tot satul, că tocmai atunci ieşiseră oamenii de la biserică. Eram şi eu acolo cu mama de mână. De mai multe zile, poate de săptămâni întregi, de la casele din centrul satului, din jurul târgului, că la noi în sat duminica era zi de târg, o vulpe  fura cu regularitate o pasăre de curte; lua fără mofturi, putea fi găină, raţă, gâscă sau chiar curcan, că aici locuiau tot oameni gazde, avea vulpea de unde şi ce alege. Vara orătăniile ieşeau pe lângă vale unde găseau iarbă crudă, apă limpede, insecte şi râme. Acolo era lumea lor.

        În partea opusă caselor, dincolo de drum şi de vale, cobora abrupt o coastă cu iarbă ce în partea de sus era mărginită de o pădure deasă. Se pare că de acolo din desişul pădurii priveau vulpile cu lăcomie orătăniile de jos din vale şi având destul timp îşi alegeau cu pricepere prada, că de fiecare dată furau o pasăre mare şi grasă. Aşa credeau oamenii, de acest adevăr erau convinşi toţi copiii ce au fost puşi să păzească păsările şi de aceea privirile lor încercau să zărească mişcare de blană roşcată târându-se tiptil prin iarba înaltă sau străluciri de ochi lacomi la marginea pădurii.

        Când nimeni nu se aştepta, mare zarvă în marginea drumului, pe pajiştea de lângă apă. Găini şi gâşte îngrozite de spaimă, ţipând, zboară în toate direcţiile. O gâscă mare, albă, bate din aripi în gura vulpii ce trece tacticos valea, cu puţină apă, apoi ţinând-o de gâtul lung, sugrumată, o târâie prin iarbă spre pădure. Copiii: „Vulpea măă! Vulpea măă! Vulpea măăă!” mai bat din palme iar băieţii fluieră pe degete dar cumătra, fără nici o ruşine, grăbită, îşi vede de drum şi dispare în adâncul pădurii.

        Trântind cu zgomot poarta, iese din curte Laura ce avea gâşte. „Acum puteţi să-i puneţi sare pe coadă. De fluierăturile voastre îi pasă? Voi toţi laolaltă, trei inşi, nu aveţi atâta minte cât o vulpe” spune ea cătrănită de mânie. Doi băieţi erau ai ei, iar o fată a vecinei Sabina; copii mărişori, şcolari prin clasele primare. Era clar; nu poţi avea încredere în copii, apucă la joacă şi uită de vulpe. Laura se hotărăşte ca în zilele următoare să sloboadă mai târziu păsările din coteţe, numai după ce îşi termină treburile casnice de dimineaţă şi să le păzească chiar ea. Cerealele sunt scumpe foc, iar dacă pasc, aproape că nu mai  au lipsă de grăunţe, de aceea trebuie să le dai drumul la iarbă; le merge mai bine, fac ouă mai multe.

         Laura – ce aflase de la mai mulţi oameni că vulpea e atât de îndrăzneaţă că trece pe lângă om cu prada în gură, aproape să o loveşti cu piciorul – îşi stabileşte o adevărată strategie ca să scape definitiv de dihanie, era hotărâtă să-i vină chiar azi de hac. Îşi alege o săpăligă îngustă şi foarte ascuţită, din acelea de săpat pe rândurile înguste de pe straturi, îi pune o coadă mai lungă şi iese să îşi păzească gâştele. Dacă se va potrivi aşa, împlântă sapa în ea şi îi face facerea, o înţarcă pentru totdeauna de găini, gândeşte găzdoaia. Sprijinită pe coada sapei,  face pe păcurarul pe lângă cârdul de păsări ce păşteau sau scurmau pe lângă vale. Curioasă şi intrigată, acum chiar aştepta vulpea să o vadă şi ea, să o miruie cu sapa între ochi. Azi o să se lingă pe bot de găini, gândeşte femeia.. Începuse să fie chiar îngrijorată că nu apare de nicăieri vulpea, nu cumva să lipsească chiar azi.

        Planul de acasă nu prea se potriveşte cu cel din târg, se spune într-o zicală românească ce se adevereşte şi de data aceasta. Din sus, soseşte la cooperativă  o femeie de pe Valea Negrilesei, una Vuţa ce auzise şi ea de comedia cu vulpea. Se opreşte, stau de vorbă, se minunau amândouă de o aşa întâmplare ciudată. Se ştia că vulpile sunt viclene, dar chiar aşa? Prinse în poveşti, Laura o conduce până la uşa prăvăliei când aude prăpăd în spatele ei. O cloşcă, ca să-şi apere puii mărişori, se repede cu ciocul şi cu ghearele la o vulpe, mai săi scoată ochii, dar aceasta nu o bagă în seamă, avea altă ţintă; pune gura pe un cocoş mare şi pe-aici ţi-e drumul, trece valea şi o ia spre pădure. Totul au văzut cele două femei când au întors capul. Iarăşi mare larmă prin faţa prăvăliei, prin vecini. „Trăsni-o-ar Dumnezeu să o trăsnească, doar n-o picat din cer, că aici am fost. Pe unde o fi venit?” De atâta gălăgie se trezeşte şi soţul Laurei ce lucrase la mină în schimbul de noapte. Iese şi el în drum unde află ce şi cum s-au petrecut lucrurile. „Bine că nu te-o dus pe tine vulpea, după cât îţi plac poveştile, că nici nu ţi-ai fi dat seama. Oricum nu poate trage ea atâta muiere pe coastă în sus” – aluzie la faptul că era o femeie zdravănă, multă, apoi continuă: „Tare eşti rară la creier, de te-o păcălit o vulpe. Acum tacă-ţi gura, hai în casă şi lasă-mă să dorm, că pe ziua de azi şi-o luat porţia, nu mai vine” îi spune bărbatul mânios.

        După o aşa întâmplare, Laura ca să  dovedească soţului şi vecinilor că nu era „rară la creier” după cum i se aruncase ocara la supărare, se hotărăşte să nu mai dea drumul păsărilor decât după ce trece vulpea, ca să mai ducă şi de la alţii, nu numai de la ei. Aşa s-a şi întâmplat. În zilele următoare vulpea a dus câte o pasăre, prin rotaţie şi pe sărite, de la doamna preoteasă, de la doamna învăţătoare, de la Sabina, de la toate casele din apropiere. Intrase groaza în locuitorii din preajma târgului; oricât se străduiau, nu se puteau apăra de vulpea pe care o vedeau de fiecare dată la plecare dar nu ştiau de unde, cum şi când vine. Se spune că iepurele sare de unde nu te aştepţi şi aşa este. Staţi să vedeţi, fiţi atenţi la ce urmează:

         Într-o duminică,  fiind şi zi de târg, după ce trag clopotele de ieşire, oamenii coboară de la biserică, şi, ca de obicei, nu se grăbesc spre casă; fac cumpărături, mai stau de vorbă, iar bărbaţii intră la bufet să bea o tărie sau ca să se răcorească cu o bere. Era vară şi cald. In bufet, înghesuială, gălăgie, aer greu şi fum de ţigară. Mai mulţi bărbaţi ies afară cu câte o sticlă de bere în mână. Caută umbră. Vecina Laura avea la poartă o băncuţă lângă gardul înalt, numit palant fiindcă scândurile erau aşezate vertical iar deasupra erau ferite de apa ploilor  printr-o scândură-acoperiş aşezată puţin oblic. Câţi au loc stau pe bancă, ceilalţi alături, la umbra porţii. Poarta era înaltă şi mare; de intrat cu carul cu fân. Avea acoperiş în două ape din câte două sau trei rânduri de şindrilă şi făcea multă umbră.

        Băutura dezleagă limbile şi bărbaţii, ca femeile, se întind la poveşti. Cea mai senzaţională şi proaspătă întâmplare era cea cu vulpea care se răspândise în tot satul. Încep ei a-şi da cu părerea; ba că vine din pădure, ba că vine tiptil pe vale, ba că nu au fost atenţi cei care au păzit orătăniile. Fiecare presupunere era combătută de alţii cu mărturiile celor care au fost de faţă la isprăvile vulpii. Când discuţiile erau mai aprinse, un om vede jos pe o lespede lucioasă de piatră din mijlocul grupului un firicel de lumină, o rază de soare ce pâlpâia din când în când; se zărea, dispărea, apoi iar strălucea pe lespede. Nu adia nici un vânt şi nu era nici un copac prin preajmă, era numai umbra porţii, iar raza îşi găsise loc prin vreo şindrilă crăpată, uscată de soare. Oamenii privesc spre locul de unde vine raza de lumină. Uimire totală. Printre două scânduri puţin depărtate din acoperişul porţii se vedea de jos în sus o coadă de vulpe iar când se mişca oprea raza de soare. I se vedea şi o labă din faţă, din dreapta. Ce mai, era clar, acolo deasupra oamenilor era ascunsă o vulpe şi era vie, că îşi mişca coada.

       Vestea s-a răspândit cu repeziciune în tot târgul şi oamenii s-au adunat ca la o minune; se înghesuiau sub poartă, să vadă coada vulpii şi o vedeau cu ochii lor, cum se zice, dar nu le venea să creadă. Isteaţă cum e, vulpea băgase de seamă că în acoperişul porţii, deschis la capete, e  loc potrivit pentru o ascunzătoare. Banca de scândură apoi gardul înalt erau treptele pe care vulpea se urca noaptea în adăpost. Răbdătoare şi perseverentă aştepta să se facă ziuă, apoi, printre scânduri, privea ce se petrece în jur şi, la momentul potrivit, fără greş, ţinând seama de toţi factorii; de oamenii din apropiere, de locul păsărilor, cobora pe aceleaşi trepte şi îşi prindea prada pe care o ducea, numai ea ştia unde şi cui. Poate că i-o fi bătut şi ei inima de teamă de câte ori oamenii trânteau poarta şi treceau pe sub ea…

       Rămâne şi Laura uimită de „neruşinarea”vulpii, cum spunea ea, de a se ascunde, nu la alţii, ci chiar în poarta ei. Asta nu se iartă. Nu stă mult pe gânduri şi fuge la Ştefan pădurarul, la gornic, cum i se spunea pe atunci, că numai el avea puşcă. Se întorc grăbiţi împreună, dar după ei alerga Aniţa, colega mea, fata pădurarului. Oamenii erau încă ciorchine sub poartă şi tot se mirau de isteţimea vulpii prin fel şi chip de păreri.

        Ajuns la faţa locului, pădurarul cu puşca atârnată pe umăr îşi face loc prin mulţime. Oamenii pricep ce urmează şi se îndepărtează într-un semicerc larg şi îndepărtat, ca nu cumva vulpea rănită sărind de acolo să muşte pe careva. Se face o linişte de mormânt. Ştefan ridică arma, pune puşca la ochi. În acel moment de totală tăcere, în loc de trăsnetul armei, se aude un ţipăt de copil „Tată, nu! Nu trage, tată! Nuuu, tată!” Era un strigăt disperat. Aniţa se smulge din mulţime şi porneşte în fugă spre tatăl său. Prea târziu. O pocnitură puternică pătrunde cu violenţă în urechile mulţimii. După câteva clipe un alt pocnet mai slab, ecoul, vine din coasta de peste drum, de sub pădure. Din acoperişul porţii, fără a mai urma treptele, sare vulpea mototol în drum, se roteşte cu iuţeală de mai multe ori pe lespezile de piatră din faţa porţii ca şi cum ar vrea să-şi prindă coada. Ba nu, botul ei e mai aproape, e înfipt în blăniţa din coastă, vrea să scoată la repezeală glonţul, încercă să smulgă durerea de acolo şi să oprească sângele… S-a mai rotit şi zbătut o vreme, nu mult, apoi a rămas nemişcată pe o dungă, cu burta spre oameni, poate pentru a le arăta tuturor prin cele patru mameloane fără conţinut, zătoare turtite, ce se vedeau supte, că ea are pui şi că pentru „copii ei” a făcut toate acestea şi… să o ierte…

      La dezlegarea tainei, când oamenii au văzut că vulpea era mamă, toată mulţimea, ca la comandă, a exclamat un „Oooo!…” prelung, îndurerat, apoi s-a aşternut din nou tăcerea, era atâta linişte că se auzea susurul molcom al apei din vale… Câţiva bărbaţi, parcă ruşinaţi, au întors spatele a lehamite şi au plecat. Era încă linişte. „Eşti rău, tată,” îi strigă plângând fetiţa ajunsă chiar lângă vulpe. Îi mângâie o ureche catifelată apoi blana curată de pe frunte şi ceafă. „Ai murit… Te aşteaptă puiuţii tăi flămânzi… Pe ei cine îi mai iubeşte? Cine le mai poartă grija…? Cine le mai duce mâncare acolo în vizuina ascunsă?…”  Nu plângea numai Aniţa, erau şi femei care îşi ştergeau cu jenă, pe ascuns, lacrimile.  Şi eu am plâns atunci…

        Nu târziu după această ticăloşie omenească, pe vremea coasei, vecina noastră Veronica ne spunea că în fânaţul ei, plin de muşuroaie, de la Detunata, două vulpiţe roşcate scurmau după ouă de furnică şi prindeau din zbor lăcuste şi fluturi.

*  *  *

        Ce v-am spus nu e o poveste vânătorească, este o întâmplare reală ce m-a marcat profund şi de care, iată, nu m-am putut despărţi toată viaţa. Acolo în satul meu dintre munţi, unde poposesc tot mai rar, se mai păstrează încă şi acum ecoul acelei neobişnuite drame. Lupii au dispărut cu desăvârşire, doar vânătorii, în zilele noastre, dispun de arme de vânătoare moderne, performante, cu lunetă, şi de cartuşe cu sute de alice. Nimic nu mai iartă…

        Toate aceste gânduri şi întâmplări au dat năvală peste mine, cum vă spuneam, în vara aceasta în cimitirul de pe coasta din spatele bisericii. Parcă mi-a intrat un cui în inimă şi nu-mi venea să cred când mi-a apărut în faţă mormântul Aniţei. Stau jos pe iarbă lângă crucea ei de piatră năpădit de gânduri. Era acolo sub glie, aproape de mine, sub iarba şi sub florile câmpului. Poate rădăcinile cireşului din apropiere mai ajung până la ea, să-i spună ce mai e pe afară. Împlinise 78 de ani. Pe marmura albă în dreptul lui „AUREL” al ei scria: „1932-1975”. Ştiam că murise devreme răpus de silicoză, ca aproape toţi băieşii din Bucium,  dar făcând socoteala m-au speriat cei 38 de ani de văduvie ai Aniţei. Şi-a crescut singură copiii. Fata aceea plăpândă, devenită mamă, îi apăra ca o leoaică, ar fi fost în stare să-şi dea viaţa pentru ei, ca vulpea-mamă din povestea noastră. Prin munca celor două mâini, ca nimic să nu le lipsească, i-a ţinut la liceu la Abrud apoi la facultate la Timişoara, un băiat, inginer şi o fată, medic. Când ne întâlneam – vara din când în când – îmi vorbea cu mândrie de ei, că învaţă bine, că au bursă. I-a pierdut şi pe ei, că sunt plecaţi amândoi în America. O durea, dar nu-i vorbea de rău, că aşa sunt mamele, îşi iubesc, necondiţionat, copiii.

        Am rupt o cicoare bogat înflorită şi am răzimat-o de marmora albă a crucii. Prin florile albastre parcă mă priveau şi acum ochii de demult ai Aniţei. I-am revăzut codiţele blonde, lucioase, frumos împletite pe care le mângâiam uneori cu dosul degetelor la şcoală stând în banca din spatele ei. Ea, „supărată”, întorcea capul şi, când nu o vedea doamna învăţătoare, mă „certa” cu un zâmbet. Într-o clipă i-am văzut chipul de înger speriat în faţa porţii şi i-am auzit iarăşi glasul de copilă disperată: „Nu trage, tată!”

Ioan Bembea, 24 iulie, 2015