Îmi place să adun poze de la orice eveniment, întâmplare, întâlnire, vacanță, reuniune, nuntă… de oriunde și de oricând. Adică nu chiar de oriunde. Am văzut că sunt unii care fac poze la înmormântări și asta mi se pare ceva horror dar cine sunt eu ca să-i judec pe alții? Fiecare face cum vrea deși eu cred că de întâmplările triste ar trebui să ne îndepărtăm cât de repede putem. De ce am vrea să rememorăm supărări și zile tragice?… Nu o să dezvolt acest subiect pentru că despre altceva vreau să vă vorbesc astăzi. Cândva, anul trecut, vă arătam albumele mele de fotografii și vă povesteam cum îmi place mie să le păstrez astfel încât să le am la îndemână tot timpul și să nu trebuiască să caut în calculator printre mii de alte poze atunci când vreau să văd ceva. Și, de altfel, mă atrage această plăcută îndeletnicire: să stau în casă la căldurică și să mă uit la albume cu o cană de ceai în față atunci când afară e totul înghețat bocnă. Pentru că doar atât am făcut eu astăzi având în vedere că o răceală foarte urâtă m-a ținut în pat.
Da, e frumos să ai amintirile pe hârtie, deși… Uitați-vă și voi la pozele astea și spuneți-mi ce vă sare în ochi?
Eu sunt autoarea acestor minunate fotografii unde 80% din imagine reprezintă cerul 🙂 Cum naiba am putut să le încadrez așa, nici eu nu pot să-mi dau seama. În cea de jos mai aveam un pic și copiii ieșeau cu totul din cadru. Atâta am putut, atâta am făcut. Era înainte de epoca digitală când încă se lucra cu role de filme iar rezultatul îl vedeai doar după developare. Dar așa cum sunt, mizerabile, pozele astea sunt amintirile mele dragi de când erau copiii mici și reprezintă, cât de cât, niște instantanee diferite față de pozele când eram eu pionieră și stăteam în poziție de drepți, cu mâinile pe lângă corp și cu privirea ațintită drept înainte 🙂
După rateurile astea am început să mai citesc și eu cum stă treaba cu arta fotografică și am mai învățat una-alta astfel încât acum pozele mele arată muuuult mai bine (de altfel, mai rău nici nu se putea) iar faptul că acum pot să fac zeci de poze din care să aleg doar una este, evident, un mare avantaj. Cu toate astea, se întâmplă adesea ca atunci când prind cadrul perfect să îmi scape calitatea imaginii oricât de performant ar fi telefonul (pentru că acum am renunțat la aparatul de fotografiat și fac poze doar cu telefonul). Din cauza luminii sau din cauză că mi-a tremurat puțin mâna, pozele nu sunt întotdeauna de nivel profesionist… așa cum aș fi vrut să fie poza de mai jos care mi se pare superbă dar, din păcate, este foarte neclară. În mod cert, nu este o poză profi.
Pozele făcute de profesioniști arată întotdeauna altfel, adică se vede o diferență de la cer la pământ numai că pe aceștia nu-i poți avea întotdeauna lângă tine așa că sunt numeroase momentele în care trebuie să fii tu însuți pe fază pentru a imortaliza amintiri. Mare noroc cu progresul tehnologic care ne dă acum posibilitatea de a ne desfășura în voie talentele artistice. I-am făcut astfel Silviei mii de poze iar Jax (rottweilerul) a căzut pe planul doi. Înainte să apară ea pe lume, Jax era vedeta pe care o fotografiam în toate ipostazele și am început de cînd era mic-mic și dormea în geamantan până s-a făcut ditamai zdrahonul de 5o de kile. Pentru mine, amintirile cu copii și căței sunt cele mai frumoase și cele mai dragi.
Totuși, dacă stau să mă gândesc bine ce mi-a adus tehnologia, în afară de pozele clasice pe care le fac și eu ca toată lumea, mi-a adus posibilitatea de a păstra gânduri și cuvinte rostite în momente unice în viață. Și nu mă refer la înregistrări video în care de multe ori emoțiile deformează puțin naturalul ci la screenshot-uri de pe telefon cu dialoguri pe WhatsApp, pe Viber, Skype sau orice altă aplicație care te lasă să scrii.
Dialogul pe care l-am avut cu Cristina în noaptea în care s-a născut Silvia este de neprețuit. Sigur că rămân și pozele care fac cât o mie de cuvinte dar suprapuse toate se recreează o întreagă atmosferă și pot să simt din nou și din nou aceeași emoție. Altfel, peste ani, cine și-ar mai aminti care au fost primele reacții la aflarea unei astfel de vești? Sau primele cuvinte pe care le-a folosit Cristina în descrierea fetiței? Nu știu dacă pot să spun că acesta e cel mai important moment pe care l-am păstrat în secvențe foto dar, în orice caz, este cel mai inedit. Nu este o poză în adevăratul sens al cuvântului, este doar o amintire dragă mai presus de orice artă. Iar pentru adevăratele poze cu bebelușul nou născut i-am lăsat pe profesioniști să se ocupe și au ieșit perfecte pentru o copertă de revistă.
Am scris acest articol la provocarea Joker Event Club, agenție de servicii filmare, fotografie, sonorizare și lumini, pentru evenimentul tău.
