Nu e deloc mai ușor, ba din contră, pe zi ce trece e tot mai greu și mai apăsător. Merg pe stradă și am senzația că cerul a coborât foarte aproape de pământ și nu mai am loc să respir. Picioarele îmi sunt grele ca și când aș târî bolovani după mine și tot ce văd se întâmplă cu încetinitorul. În depărtare se zăresc dealurile de lângă Arieș cu vegetația uscată care au lăsat la vedere straturile de nisip clădite unele peste altele. Iarna se vede cel mai bine imaginea împietrită în timp a fundului de mare ce odihnea în aceste locuri acum milioane de ani. Merg încet și mă gândesc la imensitatea timpului, cum au existat toate înainte de mama și cum există în continuare ca și când ea nu ar fi trecut niciodată pe aici. Ce fragil e omul și ce mică e viața lui în comparație cu eternitatea lumii…
Nimic nu s-a schimbat. Și munții, și marea, și toate pădurile, drumurile, iarba, soarele, luna, toate sunt la locul lor încremenite în eternitate. În casă e la fel, aceeași mobilă, aceeași față de masă, perdeaua trasă puțin pentru a descoperi roșul mușcatelor, ochelarii pe scrin, poșeta agățată pe spătarul scaunului, șorțul de bucătărie pe cârligul prins pe bufet, doar o liniște stranie întreruptă din când în când de ticăitul regulat al ceasului. Cum se poate ca viața să meargă înainte fără oricare dintre noi?
Încă nu-mi vine să cred că mama nu mai e, încă mă surprind gândindu-mă să nu uit să-i spun ce am auzit sau să o întreb ceva. Ieri eram cu coșul printre rafturi la Lidl și am văzut că a reapărut un pateu care îi plăcea mult. Fără să vreau am făcut gestul de a-l pune în coș uitând pentru o fracțiune de secundă că nu mai am pentru cine să-l cumpăr. Nu pot să concep că a dispărut în neant și nu mai am cum să vorbesc niciodată cu ea. Niciodată e un cuvânt mai greu ca o piatră de moară care te trage la fundul apei. Niciodată înseamnă o eternitate, niciodată înseamnă sfârșitul unei lumi.
Se spune că cei care pleacă dintre noi ajung undeva acolo sus. Mă tot uit pe cer printre norii negri de ploaie sau prin albastrul cu soare și nu văd nimic. Niciun semn, nicio lumină, nicio părere. Doar un gol imens pe care nu știu cu ce să-l umplu. 
Aceleași frământări și întrebări le-am avut și eu… anul trecut în ianuarie… când s-a dus mama mea dragă…
Îmi pare rău Sanda…
E asa de greu si asa de simplu, totodata!
E greu fara prezenta fizica a unei persoane dragi langa care ai trait toata viata ta. Sa stii ca eu inca tanjesc dupa imbratisarea mamei chiar daca au trecut 18 ani de la moartea ei.
Dar e mai usor daca crezi, stii si simti ca sufletul celor care nu mai sunt fizic langa noi nu moare niciodata! Daca esti atenta si daca nu crezi in coincidente ci in minuni este imposibil sa nu ai parte de aceasta confirmare care o sa-ti aline sufletul si viata ravasite acum de socul mortii fizice a mamei tale.
De ramas o sa ramana in sufletul tau asa, mereu. As vrea sa iti zic ca o sa treaca si o sa uiti, dar nu e asa – nu se uita cei dragi plecati. Eu inca mai vorbesc cu unii, doar ca acum nu cu durere ci asa, cu o complicitate si o dragalasenie pe care nu o pot explica.
Cuvintele noastre nu cred ca te ajuta prea mult acum…
Bucura-te de sansa de a fi avut asa o mama speciala care te-a iubit si pe care ai iubit-o asa de mult !