Căutam aseară ceva prin debara când dau peste o vază despre care uitasem complet, de fapt atunci când am văzut-o nici nu știam ce e cu ea, de unde apăruse printre lucrurile mele așa că l-am întrebat pe fi-miu dacă știe ceva despre proveniența ei. S-a luminat tot la față când a văzut-o, Cum, tu mamă, nu mai știi când am câștigat cupa asta la concursul de biciclete? 
Mi-am amintit de concurs dar nu țineam minte să fi venit acasă cu vreun trofeu. Cum aș fi putut uita faptul că amândoi copiii mei au fost atunci pe podium? Atât de fericiți s-au întors acasă de la concursul de biciclete organizat de 1 iunie , Vlad cu locul I iar Cristina cu locul II. Ce-i drept eu am fost un pic surprinsă pentru că nu știam că sunt atât de buni la ciclism, antrenamentul constând doar în ture în jurul blocului dar m-am lămurit repede când am auzit răspunsul la întrebarea pe care le-am pus-o Cam câți copii au participat la concurs? Trei! a venit răspunsul prompt. Și toți trei am câștigat 🙂 Mai spune ceva dacă poți.
Aveau amândoi biciclete primite de la niște prieteni din Franța și erau cei mai fericiți copii. Pe vremea aia nu prea găseai mare lucru în magazinele românești, nu exista ca acum Noriel unde să te duci țintit la raionul de biciclete copii și să alegi din zecile de modele ce culoare sau ce model vrei. Eventual puteai să mergi în piață la ruși unde mai găseai, dacă aveai noroc, o bicicletă de fabricație sovietică, grea ca naiba și pe care se băteau cumpărătorii. Doamne, ce vremuri 🙂 Și cum stăteam cu Vlad și depănam amintiri despre biciclete l-am întrebat dacă știe când a fost inventată bicicleta, el fiind un mare iubitor a tot ce are roți, indiferent dacă sunt două sau patru. Nu știa. Nici eu nu știam așa că am căutat pe internet și am găsit câteva lucruri interesante pe care vreau să vi le spun și vouă.
1790 Se pare că primul vehicul cu două roți, de fapt o jucărie cu o șa montată pe un cadru de lemn, a fost construit de un meșter francez care se numea Médé de Sivrac. Nu avea pedale, imita un căluț și era destinat copiilor care se puteau deplasa împingând cu picioarele pe jos. Nu avea stabilitate dar cea mai mare problemă era faptul că nu putea lua curba decât dacă așa zisul biciclist se sprijinea pe picioare și ridica roata din față punând-o pe traiectoria dorită.
1820 A apărut velociferul. Mi s-a părut foarte interesant contextul în care a apărut această invenție care are legătură cu erupția vulcanului Tambora din Indonezia în anul 1815, cea mai mare explozie vulcanică din istoria recentă a omenirii. Cenușa aruncată în aer a produs schimbări dramatice ale climei pe întreaga planetă iar anul 1816 a rămas cunoscut ca anul fără vară din cauza scăderii bruște a temperaturii. Anii care au urmat au fost total nefavorabili agriculturii ducând la cea mai cumplită foamete din secolul al XIX-lea atât în Europa cât și pe continentul Nord American. Praful vulcanic extrem de toxic a făcut să dispară pășunile iar fără iarbă caii au murit de foame rămânând în număr total insuficient pentru nevoile de deplasare ale vremurilor respective. Karl von Drais, un baron german cu spirit practic, a devenit rapid faimos cu vehiculul său numit velocifer aducând îmbunătățiri jucăriei inventate cu 30 de ani în urmă. Cu bicicleta sa, tot fără pedale dar cu ghidon, se puteau parcurge 15 km într-o oră. 
1830 Un fierar scoțian, Kirkpatrik Macmillan, a construit prima bicicletă adevărată în sensul de azi al cuvântului. I-a pus un fel de pedale (care aveau o mișcare de oscilație și nu de rotație) și i-a dat numele de velociped. A fost prima bicicletă cu care mergeai fără să ajungi cu picioarele pe jos dar din păcate nu a avut succes și bietul fierar n-a vândut nici măcar un singur exemplar. 
1870 În următorii 40 de ani nu s-a mai întâmplat nimic deosebit până când un alt fierar, de data asta un francez numit Pierre Michaux, a venit cu o inovație și a atașat pedale (așa cum le știm acum) la roata din față. Pe lângă pedale, a mai avut pentru prima dată ideea suspensiilor, adică a pus scaunul pe o bară care era de fapt un arc lamelar. Cu toate astea, șocurile și zgâlțâielile pe care le resimțea biciclistul au făcut ca vehiculul cu roți de lemn și exterior metalic să fie poreclit “Bone Shaker” (zguduitorul de oase) 🙂 
Și de-aici încolo începe nebunia. Singura idee pe care au avut-o constructorii de biciclete pentru a crește viteza acesteia, a fost creșterea diametrului roții din față, cea din spate folosind doar pentru menținerea echilibrului. Viteza înseamnă distanța parcursă în unitatea de timp și cu cât circumferința roții era mai mare, cu atât distanța parcursă la o rotație era mai mare, deci roata a crescut ca Făt Frumos, într-un an cât alții-n șapte 🙂 Perioada dintre 1870 și 1900 a fost era de aur a acestui vehicul ciudat care a avut un succes comercial uriaș. 
Pe la 1900 Henry J. Lawson, un englez luminat, a început să reducă diamentrul roții din față și, pe lângă noul design, a introdus sistemul de transmisie bazat pe lanț și pinioane. Noul său model a fost numit bicyclette. Apoi roțile au devenit egale ca mărime, au apărut anvelopele pneumatice, spițele radiale au fost înlocuite cu cele tangențiale și s-au îmbunătățit multe alte caracteristici care au făcut ca bicicleta (în sfârșit denumită astfel!) să devină mai stabilă și mai puternică. 
Iar de-aici încolo știm cu toții cum au evoluat lucrurile, vechile biciclete s-au transformat în suporturi de flori iar mountain bike-urile sunt azi la îndemâna oricui. 
