Pentru că mă mănâncă limba, n-am altceva mai bun de făcut și plecând de la ceea ce văd în jur, astăzi o să filosofez pe tema postului. De cel religios, zic și nu de cel de la serviciu 🙂
Postul ar trebui să aibă niște semnificații aparte datorită motivațiilor interioare care înseamnă în primul rând stăpânire de sine. Sau cel puțin eu așa văd lucrurile și în niciun caz nu înseamnă doar o simplă schimbare a regimului alimentar prin renunțarea la carne și produse lactate. Acest lucru e cu totul altceva și reprezintă curentul care pe care l-au îmbrățișat cei care se numesc vegetarieni. Una e postul și alta vegetarianismul. Postul are nu doar o semnificație religioasă ci și, sau poate în primul rând, una morală și, în afară de abținerea de la anumite mâncăruri sau băuturi, ar trebui să aducă o anumită stare sufletească. Gândurile urâte, poftele, invidiile, patimile, certurile, bârfele și faptele rele ar trebui să dispară în perioada postului și locul lor să fie luat de pacea interioară, de recunoștință și de multă, multă liniște. I-aș spune un fel de disciplinare a vieții, o schimbare a stării de spirit.
Normele și regulile despre durata și severitatea postului au fost stabilite de autoritatea bisericească de-a lungul timpului. De preoți. De oameni adică și nicidecum de Dumnezeu. Prin Sinoade ecumenice au fost date dispoziții clare în ceea ce privește zilele de post, ajunările, dezlegările la pește, zilele de harți, de mâncare uscată, de dezlegare la untdelemn și vin, de săptămâna brânzei, de mâncat doar o dată pe zi după ora 15 și încă multe alte reguli pe care nu le cunosc și, drept să spun, nici nu mă ațâță curiozitatea să le aflu pentru că nu mi se par importante.
Recunosc că n-am citit Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt deși mi-am tot propus lucrul acesta și o să fac acum precum Dan Puric care citează mai mult decât citește 🙂 Zice că părintele Steinhardt a spus în această carte că ”Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți.” Îmi place de mor citatul ăsta și sunt mai mult decât de acord cu ideea de a ne folosi mintea în tot ceea ce întreprindem. Când mă gândesc că se apropie Sfânta Maria și lumea va da din nou năvală la mănăstirea Nicula târându-se pe coate și genunchi în jurul bisericii în semn de smerenie mi se întunecă în fața ochilor. Or fi aceștia mai buni creștini decât cei care păstrează o atitudine decentă?
Ca să nu mai spun de ținerea postului pentru că de fapt asta era ideea de la care plecasem și care mi-a ridicat un mare semn de întrebare. Întrebarea este pentru voi, cei care mă citiți, pentru că pentru mine răspunsul e foarte clar. Credeți că cei care postesc mâncând doar alimentele permise de legiuitorii bisericii sunt mai buni creștini decât cei care mai au alunecări din acest punct de vedere? O masă îmbelșugată, încărcată până la refuz cu bucate de post gătite după rețete sofisticate, evident fără carne, ouă sau lactate înseamnă o mai mare dovadă de pioșenie în fața celor care calcă pe bec din când în când cu o cană de lapte sau un ou fiert?
Credeți că cei care încep masa cu o supă cremă de cartofi dulci, au la felul doi conopidă pane în stil asiatic, tocăniță de hribi cu legume, ciuperci umplute și cartofi în crustă de muștar iar la desert, pentru că le vine greu să aleagă între prăjitura cu mere și checul cu stafide, gustă din amândouă au trecere mai mare în fața lui Dumnezeu decât cei care se rezumă la o bucățică de pui fript?
Dumnezeu nu ne vrea proști dar nici nu cred că i-ar plăcea să-l păcălim. 
Omul trebuie sa fie constient, in fiecare zi din an, ca are o datorie morala fata de sine si fata de semeni…nu tb sa comita raul si sa spuna tampenii.
Poti sa te tarasti in genunchi pana nu mai poti, daca nu te caiesti din suflet pt greseli, daca nu incerci sa le indrepti si sa fii atent, pe viitor, sa nu le repeti, totul e in zadar.
Am ramas surprinsa cand am vazut ca unii percep postul si impartasania ca pe un burete cu care isi sterg poverile de pe suflet, apoi facandu-se mult loc, o iau de la capat…pana la postul viitor. Daca le spui ca te-au deranjat intr-o anumita privinta, te intreaba cu tupeu: Da’ tu esti Dumnezeu sa ma judeci?
Nu, nu sunt Dumnezeu, dar parca prea repede ai uitat ce ai facut!
E în natura umană să-i judecăm pe cei din jur pentru că nu trăim izolați ci în comunități în care este imposibil să nu ne comparăm unii cu alții… Și da, mare dreptate ai, căința vine din suflet nu din târâtul ostentativ în jurul bisericii.
Măcar din când în când de ne-am aduce aminte de asta…
Nimic nu se sterge cu buretele, dar daca exista cainta si indreptare, ne apropiem de oameni si de Dumnezeu.
De acord cu tine.
Intr-un an am fost la Nicula de Sfinta Marie si m-a dezgustat cum se calcau oamenii in picioare ca sa intre in biserica. Nu le pasa de altii, doar sa ajunga acolo primii, indiferent cum.
Si pe mine ma dezgusta oamenii care se tarasc in coate si genunchi in jurul bisericilor, la fel cei care se prfumeaza cu mir – astfel incat nu mai poti sta langa ei -, sau cei care isi fac toata ziua cate 3-7 cruci cand trec pe langa o biserica, dar continua cu barfa, invidia…. Poate de asta ma retin, de fiecare data, sa-mi fac cruce cand trec – cu autobuzul, in drum spre serviciu sau casa – pe langa biserici…. In schimb, vad in jurul meu multi care incep cu facutul crucii in dreptul unei biserici, iar cand termina cu una, taman ce a ajuns autobuzul la alta statie, alta biserica…. si tot asa, pana ajung la destinatie….
Si stau si ma intreb : ajung oare mai in fata la judecata de apoi? sunt mai buni si mai toleranti cu cei din jur? Unii da. Unii, nu. Dar da bine, in fata lumii, sa ne aratam pocaiti…. Ai dreptate Ioana, pe Dumnezeu nu il putem pacali.
Ioana, dar tu faci o greseala: ii consideri de la bun inceput pe cei care tin post ca fiind neaparat oameni falsi, care tin post numai ca sa dea altora dovezi de piosenie sau sa arate lumii cat de credinciosi sunt ei. Ai impartit oamenii in doua categorii: 1) cei care tin post delectandu-si simturile cu fel de fel de delicatese de post, imbuibandu-se cu ele si 2) cei care mananca putin, dar care gusta din cand in cand si carne, oua, lapte.
Dar mai sunt o multime de alte variante si de nuante:
– cei care tin post aspru pana seara si atunci doar gusta cate ceva (si-i stii numai daca stai cu ei toata ziua si-i observi pentru ca ei isi ascund nevointa),
– cei care ar dori mult sa tina post si nu pot si mananca “de dulce” cu parere de rau,
– cei care mananca mancare simpla de post si in cantitati mici,
– cei care mananca mult de post pentru ca sunt gurmanzi si apoi le pare rau ca iar s-au lacomit la mancare si-si promit ca in ziua urmatoare se vor stradui si mai mult,
– cei care fac o fala din asta si fac tot posibilul sa fie observati ca tin post, ba chiar povestesc ei insisi cat si cand au tinut post
etc. etc.
Intre ce vedem noi din afara (sau ni se pare ca vedem) si ce e in sufletul omului e MARE diferenta.
Si habar n-avem care dintre noi are trecere mai mare in fata lui Dumnezeu.
Dumnezeu se uita la intentiile noastre, ori noi habar n-avem ce e in mintea si sufletul omului, noi judecam ce vedem in afara, ce ni se pare noua ca ar fi.
Uite, mie mi-e usor sa renunt la carne in post pentru ca organismul meu asa e construit (daca mananc des carne mi se face rau), asadar pot sa postesc fara mari probleme. Dar am o ruda careia ii place foarte mult carnea, iar perioada de post e o mare renuntare pentru ea, ii este greu, dar se abtine. Ei, oare care din noi are mai mare trecere la Dumnezeu? Sunt convinsa ca ruda mea si nu eu, desi poate ea moare de pofta unei fripturi chiar si in post.
Postul adevarat este asa cum ai zis, nu doar cu abtinere de la mancare, ci cu renuntare de sine, cu grija la pacate, cu stapanirea gandurilor si a simturilor, cu rugaciune. Nu Dumnezeu are nevoie de postul nostru, ci noi avem nevoie de post ca sa ajungem in legatura adevarata cu Dumnezeu. Incearca sa mananci carne, lactate, oua si apoi sa te rogi. Vei vedea cum te napadesc gandurile, cum incepi sa casti si cum te atrage patul sa te odihnesti din cauza ca digestia e mai grea dupa mancarurile consistente de frupt. Mananca ceva usor, de post si nu vei avea probleme la fel de mari sa te concentrezi la rugaciune.
Este acelasi lucru si in privinta inchinatului cand treci pe langa biserica.
Fiecare e liber sa se inchine sau nu, din fericire avem liberul arbitru.
Dar nu e corect sa judecam noi ce e in mintea omului, sa gandim ca daca se inchina sigur o fac de fala lumii si ca sa dea lectii altora mai pacatosi.
O sa-ti dezvalui de ce ma inchin cand trec pe langa o biserica – pentru ca aici sunt anonima.
Stiu ca intotdeauna pe Sfanta Masa din Sfantul Altar este Trupul si Sangele lui Hristos, se pastreaza permanent acolo pentru a fi la nevoie (pentru impartasirea bolnavilor sau a celor care ajung in fata mortii). Ma inchin intai pentru asta, apoi pentru ca vederea unei biserici ma trezeste din ganduri si-mi aminteste de prezenta permanenta a lui Dumnezeu, ma inchin pentru ca pe langa biserica trec ca pe langa un prieten si apoi pentru ca nu sunt vrednica de dragostea si bunatatea lui Dumnezeu, spun in gand un “Doamne, iarta-ma!” si-mi fac cruce. N-as putea sa trec pe langa o biserica fara sa ma inchin. Ce-ar fi sa trec pe langa un prieten sau un cunoscut si sa ma fac ca nu-l vad, sa nu-l salut? Sa-l vad chiar si de mai multe ori pe zi si sa nu-i schitez macar un zambet de fiecare data? Cam la fel si cu inchinatul.
Ca unii o fac de fala sau ca sa dea lectii … nu trebuie sa ne intereseze asta.
Sa ne intereseze doar ce facem noi.
Cati din cei care se tarasc la manastirea Nicula sunt falsi, o fac de fala si cati merg cu credinta adevarata? Habar n-avem, numai Dumnezeu vede sufletul fiecarui om.
Sa nu ne intereseze de pacatele altora, ci doar de starea sufletului nostru, de ceea ce facem noi.
Daca unii sunt falsi, asta e intre ei si Dumnezeu.
Este perfect adevărat că eu am luat în calcul doar extremele și între aceste categorii există încă o mulțime de alte situații, personalități, și caractere dar despre cei care își duc credința cu discreție și demnitate nu e nimic de spus decât… respect.
Pe de altă parte sigur că nu ar trebui să ne intereseze decât ceea ce facem noi înșine dar suntem oameni și este în natura noastră să ne uităm în jur și de multe ori nu ne abținem să comentăm…
Ai scris un comentariu foarte frumos și îți mulțumesc.
Ce frumos ai scris, Adda!
Sa clarificam: astea nu le-o cerut Dumnezeu, ci sunt alegerile umane. Prea simplu dam vina pe Dumnezeu sau pe diavol cand de dapt noi facem ce vrem si ce se vede ca rezultat.
Tin posturi de multi ani de zile dar de cativa ani postul a luat o intorsatura pt mine: inseamna mancat mai putin, simplu, si donat restul. Postul inseamna infranare si flamanzire. Inseamna remuscare si efort de imbunatatire. Inseamna recunoastere a pacatelor (na, cine nu e religios sa citeasca aici a defectelor) si inaintat. Inseamna sa ma iert pe mine si sa iert pe altii – si aici este cea mai mare povara a mea. Inseamna vorbit mai putin ( ha!! pt o femeie…) si ascultat mai mult. Citit. Si vazui abia dupa stea cand sunt impacata cu sufletul nici foamea nu o simt – si asha mi-o picat greu sa inteleg ca am tinut 20 de ani posturi dar stramb: cu fala si prea putin suflet, cu machiaje si iesiri la restaurant cu prietenele etc. Asa ca acum tin posturile pe saritelea, le incep mai tarziu si termin mai devreme, dar din post simt ca ies un alt om. Si ca mancare, am zile cand mananc doar oleaca de fasole fiarta/naut sau un colt de paine cald (fierb cate 1 2 kg de fasole si congelez si scot o portie) – si imi sterg din minte drame gen: ‘eu ce mai gatesc’, pinteresturi si poze si googleuri cu feluri de mancare si imi ramane mai mult timp pentru suflet. Din post ies mai slaba in greutate si mai impacata cu mine, altfel iar e post tinut stramb. Si cu cat trec anii stiu ca o sa tin un alt post, mai bine, fie ca e scris in calendar sau nu.
Biblia scrie foarte putine despre post, asa ca am trecut la citit alte carti religioase si am intrebat (daca nu v-ati convins ca imi place sa citesc si sa disec pana la esenta originii, atunci atunci aflati acum).
Mai bine o explicat esenta postului parintele Ioan Florin dar bag sama ca o sters articolul de pe blog la el. Pacat.
Post inseamna si post negru. Am vineri cand mi-am decis post negru. Rugaciune – simpla. Mancat zero. Vorbit zero (ok, acum daca ma intreaba seful, ii raspund). Nu pot fara apa, dar intr-o zi o sa pot. Imi vad de treburi si zic o rugaciune – uneori o zic din suflet si imi dispare pofta de mancare (meditatia si rugaciunea indeparteaza atentia de la ‘semnale’ corporale…).
Pe mine m-o indreptat pe calea postului un om oarecare. Sunt multi ca ea, nu il vedem ca nu isi vantura virtutea postului inaintea noastra: postul se tine cu modestie si in tacere, e doar o alegere personala.
Ce bine ai sintetizat, fă bine și fă din comentariul tău un articol pe blog. Merită!
Da, bine spus, o femeie!
Dupa ce citisem articolul am fost invitata la prietena mea, care ne-a gatit ceva tailandez cu carne. Fusesem cu ea peste zi, dar abia seara cind ne-a servit cu mincarea pe care o preparase si mi-a propus sa gust si din fasolea ei cu usturoi, am aflat ca ea posteste. Asa, simplu, fara sa spuna si altora, iar ca ea sint multi, asa cum spune si o femeie.
De fapt esenta crestinismului e iubire si modestie (ambele duse la extrem).