Ce înseamnă ”mort pentru patrie”?

        Niciodată nu este prea devreme, uneori însă poate fi prea târziu… Intenționam, împreună cu mama, să scriem povestea vieții ei, adică ea să-mi povestească în timp ce eu o înregistram pe un reportofon iar apoi eu să transcriu amintirile ei în cuvinte scrise. Proiectul nostru a început cu puțin timp înainte ca ea să se îmbolnăvească și, din păcate, n-am mai apucat să terminăm. Sigur că cea mai mare parte a întâmplărilor trăite de ea le știu și fără să le fi înregistrat, dar constat cu neplăcere că multe amănunte se estompează și se pierd în timp. Astăzi, sub impulsul emoțiilor din ultimele zile când tot poporul a devenit monarhist și când foștii elevi sub-mediocri la istorie țin prelegeri despre deciziile Mareșalului Antonesc sau ale Regelui Mihai m-am gândit să vă împărtășesc o amintire din anul școlar 1943-1944 când mama era în clasa a IV-a la școala din Iernut, singurul an în care a locuit acolo, la una din mătușile sale, soție de preot ortodox. Mai jos sunt cuvintele ei, exact așa cum le-am auzit în urmă cu doi ani:

        Toată școala primară și primele clase de liceu le-am făcut sub amenințarea războiului. În școală se  făcea educație patriotică. Ni se spunea că țara noastră luptă împotriva rușilor care sunt comuniști, care sunt atei, distrug bisericile și sunt împotriva culturii. În foto-montajele făcute din decupaje din ziare și afișate pe pereții holurilor din școală ni se prezenta armata germană care înainta ca o forță eliberatoare.  Vedeam mereu poze în care rușii, cu mâinile ridicate se predau în masă iar nemții împreună cu românii înaintau victorioși prin stepa rusească. Toată această educație foarte solidă era făcută de către învățători și profesori iar nouă ni se părea că facem foarte bine ceea ce facem. Chiar și în cinematografe, înainte de orice film rula un jurnal în care era prezentată aceeași propagandă.

        Dar la un moment chiar și noi copiii am început să simțim tragedia războiului pentru că au început să moară pe front părinți ai colegilor noștri. Pe peretele clasei erau afișate tot soiul de îndemnuri- lozinci, nici nu știu cum să le spun, semnate de Mareșalul Antonescu. Nu îmi mai aduc aminte exact textele dar aveau la bază aceeași idee: Copii învățați și luptați împotriva bolșevismului ! Aceste sloganuri erau presărate prin toate manualele după care învățam. Aveam și o revistă, revista Graiul copiilor în care se prezentau, pe înțelesul nostru, tot felul de aspecte de pe front. Era o revistă colorată, foarte frumoasă din care mi-au rămas în minte câteva versuri dintr-o poezie, scrisoarea unui tată care îi scrie băiețelului său de pe front: Tu Răducu lui tătucu, de ce plângi, șterge-ți năsucul… și îi promitea că se va întoarce victorios din război.

        În fiecare dimineață, înainte de începerea orelor, se desfășura un adevărat ceremonial. Primul lucru era rugăciunea, adică Tatăl nostru,  iar apoi urma ceremonialul pentru eroi. Elevul de serviciu rostea numele celor care au căzut pe front, părinți ai elevilor din școală, cum ar fi Crișan Ioan și toată clasa răspundea într-un glas Mort pentru patrie, Man Gheorghe – mort pentru patrie, Suciu Vasile – mort pentru patrie și așa mai departe… câți eroi erau. Și tot mereu se mai adăuga câte unul. Într-o zi, tot așa, a venit vestea că a murit tatăl lui Mihăiță, un copil din clasa I a cărui mamă tocmai ce născuse de curând al doilea copil. Toată lumea era tulburată de vestea ce căzuse din nou ca un trăznet dar, cum se făcea ceremonialul, mie mi se părea că acest copil trebuie să fie foarte mândru că de acum înainte numele tatălul său va fi rostit în fiecare dimineață. Nu m-am gândit la faptul că rămăsese orfan și toți colegii ne-am dus să-l vedem pe copilul al cărui tată devenise peste noapte erou. Vedeam partea festivă, dacă pot să o numesc așa, a evenimetului și nicidecum partea tragică…

        Mort pentru patrie… ce înseamnă oare asta? Au murit pentru binele copiilor lor? pentru un viitor mai bun? greu de spus…