Vreau bani, nu lacrimi și nu sunt cinică ci doar realistă

        Acest articol este pentru cei care iubesc animalele iar dacă nu vă numărați printre aceștia cred că ați nimerit pe acest blog din greșeală. Nu trebuie neapărat să aveți un animăluț acasă ca să înțelegeți ce spun, trebuie doar o inimă deschisă și să nu te uiți urât la cei care se înconjoară de necuvântătoare părând obsedați sau ciudați. Credeți-mă că oamenii aceștia adună mai multă fericire într-o zi decât reușesc alții într-o viață.

        Nu am crescut cu animale. Adică ba da, aveam în curte niște găini, de obicei cam 10, poate maxim 15, pe care bunica mea le ținea pentru ouă. În lipsă de altceva, le iubeam nespus, mă jucam cu ele cât era vara de lungă și fiecare avea nume: Nița, Nina, Luminița… Pe un puiuț îl botezasem Varașov și nici acum nu pot să-mi dau seama de unde scosesem numele ăla. Găinile erau foarte blânde, îmi mâncau din palmă și veneau să le iau în brațe la mângâiat. Îmi doream însă mult de tot o pisică sau un cîine dar mama era împotrivă de teama unor boli pe care nici ea, nici frații ei nu le făcuseră niciodată deși crescuseră cu câini și pisici în curte. N-o să înțeleg niciodată de ce nu mi-a făcut niciodată plăcerea asta pentru că iubea animalele și încă, la 50 de ani distanță, plângea după calul, încă mânz, care îi fusese rechiziționat în timpul războiului. Îmi povestea, iar mie mi se rupea inima-n două, când bunicul se întorsese acasă cu căpăstrul atârnând într-o mână și cu lacrimile șiroaie pe obraji… ni l-au luat pe Vultur… și nu doar că ni l-au dus dar o să-l bată până să învețe ce să facă pentru că e încă tânăr și nărăvaș…

        Acum, că sunt la casa mea, pot să fac ce vreau, pot să aduc în casă câte animale vreau. Și asta am și făcut de-a lungul timpului. Sylvestra, pisica găsită pe stradă când era mai mică decât cana mea de cafea, are deja 8 ani iar cei trei câini de la atelierul lui fiu-meu o duc ca-n sânul lui Avram. Povestea lor o puteți citi aici. Happy, cățelușa cu mama teckel și tată necunoscut se odihnește, după 15 ani de alint, la rădăcina vișinului din grădină iar locul ei a fost luat de Boby care latră în continuu de cinci ani cu pauze doar cât să bea apă. Pe Tom l-a călcat o mașină iar motănelul Alpi a dispărut din viața dar nu și din inima mea, cel mai probabil furat de cineva. Am avut (și am) parte de multă iubire pură și necondiționată.

        Aș vrea ca fiecare om să simtă măcar o dată în viață ce înseamnă sentimentul acesta atât de simplu și profund al recunoștinței unui animăluț în fața bunăvoinței omului. Pentru că de prea multe ori viețile lor depind de noi. Pentru că există mult prea multe suflete chinuite și batjocorite. Pentru că sunt pline străzile de animale abandonate, în special de câini. Unii dintre noi se plâng că îi deranjează vizual, altora li se par periculoşi. Dar oare câți dintre voi și-au sterilizat animalele din curte?  Cunosc prea mulţi oameni care îşi lasă câinii şi pisicile să facă serii întregi de pui și apoi îi aruncă în stradă. Oare ce suflet au oamenii ăia? N-au. Sau dacă îl au, e negru complet.

        Cunosc câteva doamne cu inimi de aur care adună mereu cioburile de viaţă risipite în urma acestor oameni cu suflet negru. Şi-au dedicat tot timpul liber, toate după-amizele, weekendurile şi sărbătorile salvării căţeilor abandonaţi şi, astfel, din munca lor, cu mâinile lor, cu o voinţă şi determinare demnă de toată admiraţia, au reuşit să construiască un adăpost pentru sufletele chinuite care n-au avut parte de niciun dram de noroc. Au organizat campanii de strângere de fonduri, s-au topit sub soarele arzător în acţiuni de donaţii de hrană, şi-au rupt spatele cărând saci cu materiale, au frecat cuştile, au curăţat mizeria, au spălat bolurile şi au lucrat orice altceva era nevoie pentru ca animalele să aibă o viaţă un pic, un pic mai bună. Şi au reuşit dar nici nu vă imaginaţi cu câte eforturi şi nu doar din punct de vedere fizic. Emoţional este infinit mai greu de dus povara atunci când vezi câte un caz care te bântuie în cele mai negre coşmaruri.

        Adăpostul de care vă spun este la Viișoara, lângă Turda, iar voluntarii care se ocupă de acesta abia mai pot face față deși pasiunea le dă aripi. Însă mâncarea pentru 400 de câini costă, vaccinurile costă iar tratamentele (pentru că unii dintre ei ajung aici în stări de neimaginat) costă. Periodic se organizează campanii de donații de hrană în parcarea de la Kaufland și oamenii răsuflă ușurați când constată că au reușit să mai scoată la capăt mâncarea pentru încă o săptămână.        E greu, e foarte greu, și în timp ce solicitările de preluare a puiuților abandonați cresc de la o zi la alta, numărul de locuri e totuși limitat. Pentru ca adapostul să funcționeze e nevoie de adevărate jonglerii pentru a găsi nu doar un loc liber într-o cușcă ci și compatibilitatea necesară în vederea conviețuirii comune. Nu poți să bagi pufoșeniile jucăușe împreună cu un câine abuzat și maltratat  care poate reacționează agresiv la orice element nou. Înțelegeți ce spun, e nevoie de mult tact și răbdare.

        Ultimul proiect la care s-au înhămat voluntarii cu suflet de aur a venit la ideea Danielei care și-a propus sterilizarea cățelelor din familiile nevoiașe care nu-și permit costurile unei operații. Nu toți câinii care circulă liberi pe străzi provin din câini fără stăpâni, o mare parte dintre ei sunt rezultatul înmulțirii necontrolate a celor din gospodăriile obișnuite. Sunt sigură că știți cu toții cazuri în care căței abia născuți au fost omorâți sau, dacă au apucat totuși să crească, au fost zvârliți pe drumuri fără nicio urmă de milă.

       O sterilizare costă 70 de lei și un calcul simplu arată că în fiecare an nu se vor mai naște  5 sau 6 pui chinuiți. În trei ani în fiecare curte nu vor mai apărea 15 pui iar pe o stradă cu 10-15 case total acestora s-ar ridicar la  două poate chiar trei sute…

       N-am cerut niciodată bani prin intermediul acestui blog dar acum o s-o fac pentru că știu că fiecare leu se va duce acolo unde trebuie și vă garantez că nu o să-și cumpere nimeni bilete de vacanță, nu o să-și plătească nimeni salarii din banii adunați sau să facă cine știe ce porcării nesimțite așa cum am mai auzit cazuri (e drept că din ce în ce mai rar). Sunt sigură că toți cei care au posibilitatea să citească aceste rânduri o fac fie de pe un laptop, fie de pe un telefon și sunt sigură că fiecare ar putea renunța la o cafea, la o prăjitură sau la un pachet de țigări. Pe de altă parte știu că nu oricine are posibilitatea să doneze 100 de lei dar 5 lei nu cred că este un capăt de țară și pic cu pic se face mult. Orice sumă este binevenită.

       Deci, concis și la obiect, contul în care se pot face donații este  RO95RZBR0000060016491108, deschis la Raiffeisen Bank iar titularul contului este Asociația pentru protecția necuvântătoarelor Amicii noștri.

        Și înainte să închei, o să vă las o poză cu un cățel găsit sub o scară de bloc, înspăimântat, bolnav și flămând, condamnat la o moarte în chinuri, cățel care a fost salvat și apoi tratat de oamenii aceștia minunați. Rezultatul după 20 de zile arată îmbucurător și sper că vă dați seama că de data asta 10 lei donați valorează cu mult mai mult decât  o lacrimă de compătimire transformată într-una de bucurie. Vreau deci bani, nu lacrimi și nu, nu sunt cinică ci doar realistă.