Jax a fost primul. Primul câine din curtea atelierului auto pentru că înainte să fie atelierul au mai fost câțiva câini. Jax este Rottweiler, luna asta a împlinit un an și pe el l-am cumpărat. A fost singurul câine pe care l-am cumpărat vreodată.
Vlad, băiatul meu, și l-a dorit foarte mult și tot el a mers să-l aleagă dintre alți șase frați pe care îi avea. Dar s-a întâmplat cum se întâmplă de obicei : câinele l-a ales pe om și nu omul pe câine. De cum a intrat în casa în care se găseau câinii de vânzare, Jax a venit către Vlad. Ceilalați căței nici nu l-au băgat în seamă. Doamna care îi vindea i-a spus că pe ăsta nu-l vrea nimeni pentru că are o cicatrice deasupra ochiului unde îl îmbucase maică-sa pentru că era neascultător. Nu era perfect. Dar a început să se gudure pe lângă Vlad și să-l lingă pe mână. N-a mai contat că avea o pată pe față și că nu era femelă așa cum își propusese de acasă. Legătura dintre ei se crease deja.
Primele zile l-am ținut în casă pentru că așa era obișnuit și afară s-au nimerit a fi câteva zile friguroase de octombrie. Plus că nu vroiam să plângă prea tare după despărțirea de mama lui deși nu a dat semne că ar suferi vreun pic. Apoi, treptat, l-am învățat să doarmă la atelier, la început în vestiar într-un geamantan în care avea o pernă. Nu am înțeles niciodată de ce stătea cu capul pe pardoseală și doar cu fundul pe pernă. A ros tot geamantanul, perna, jucăriile, mocheta și orice altceva a mai găsit în vestiar.
 |
| Jax |
Când a mai crescut i-am făcut o căsuță în care i-am pus tot soiul de plăpumioare, pături și pernițe. Le făcea bucăți-bucățele în două, trei zile. Noroc că e plin orașul de magazine second-hand și aveam de unde să îi cumpăr altele. Când am cedat nervos i-am umplut căsuța cu fân și s-a liniștit. Nu a mai avut ce roade, și-a făcut o groapă în fân și culcușul acesta i-a fost în sfârșit pe plac.
Deși are o curte mare doar pentru el, lui Jax îi place foarte mult să meargă la plimbare în lesă. De fapt cred că i-ar plăcea fără lesă dar cu toate că nu e un câine agresiv n-ai avea cum să te plimbi cu huiduma de 60 de kilograme fără să înspăimânți trecătorii. În afară de asta e și ilegal.
Într-o zi, pe la sfârșitul lui aprilie, Jax s-a întors acasă de la plimbarea pe care o făcuse cu soțul meu, urmărit de o cățelușă care l-a condus până la poartă. Era o cățelușă fără stăpân care a doua zi l-a așteptat răbdătoare în fața porții. L-a urmărit, din nou, pe tot traseul plimbării. A treia zi a intrat sfioasă în curte la invitația lui Jax care se bucura tare mult să aibă un partener de joacă.
Era urâțică și slăbuță, cu un cap mic, mic, cu blana încâlcită dar extrem de vioaie și de vorbăreață. Pe cât e Jax de tăcut, că îi auzi vocea o dată pe lună, pe atât de mahalagioaică e asta mică. Latră, aleargă și face scandal continuu. Ne-am spus că împreună ar face o echipă bună și văzând cât de bine se înțeleg ne-am hotărât să o luăm definitiv pe Gina, pentru că așa i-am pus numele, în curte lângă Jax.
 |
| Gina |
Atât de fericită a fost Gina, parcă l-ar fi prins pe Dumnezeu de un picior. Primele două săptămâni nu a vrut să doarmă decât pe sacul cu mâncare (boabe uscate pentru câini). Literalmente acolo stătea toată ziua, ca o cloșcă pe cuibar. Orice am încercat să facem să îi oferim ceva mai confortabil nu a vrut să se dea jos de pe sac. Cred că își imagina că a ajuns în rai. Am dus-o la veterinar , am deparazitat-o și am sterilizat-o. Eu cred că ăsta e cel mai mare bine pe care putem să îl facem animalelor fără stăpân, să nu le mai lăsăm să se înmulțească și să aducă pe lume alte animăluțe nefericite.
Acum Gina și Jax se înțeleg de minune, se joacă, aleargă și nu se plictisesc niciodată. Gina e respectuoasă și întotdeauna îl lasă pe Jax să mănânce primul. Știe clar cine e șeful.
Problema a apărut acum câteva zile și are patru lăbuțe. Ne-am trezit cu un alt cățel în curte. Nu în fața porții, ci direct în curte. Un cățel cam de mărimea Ginei dar încă pui după cum se vede după trăsături și după blană.
Vlad i-a dat mâncare și apă și apoi l-a scos pe stradă. A doua zi dimineața era înapoi fără ca cineva să știe pe unde a intrat. Apoi am crezut că a plecat și cumva ne-am simțit ușurați. Dar săracul a stat toată ziua ascuns sub o mașină și a ieșit de acolo abia seara când l-a răzbit foamea. Jax, tolerant cum e, l-a primit cu brațele labele deschise. Gina l-a acceptat și ea în teritoriu dar o mai enervează când vede că are pretenții la mâncarea ei și câteodată este nevoită să mârâie .
Nu mai aveam nevoie de încă un câine. Trei sunt deja prea mulți dar ce pot să mai fac acum ? Nu mă lasă inima să-l alung. E încă speriat și cred că a suferit mult. Are o ureche tăiată și coada la fel, rănile s-au vindecat dar cred că cineva și-a bătut joc de el. Mă îndoiesc că ar fi pățit asta în lupta cu alți câini pentru supraviețuire pentru că lui îi e frică de oameni. Nu mă lasă (încă) să-l mângâi dar dacă îmi întind mâna către el astfel încât să o țin mai jos decât botul lui și el să dețină controlul, își pune lăbuța peste mâna mea și pur și simplu mă mângâie, apoi mă prinde cu gura fără însă să strângă cu dinții. Mi-a topit inima cu gestul ăsta.
Mă tot gândesc dacă am făcut bine că l-am luat și pe el, cât de mare o să crească (e clar că nu o să rămână mic ca Gina) și câtă mâncare va trebui să cumpărăm. Pentru că e o cheltuială destul de mare cu trei câini. Ca să nu mai punem la socoteală și hrana pisicilor. Că avem și din astea două bucăți, una acasă și una la internat în curtea părinților. Plus vaccinurile și alte cheltuieli cu veterinarul. Sper că o să ne descurcăm, ca întotdeauna când te trezești cu o sarcină în plus pe cap, apare și soluția.
Dacă ar fi să îmi aleg (vreodată) un câine pe placul meu aș alege un Jack Russel Terrier. E adevărat că sunt puțini în România, eu personal nu am văzut în realitate decât doi, dar am văzut multe emisiuni despre această rasă. Mi se par cei mai drăguți, mai veseli și mai optimiști câini de pe pământ.
 |
| Jack Russel Terrier |
Dar în ritmul în care adun animalele pe lângă mine se pare că nu o să am prea curând ocazia să aleg vreun câine. Așa că mă mulțumesc cu ce se nimerește. Am uitat să spun că noul venit încă nu are un nume. Ce nume credeți că i s-ar potrivi?
Later edit : Patrocle a rămas la noi și toți trei se înțeleg de minune. Uneori se înghesuie toți în aceeași cușcă și stau ca sardelele 🙂 Poza de mai jos cu cei trei muschetari e făcută pe la începutul lui decembrie 2014. Sunt adorabili !
Credeam ca numai eu adun toti cainii de pe drumuri! 🙂 Nu dau bani cersetorilor dar mi se rupe inima cand vad maidanezi inghitind in sec in usa magazinelor, asa ca le cumpar intotdeauna de mancare. Iar celor care au trecut prin curtea mea le-am pierdut numarul…
Daca intr-o zi as castiga marele premiu la loto sigur as construi un adapost pentru animalele fara stapan! Daca… 🙂
Sper sa castigi la loto ca sa-ti pui planul in practica. Dar stii care e prima conditie: sa joci ! ti-ai cumparat bilet ? 🙂
Si eu tot asa as face, fara nici o ezitare! Ador animalele,am un câine malinois pe care l-am primit ca dar de Craciun acum 6 ani, dar daca ar fi sa fac cum vreau eu, l-as adopta de pe strada sau dintr-un adapost.
Sunt foarte placut impresionata de gestul tau Ioana , sau mai degraba de gesturile Gina si Asta micul. Toate astea dezvaluie mai mult decât un roman asupra calitatii tale , ca persoana. Sunt sigura ca faci ceea ce trebuie, nu regreta.In ceea ce priveste numele noului membru al familiei nu crezi ca ar fi bine sa il boteze Vlad? Si apropo, câti ani are Vlad ?
Ramane de vazut cine va fi nașul pâna la urmă 🙂
Până la urmă i-a rămas numele Patrocle.
Eu ma bucur ca nu stau la curte, insa am reusit sa adun mai multe animale intr-un apartament decat ai tu la curte.
Am văzut ce inimă grozavă ai !
TRIST DAR FRUMOS.CE A POVESTIT IOANA. EU CÂND ERAM MIC PE VREO 4-5 ANIȘORI ÎMI DORISE UN CĂȚEL. ȘI FIXDE ZIUA MEA PE 10 MARTIE AM PRIMIT UN CĂȚELUȘ DE LA BUNUL PRINIETEN AL STRĂBUNICULUI MEU CÂND EU ÎMPLINISE 5 ANIȘORI.CĂȚELUȘUL ERA DE RASĂ CIOBĂNESC ERA ATÂT DE DRĂGĂLAȘ ȘI FRUMOS DAR CU TIMPUL CRESCUSE. STRĂBUNICUL MEU CARE MA ȘI CRESCUT. PĂRINȚII MEI DECEDASE CÂND EU AVEAM CINCI ANI. AVEA GRIJĂ DE EL. IUBEA FOARTE MULT ANIMALUȚELE.STRĂBUNICUL MEU ÎL DUCEA O DATĂ LA TREI LUNI PERIODIC LA BĂTRÂNUL MEDIC VETERINAR VASILE STRÂMBEI CARE ÎL CONSULTA LA CABINET. ASTA A FOST BUCURIA COPĂRIEI MELE. ACEL CĂȚEL MĂ FĂCEA ÎNTR-UN FEL ÎMI ALINA SUERINȚA ȘI MAI UITAM CĂ PĂRINȚII MEI NUMAI SUNT.PE CĂȚELUL MEU DE ATUNCI ÎL CHEMA PARIS. NU EU I-AM PUS NUMELE ACESTA STRĂBUNICUL MEU LA PUS. CÂND STRĂBUNICUL MEU A MURIT LA VÂRSTA DE 98 DE ANI A MURIT ȘI CĂȚELUȘUL MEU. MI-A PĂRUT ATÂT DE RĂU DAR CE PUTEAM SĂ MAI FAC SAU SĂ SPUN.🐩🐩🐕🐕