L-am salvat pe Arhimede

        Era una din diminețile alea urâte de toamnă târzie și cețoasă când frigul ți se instalează în oase și nu mai scapi de el decât pe la ora prânzului. Mă îndreptam fără entuziasm și cu gândurile aiurea spre serviciu ocolind cu atenție bălțile murdare în timp ce săream de pe o bordură pe alta. Intrarea în clădirea în care lucrez se vede de departe, chiar din micul parc pe care îl traversez în fiecare zi și de data asta mi s-a părut ciudat cum toată lumea se oprea câteva clipe înainte de a apăsa pe clanță uitându-se la ceva aflat pe scări. Abia când am ajuns în dreptul porții mi-am dat seama ce le atrăsese atenția: în capul scărilor, lipit de perete, mic și necăjit, zgribulea un cățel tremurând ca varga. Un ghemotoc de blană încovrigat în jurul cozii, cu nasul băgat între lăbuțe căutând fără succes un petic de căldură. Nu scotea niciun sunet, nu se mișca deloc și doar ochii negri și strălucitori care reflectau lumina becurilor de pe stradă trădau mica viață care pulsa în trupușorul lui.

        N-am avut puterea să mă uit cu atenție la el, mi se chircise inima și creierul mi se blocase ca întotdeauna când văd astfel de scene care mă impresionează până în rărunchi. Cât de hain trebuie să fii să arunci în stradă în prag de iarnă un astfel de suflețel fără să îți pese că îl vei supune unei morți sigure și de cele mai multe ori precedată de zile de înfometare, de chin și suferință? Am intrat ca teleghidată, am semnat condica, m-am dus în birou, mi-am dat haina jos și m-am trântit pe scaun  în timp ce mintea mea căuta cu disperare o soluție. Pentru moment nu aveam nici cea mai mică idee cum aș putea salva cățelul dar știam că nu pot să îl las acolo așa că m-am ridicat și m-am dus după el. L-am luat în brațe așa murdar cum era și m-am întors cu el în birou înfruntând privirile dezaprobatoare ale paznicului și ale câtorva colegi care și-au dat ochii peste cap. Am apucat doar să mai aud în urma mea câteva comentarii enervante legate de pureci, microbi, boli și pericole pentru copii după care am închis ușa răsuflând ușurată. Cel puțin pentru moment cățelul se afla în siguranță.

        Colega mea de birou e mare iubitoare de animale și știam că îl va accepta între noi până voi găsi o soluție, problema cea mai mare venea din faptul că lucrăm cu publicul și nu știam cum va reacționa micuțul animal, dacă va plânge, dacă va fi agitat, dacă va deranja, dacă va face pipi, caca, știți voi cum e cu o ființă vie. Clar, locul lui nu era acolo dar nici nu puteam să-l las să ajungă sub roțile unei mașini. Din fericire, când a dat de căldură, a picat zdrobit de oboseală. A mai apucat să bea doar un pic de apă și să ia câteva îmbucături din sandwich-ul meu după care a dormit neîntors vreo trei ore pe o bucată de molton. Atât de profund s-a scufundat în somn încât la un moment dat am crezut că poate o fi fost bolnav bietul de el și a murit dar când l-am verificat s-a întors doar leneos și fericit de pe o parte pe alta.

         Cât timp a dormit, nimeni nu i-a semnalat prezența. Un singur coleg dintr-un alt serviciu l-a observat întrebându-mă intrigat: Ce e cu Arhimede ăsta aici? N-a mai așteptat răspunsul și a ieșit la fel de repede cum a intrat dar deja eu apucasem să rețin numele. Să trăiască deci nașul lui Arhimede 🙂

        Am dat zeci de telefoane, mi-am pus toate pilele în funcțiune, m-am zbătut, m-am agitat, am întrebat, am căutat pe cineva să-l adopte, l-am pus pe Facebook și am tot sperat să îi găsesc un stăpân. N-am vrut să-l trimit la adăpostul pentru câini pentru că circulă prea multe zvonuri despre ce se întâmplă acolo. Eutanasiere și lucruri mult mai urâte. Două colege inimoase s-au implicat și ele cu tot ce au putut dar orele treceau iar noi tot nu găseam o soluție. Între timp pe Arhimede l-a apucat cheful de joacă ceea ce a înrăutățit situația pentru că nu era nici locul, nici momentul de alergat printre scaune și mese cu jucării improvizate din pahare de unică folosință. Bineînțeles că a făcut și-un pipi dar am curățat repede după el cu hârtie igienică și șervețele parfumate. Din fericire numărul doi nu s-a produs.

        Acasă între pisici era exclus să îl duc, la garaj la fiul meu nici pe atât. Avem deja trei câini despre care v-am povestit aici și nu mai avem loc de încă unul plus că nici nu poți să arunci un puiuț între ditamai matahalele că nu știi cum reacționează, poate se lasă cu bătaie și scandal și e de-a dreptul periculos. Dacă îl mănâncă de viu? Orele treceau, se apropia timpul de plecat acasă și pe mine mă cuprindea o disperare din ce în ce mai mare. Cu douăzeci de minute înainte de terminarea programului s-a produs însă minunea. O asociație la care insistasem telefonic din oră în oră a acceptat să-l ia pe Arhimede. Nu mai aveau locuri, erau deja supraaglomerați dar până la urmă au făcut pe dracu-n patru și l-au acceptat ba, mai mult decât atât, a venit cineva după el. Îmi venea s-o pup pe doamna  care l-a luat cu pătură cu tot și care ne-a povestit că cel mai probabil cățelul nostru va ajunge să fie adoptat în Anglia după ce bineînțeles va fi deparazitat, vaccinat și sterilizat când va împlini șase luni. Atât de ușurată m-am simțit că parcă pluteam. Dacă trebuia să îl las înapoi pe stradă, cred că mă îmbolnăveam.

        Din păcate văd mult prea des animale abandonate și întâlnesc foarte multe cazuri în care câini sau pisici au nevoie de ajutor dar n-am cum să mă implic de fiecare dată. Se întâmplă însă uneori, cum a fost și acum, să mă lovească ceva în moalele capului și să simt că nu mai pot face niciun pas înainte dacă nu rezolv problema și nu scot la liman suflețelul mic. Cu toate astea însă, cu toată dragostea mea pentru animale, nu cred că aș putea să fac voluntariat sau să lucrez într-un adăpost sau clinică veterinară, simt că psihic nu aș face față să dau piept cu atâta suferință… Deocamdată însă mă bucur pentru mica mea reușită.