10 categorii de obiecte la care să faci ordine în această toamnă

        Nu sunt (încă) adepta curentului minimalist însă de un timp încoace mi-am simplificat mult stilul de viață și iubesc modul de a trăi din care lipsește peisajul cu munți de obiecte. Am crescut cu o singură pereche de sandale, o pereche de teniși și una de cizme și nu pentru că părinții mei nu și-ar fi permis mai multe ci pentru că așa era atunci, pe de o parte oferta de mărfuri era mică dar, pe de altă parte, acesta era modul de a trăi al majorității dintre noi. Nu ne concentram pe obiecte, de altfel în perioada de penurie acest lucru ar fi fost imposibil, însă atunci când cumpăram ceva nou, obiectul respectiv avea o cu totul altă valoare decât acum. Era prețios. Nu pot să spun că am acumulat frustrări, sau cel puțin nu la nivel conștient, însă atunci când am avut posibilitatea am început să acumulez tot ce nu am avut în copilărie adică tone de haine, poșete, pantofi, parfumuri, cărți, decorațiuni, perne, pernițe, magneți de frigider și, nu în ultimul rând, saci întregi de jucării pentru copii.

        Ani de zile una dintre cele mai mari plăceri ale mele a fost mersul la cumpărături și după fiecare sesiune de shopping eram cu un pas mai aproape de viața perfectă a vedetelor de la televizor sau cea văzută în filmele americane (după unele studii fiecare familie americană deține în medie 300000 de obiecte). M-am oprit din cumpărături și goana după reduceri în momentul în care am constatat că aveam în dulap haine care încă purtau etichetă deși le aveam deja de câteva luni iar colecția de coșuri împletite îmi umplea jumătate din debara. Să mă debarasez de obiecte nu a fost un lucru ușor și nici nu s-a întâmplat de pe o zi pe alta dar în decurs de câteva luni am început să văd luminița de la capătul tunelului și de atunci, cam de două ori pe an, fac un decluttering major prin categoriile la care mi se pare că am depășit măsura. Iată pe ce m-am concentrat în această toamnă, și mai exact săptămâna trecută:

  1. Pahare de sticlă și căni desperecheate. Nu știu cum și mai ales de ce am ajuns să cumpăr pachete promoționale de bere, sucuri sau cafea, pachete la care primeai gratis un pahar sau o cană inscripționată cu brandul respectiv. Mi-am umplut bufetul din bucătărie cu 3 pahare de la Tuborg, 2 de la Strongbow, 2 de la Granini, căni de la Lipton, Doncafe și  Tchibo și nenumărate pahare de la Coca Cola. Le-am donat pe toate și acum mă simt ușurată.
  2. Prosoape uzate. Multe, mult prea multe, unele vechi de 20 de ani. O parte le-am donat la adăpostul de căței, o parte le-am transformat în cârpe de șters mașina.
  3. Facturi/ chitante/ bonuri. Nu mă pot dezbăra de obiceiul de a nu arunca nimic din ce este scris pe hârtie și acum am păstrat doar ceea ce avea o vechime mai mică de o lună.
  4. Medicamente. Am fost surprinsă să văd câte medicamente expirate aveam, multe dintre ele nici măcar nu mai știam când și pentru ce au fost prescrise așa că am scăpat de ele.
  5. Haine. Cu toate că la haine merg pe principiul înlocuirii, adică atunci când cumpăr ceva nou renunț la un obiect similar pe care îl aveam deja, parcă tot am simțit nevoia să reduc încă puțin dimensiunea garderobei mai ales că în ultima vreme mi-am schimbat mult stilul vestimantar și ținutele casual și sport își fac din ce în ce mai mult loc. Am trimis spre vânzare la un second hand online trei sacouri pe care nu le-am mai purtat de mult și am lăsat la vedere câteva hanorace, adică genul de haine după care întind mâna prima dată în zilele acestea de toamnă. Chiar mă gândeam să îmi iau unul de la Adidas și atunci când voi ieși cu nepoatele la plimbare să fim îmbrăcate la fel. Ruxandra este deja e o minifashionistă, Silviei i-am luat și ei o bluză și ar fi amuzant să ieșim toate trei în echipă. Antrenorul și elevii 🙂
  6. Cutii de plastic. Jesus! nu știu cum am reușit să adun atâtea. De fapt, știu, am mâncat multă înghețată iar cutiile erau atât de compacte, rigide și rezistente încât mi-a părut rău să le arunc așa că le-am spălat și m-am gândit că le voi folosi pentru a ține alimente la congelator ceea ce am și făcut doar că am adunat mult prea multe. Așa că le-am dus la tomberon gata spălate.
  7. Agende. Amintirile mă chinuiesc… parcă așa era refrenul unui cântec. Nu știu ce a fost în capul meu să păstrez atâta timp agendele (pline) din anii trecuți. Poate m-am gândit că voi avea nevoie de anumite însemnări, adrese sau notițe?… se vede însă că nu am avut nevoie de nimic drept urmare le-am făcut vânt.
  8. Cărti pe care nu o sa le mai recitesc niciodată și aici intră în primul rând romanele. Cărți pe care le-am cumpărat înainte să am kindle-ul, acum ocupă loc degeaba și singurul moment în care mai pun mâna pe ele este atunci când le șterg de praf. Donat.
  9. Aparate electrice uzate, încărcătoare și cabluri. Nu pot să cred câte am adunat și cât de greu sunt de organizat. Le-am aruncat în locul special amenajat pentru astfel de deșeuri de la intrarea în Kaufland.
  10. Rechizite de birou, pixuri, post-it-uri, agrafe și alte mărunțișuri pe care nu aș fi ajuns să le folosesc decât dacă mi-aș fi deschis un birou de copiat acte. Le-am dat unor copii de la mine din bloc.

        După fiecare acțiune de acest gen mă simt mult mai bine și de câte ori trec pe lângă sertarele golite  îmi vine să le deschid doar ca să îmi admir rezultatul muncii. Adevărul este că sentimentul este unul foarte plăcut și eliberator. Voi aveți cu ce vă lăuda? Care este capitolul pe care o să îl atacați în curând?  Ojele uscate, pantofii cu toc, umerașele, cosmeticele expirate, mostrele și travel size-urile pe care nu o să le încerce nimeni niciodată, colecția de reviste sau raftul cu condimente?

 

 

Share This:

Read More

Urâtă mai e toamna. Și cea de acum în mod special

        Categoric anotimpul meu preferat NU este toamna. De fapt pot chiar sa spun ca detest diminețile cețoase și stratul fin de brumă care se întinde ca o plagă peste iarba încă verde iar spectacolul pădurii în nuanțe roșiatice sau galben-arămii mi se pare trist și depresiv. Îmi plac frunzele verzi și sănătoase la fel cum la oameni îmi plac obrajii roșii care aduc sentimente de veselie. Paloarea bolnăvicioasă din care viața pare a  se scurge mă deprimă și nu pot să mă opresc din a face această comparație an de an la începutul fiecărei toamne. Poate și pentru că toate lucrurile neplăcute pe care le-am trăit, toate tristețile și supărările mi s-au întâmplat toamna, de cum începe să se simtă că zilele se scurtează, abia aștept să intru în iarnă. Adică aș sări peste toamnă cu dragă inimă.

        Am avut o săptămână urâtă și nu o spun ca să mă plâng (pentru că știu că se putea și mai rău) ci o spun mai degrabă ca pe o constatare. Pe lângă că a plouat bacovian aproape tot timpul, m-am intersectat cu mulți oameni proști sau, de fapt, nici nu știu cum să le spun pentru că în accepțiunea generală acest cuvânt sună urât și la urma urmei  nu ar avea cum să fie proști cu adevărat dacă au ajuns să termine (pe bune) școli înalte. Adică îi ajută capul să rezolve o probleme grele de perspicacitate sau chiar de matematică sau chimie dar la capitolul inteligenta emotionala sunt praf. Iar oamenii ăștia sunt cei mai toxici pentru că își cunosc puterea minții însă în relațiile interumane pot să facă mult rău iar dacă ajung să aibă o funcție cât de mică îi timorează pe cei din jur, îi controleză și de multe ori chiar îi umilesc fără cea mai mică umbră de regret. Nu e bine deloc.

        Și pe lîngă toate astea s-a suprapus și panica generată de covid care parcă nu se mai termină. Dar ce spun eu că nu se mai termină când de fapt ia amploare pe zi ce trece. Am ajuns să mă enervez când deschid televizorul și aud măsurile și restricțiile care se impun într-un ritm din ce în ce mai alert care, mie celpuțin, a început să mi se pară haotic. Sunt zeci de mii de oameni în locul cărora nu vreau să mă pun , din diverse industrii, cărora stresul legat de locul de muncă o să le facă în curând mai mult rău decât ”noul” coronavirus.

        A început iar isteria cu închiderea restaurantelor și a teatrelor de parcă s-ar fi descoperit vreun focar de infecție în macăr unul din acest gen de locuri. În schimb transportul în comun se desfășoară ca în vremurile ”bune” umăr la umăr, cot lângă cot și spate în spate. Desigur că nu te obligă nimeni să urci într-un astfel de autobuz și dacă o faci, o faci pe răspunderea ta fără să te tragă guvernul de mânecă. Până la urmă e responsabilitatea fiecăruia să-și aibă de grijă și să își ia măsurile pe care le consideră necesare pentru sănătatea proprie. Nu văd însă rostul restricțiilor impuse de autorități  care mi se pare că sunt un fel de frecție la un picior de lemn atâta timp cât metroul geme de călători iar autobuzele din marile orașe sunt ticsite până la refuz.

        Pelerinajul de la Iași a fost interzis, în schimb lumea s-a adunat la proteste împotriva acestei măsuri în fața catedralei… Deci? Unde se termină și unde începe responsabilitatea guvernului și a noastră personală? Urâtă toamnă mai avem… una dintre cele mai urâte de până acum.

 

 

 

Share This:

Read More

Nu mai este mult și parfumeriile vor intra în faliment

          Csf, ncsf… Pentru cine nu știe, aceasta este prescurtarea, oarecum comică, a lui ”ce să faci, n-ai ce să faci” adică justificarea unei probleme la care nu se găsesc soluții. Iar de data asta problema în cauză este colecția mea de parfumuri pe care nu reușesc nicicum să o reduc la o dimensiune acceptabilă deși vara aceasta am reușit să golesc patru sticluțe. Dar cum pe piață apar mereu noutăți, tentația este mare și orice loc lăsat liber se completează imediat de parcă ar fi existat dinainte o listă de așteptare. Ce să fac dacă îmi plac atât de mult parfumurile? și chiar dacă uneori mă mai cuprinde un sentiment de vinovăție (din ce în ce mai vag) mă consolez imediat cu ideea că este infinit mai bine să dau banii pe parfumuri decât pe țigări. De acord cu mine, nu?

        Dintre noutățile acestui an blestemat, sunt două care mă tentează în mod deosebit și la care mă gândesc de ceva vreme mai ales că YouTube-ul, cunoscând interesul meu pentru parfumuri, mi le bagă mereu în față. Primul este My Way  de la Armani și are o reclamă absolut superbă care vrea să transmită faptul că fiecare dintre noi este suma întâlnirilor avute și a experiențelor trăite, adică un sine cu adevărat unic. Nu o cunosc pe actrița care reprezintă imaginea acestui parfum (Adria Arjona) dar când i-am văzut râsul și bucuria din ochi am știut că vreau neapărat să încerc parfumul. De când cu pandemia nu prea am umblat (de fapt nu am mai fost deloc) într-un mall așa că atunci când am ajuns în Anglia, m-am dus ață într-o parfumerie să văd despre ce este vorba. Însă ghinion! toate parfumurile erau închise în dulăpioare ferecate cu lacăt și niciun tester nu era lăsat la îndemâna clienților. Desigur că am rugat-o pe tipa care se ocupa de raion să îmi arate sticluța de My Way și desigur că a deschis cu amabilitate dulapul însă nu a vrut cu niciun chip să-mi pulverizeze esența pe mână ci doar pe un cartonaș. A zis că așa sunt regulile, noul protocol legat de coronavirus, și nu am putut să o conving și pace deși, cum bine știm cu toții, parfumurile conțin toate un procent important de alcool. Mă îndoiesc deci profund că un puf de My Way ar fi venit cu virusuri cu tot. Anyway, când am întrebat-o de persistență, mi-a zis să îmi frec cartonașul de încheietura mâinii și să constat pe pielea mea ce se va întâmpla în timp. O replică ce mi s-a părut oarecum lipsită de politețe, ba chiar obraznică aș putea spune. Dar oricum, atâta timp cât site-ul meu preferat, Notino, are mereu toate noutățile, pot englezii să aștepte mult și bine să le fac lor vânzări.  Și,  de  voie,  de  nevoie,  mi-am  frecat  cartonașul  de  încheietura  mâinii.

        Deși este descris ca un parfum floral mie mi s-a părut mai degrabă fructat mergând înspre un dulce cremos, foarte feminim și foarte persistent. Cu toate că este nou apărut nu aș folosi în niciun caz cuvântul ”modern” pentru a-l caracteriza ci mai degrabă ”clasic”. În trei cuvinte, clasic, aristocrat, intens.

        Testarea celui de-al doilea parfum care mă interesa, Good Girl Suprême de la Carolina Herrera a avut aceeași traiectorie sortită eșecului. Dulăpior, lacăt, cartonaș, puf-puf, nu se poate pe mînă, nu atingeți, corona, covid, bla-bla. Treaba voastră, mi-am zis în gând, o să dați faliment dar cu toate astea mi-am format o idee. Și una bună chiar 🙂 Un oriental-floral foarte senzual și gurmand aducând destul de bine cu primul Good Girl apărut (până la urmă Suprême este un flanker). Dulce și condimentat, mi s-a părut oarecum liniar, adică nu și-a schimbat aproape deloc mirosul în timp iar longevitatea este extraordinară. Cartonașul pe care l-am uitat în buzunarul blugilor a impregnat țesătura cu un miros care se simte și acum, după 10 zile. Deci, din punctul meu de vedere, îndeplinește toate condițiile pentru a intra triumfător în colecția mea.

        Imaginea parfumului este Karlie Kloss, un top model care are 1,88 m înălțime iar cu tocurile amețitoare reprezentate în deja celebra sticluță, cred că ajunge la 2 metri. Dar cui îi pasă?  cu un astfel de parfum, cucerești orice înălțimi. Sau poate tocmai asta era ideea.

        Ieri m-am întors acasă și în drum spre aeroport mă gândeam că înainte de îmbarcare o să mai trag o tură prin duty-free să aprofundez relația cu cele două parfumuri. Canci! totul era închis iar din zecile de magazine din aeroportul din Birmingham dacă erau deschise vreo 3-4… trist, pustiu și sinistru… chiar de-a dreptul înfricoșător prin acele cotloane unde luminile erau stinse probabil de 6 luni încoace. N-am avut de unde să cumpăr nici măcar revistele de care mă rugase Cristina iar din furnicarul de oameni cu care eram obișnuită să mă întâlnesc la fiecare plecare nu mai rămăsese decât un mic grup izolat care părea nelalocul lui în vastele suprafețe peste care se așternuse tăcerea. Dacă mai durează pandemia cred că nu doar parfumeriile or să dea faliment…

Share This:

Read More

”Doar” 22 sau ”deja” 22? de școli închise în Franța

        Abia aștept să înceapă școala, nu pentru că aș avea vreun interes ci doar pentru că m-am săturat până peste cap să aud  repetându-se la infinit aceleași și aceleși mesaje, știri pro sau contra și păreri mai mult sau mai puțin avizate. Redeschiderea școlilor a devenit unicul subiect despre care se discută la radio și cum radioul merge non stop atât acasă cât și la birou, vrând nevrând îmi trec toate discuțiile pe la ureche. Drept pentru care zilnic aprofundez această temă.

        De două trei zile încoace subiectul la care se face frecvent referire (și comparație) este modelul francez, mai exact problemele apărute odată cu redeschiderea școlilor pentru că în Franța anul școlar a început deja la 1 septembrie. Tragem deci cu ochiul în curtea lor să vedem ce s-a întâmplat ca să știm și noi la ce să ne așteptăm ceea ce, desigur, nu este un lucru rău. Și ce s-a întâmplat? 12 milioane de elevi s-au întors la școală în peste 60000 de unități de învățământ. Dintre acestea, după câteva zile, 22  au trebuit să fie închise după depistarea unor cazuri de coronavirus. Aș menționa însă amănuntul că dintre acestea 22, 10 sunt în insula Réunion care se află la hăisa, tocmai în Oceanul Indian deci cumva ar ieși din modelul nostru. Așadar în Franța continentală din 60000 de școli s-au închis 12. O fi mult, o fi puțin? asta depinde de percepția fiecăruia, de starea de spirit și de modul de abordare a problemei.

        Invitat fiind la Digi 24, profesorul Alexandru Rafila, şef al  Laboratorului Institutului Naţional de Boli Infecţioase Matei Balş și reprezentantul României la OMS, pe care de când a început pandemia cred că îl cunoaște toată lumea, s-a exprimat cu toată încrederea și insistența dându-și acordul absolut în necesitatea redeschiderii școlilor, desigur cu anumite măsuri de prevedere. A dat exemplul Franței spunând foarte clar (l-am auzit eu cu urechile mele) că din peste 60000 de școli doar 22 au fost nevoite să închidă porțile din cauza apariției de infecții cu coronavirus. I se părea un procent nesemnificativ.

        Pe același post TV, la câteva ore distanță, un jurnalist al cărui nume îmi scapă acum (nu Prelipceanu și nici Claudiu Pândaru), celălalt, prăpăstiosul 🙂 reproduce aceeași știre doar cu alte nuanțe: Din cele 60000 de școli deschise în Franța la 1 septembrie, după doar trei zile,  22 au fost deja închise. Iar asta aduce cu ceva de genul, pregătiți-vă, urmează cu siguranță încă multe altele. Scenariu clar pesimist.

        Rafila însă, cel puțin de data asta, părea optimist și mă întreb acum care o fi raportul, la nivelul țării noastre, legat de perspectiva redeschiderii școlilor peste câteva zile. Eu mă declar optimistă.

 

Share This:

Read More

Un milion nu e decât o sută

        N-am mai fost într-un mall dinainte de pandemie și într-un fel chiar simt că mi-e dor de un shopping în adevăratul sens al cuvântului dar deocamdată nu mă grăbesc către locuri aglomerate. E drept că am fost la mare dar, cel puțin acolo unde am fost eu, adică în Constanța, plaja nu era nici pe departe atât de plină așa cum vedem în imaginile apocaliptice prezentate la tv. Ba pot să spun că era de-a dreptul pustiu. Am fost la mare pentru că îmi era teribil de dor de o ieșire dar și pentru că pentru nisipul de acolo nu există înlocuitor. Pentru mall-uri există însă surogat și mă întreb ce ne-am fi făcut fără comerțul online.

        Răspunsul mi-l dau singură, am fi rămas cu mai mulți bani în buzunar 🙂 Dar parcă nu strică nici câte o mică bucurie din când în când și, mai mult doar din plictiseală stăteam într-o zi pe net scroll-înd  internetul în căutare de parfumuri originale. Nu că n-aș avea destule (colecția pe care o am cred că îmi ajunge până la sfârșitul vieții) dar nu se știe niciodată de unde apar noutățile. Primul site care mi-a apărut în urma căutării a fost clasicul elefant, am dat click și când am văzut prețurile era să leșin. Însă doar o fracțiune de secundă. M-am speriat de prețuri deși, ca de cele mai multe ori, aparențele înșeală. Un Eternity de la Calvin Klein care costă 800 de lei nu înseamnă deloc că e scump, ba din contra. Și la ceasuri de mana aceeași poveste deși păreau scumpe, erau de fapt ieftine… Cum așa? Pentru că există un mare DAR… eram pe elefant.md și nu pe elefant.ro. Iar leii moldovenești sunt de 4 ori mai mici decât leii noștri, adică cei la care unii le spun roni (iar eu mor când îi aud). În consecință, nici prețurile nu pot fi la fel chiar dacă moneda se numește tot leu. Împărțim totul la 4 și zâmbetul ne revine pe buze 🙂

        Prețurile astea de mii și zeci de mii de lei m-au făcut să-mi aduc aminte de inflația din anii 90 când aproape totul se calcula în milioane și nu puteai să faci niciun fel de predicție sau vreun plan de economisire nici măcar de la o lună la alta. Pe de altă parte, eu am avut și un mare noroc, chiar uriaș aș putea spune, atunci când am luat creditul pentru apartament cu dobândă fixă. CEC-ul era singura instituție care dădea împrumuturi persoanelor fizice iar dobânda era de 4% (procent fix) și exista o facilitate pentru tinerii căsătoriți care îndeplineau nu mai știu ce condiții (la care noi ne-am încadrat) prin care aceștia aveau dobânda redusă la jumătate, adică 2%. Deci am luat credit pe 10 ani cu dobândă fixă de 2% chiar înainte de a începe ”liberalizarea prețurilor”. Rata lunară era 800 de lei iar eu aveam un salar de, dacă bine mai țin minte, aproximativ 2400, deci rata reprezenta o treime din salariul meu – aș spune o sumă considerabilă. În mai puțin de patru ani dobânzile au crescut îngrozitor și știu exact ce spun pentru că lucram într-o bancă.

        Pentru depozitele pe termen scurt se plăteau dobânzi de 110-120% iar la credite dobânzile erau, evident, mai mari. Pentru liniile de credit ale  SRL-urile care erau atunci nou înființate și relativ puține, dobânda era 130%, variabilă și deci putând crește oricât, și multe firme au dat atunci faliment, în special cele care țineau cu tot dinadinsul să lucreze cu facturi și chitanțe și nu la negru. Nu mai știu la cât ajunsese salariul meu  (zeci de milioane. oricum) dar țin minte perfect că rata pe care o aveam de plătit la creditul pentru apartament era doar cu puțin mai mare decât prețul unei pâini. Așa că am rambursat anticipat tot împrumutul și m-am văzut liniștită cu sacii-n căruță. Asta a fost partea pozitivă a inflației pentru că, pe cealaltă parte, am pierdut o grămadă de bani pe care îi aveam strânși pentru mașină. Pierdut în sensul că s-au devalorizat complet în câteva luni.

        Interesant este că deși au trecut mai bine de 15 ani de la denominare, adică tăierea zerourilor de la 1 iulie 2005, încă lumea vorbește în milioane atunci când vine vorba de bani.  Recunosc  că și mie mi se mai întâmplă asta, nu tot timpul, e adevărat, dar nu este exclus ca în vorbirea curentă să spun că mi-am luat o pereche de pantofi cu un milion jumate’ , că am fost la supermarket și am cheltuit trei milioane fără să știu pe ce sau că biletul spre Anglia a fost două milioane. Fac ce fac și tot la asta ajung 🙂 Voi mai sunteți ancorați de trecut, vă mai referiți la milioane? sau  vorbiți  corect  în  zeci  și  sute  de  lei?  că  de fapt  un  milion  nu  e decât  100  de  lei.

Share This:

Read More