Mămici, ascultați-vă instinctul

        Nu mi s-a părut deloc complicat să devin mamă. Poate era și vârsta (aveam doar 20 de ani) dar instinctele care mi s-au activat instantaneu m-au făcut să cred că știu tot. Desigur, acum realizez că de fapt nu știam aproape nimic despre ceea ce urmează, dar drumul pe care urma să pășesc nu-mi părea deloc înspăimântător. Ce ar fi putut să fie complicat atâta timp cât alăptam natural și îmi țineam fetița lipită de mine non stop exact așa cum fac pisicile cu puii lor. Nu auzisem în viața mea de termenul de co-sleeping, de altfel nici nu știu dacă era inventat, dar mi s-a părut perfect normal să țin bebelușul în pat cu mine. De altfel, în afară de om, niciun mamifer nu-și îndepărtează puiul după naștere punându-l să doarmă separat într-o cutie.

        În urmă cu 35 de ani nu exista internet și deși mi-ar fi plăcut să mă informez mai mult despre ceea ce înseamnă rolul de părinte și dezvoltarea unui copil, singura carte la care am avut acces (eu și alte câteva milioane de femei din România) a fost Mama și copilul scrisă de medicul Emil Căpraru. A fost o carte cu un succes formidabil, și nu doar pentru că nu aveai de unde alege altceva, ci pentru că sfaturile pentru tinerele mame erau pertinente, explicate pe înțelesul tuturor și nu aveau intenția de a speria sau de a transforma orice enunț într-un decret prezidențial care să nu lase loc de interpretări. Nu, totul era maleabil și diferit de la copil la copil.

        Văd acum mult prea multe tinere mămici care sunt bulversate emoțional și care nu își mai regăsesc echilibrul de dinainte de sarcină din cauza presiunii pe care o resimt comparând momentele prin care trec cu situații similare regăsite în dulcele roz al Instagramului photoshopat. Sau în grupurile de Facebook în care mamele sunt super eroi și arată impecabil la orice oră din zi sau din noapte în timp ce bebelușii lor dorm câte 8 ore legate începând de la 3 luni. Normal că aceste așteptări total nerealiste și starea tensionată își pun amprenta asupra existenței cotidiene și pot duce chiar la depresii profunde.

        ”Pe vremea mea” nu îmi aduc aminte ca vreo mamă să se fi simțit vinovată că nu alăptează. Desigur și atunci, ca și acum, era mai comod, mai simplu și mai ieftin să alăptezi decât să îi dai copilului lapte praf dar societatea nu te punea la zid dacă nu o făceai. Și nici nu exista poliția mămicilor care să arunce cu roșii în tine. Era strict problema ta cum de altfel așa ar trebui să fie și acum. De altfel, eu nu m-am simțit vinovată pentru absolut nimic din ceea ce am făcut în perioada aceea chiar dacă știu că nu a fost totul perfect. Mai stăteam și eu seara la un film lăsând copilul dormind în altă cameră și poate nu îl auzeam când plânge decât atunci când urletele se auzeau pe toată scara blocului pentru că, evident, nu existau sisteme de monitorizare bebelusi, aceste minuni ale tehnicii actuale.

        Și plânsul, ca plânsul, că se plânge la fel de mii de ani, dar partea cu mâncarea bebelușului a devenit mai nou o problemă existențială. De fapt, dacă luăm cuvânt cu cuvânt, existența noastră depinde de mâncare însă polemicile iscate în jurul acestui subiect sunt infinite. Înțeleg că acum sfaturile pediatrilor spun că introducerea altor alimente în afara laptelui matern să înceapă după vârsta de 6 luni, deci cu mult mai târziu decât atunci când erau copiii mei mici, alții sunt de acord cu diversificarea la 4 luni. În orice caz acum nimeni nu mai dă bebelușilor suc de morcovi la 6 săptămâni așa cum era recomandat în urmă cu câteva zeci de ani. Ca o paranteză fiind spus, de dat le-am dat, le-am oferit cu tot dragul dar ai mei au refuzat categoric 🙂 Cum să-ți începi traseul gastronomic în viață cu așa ceva? Mai înțelegeam dacă era un suc de fructe, un măr, o pară sau ceva dulce, dar morcov??

        Ca o concluzie, ce vreau să spun azi, este că deși copilul tău pare unic și irepetabil, este un copil la fel ca alți copii și va ajunge la un moment dat să mănânce singur, să doarmă bine, să vorbească și să umble. Așa s-a întâmplat în toate generațiile începând de mii de ani încoace. Nimeni în afară de mamă nu va înțelege vreodată exact ce se întâmplă cu copilul ei care este și va fi mereu o parte din ea, așa că după toate cursurile de parenting, ascultarea propriilor instincte este esențială. Și funcționează de când există lumea și pământul.

Share This:

Read More

Cadoul cu care nu dai greș niciodată

        Ce să fie, ce să fie? Vă dau trei încercări să ghiciți, dar după cum îi cunosc pe cititorii acestui blog ca fiind copii deștepți, știu că vor nimeri din prima. Banii 🙂 Sau, după cum spunea unul din vechii mei clienți de la bancă, atunci când îl întrebam cum vrea să-și încaseze cecul pe care îl primea lunar din Statele Unite, cash în mână (adică nu în cont). Deși au trecut vreo 20 de ani de atunci, expresia a rămas în grupul nostru, al celor care am fost colegi la BCR și dacă ne întâlnim uneori la o cafea iar chelnerul ne întreabă cum plătim cu card sau cash, nu există ca unul din noi să nu completeze: cu cash în mână.

        Să oferi bani sub formă de cadou poate părea o variantă impersonală deși mie mi se pare o opțiune absolut rezonabilă însă se întâmplă de multe ori ca cel care primește să aibă niște așteptări care să fie imposibil de atins. În acest caz, pentru a fi scutiți de momentul de dezamăgire și în același timp de presiunea de a percepe corect dorințele celuilalt, banii pot deveni cea mai bună soluție. Cadoul este până la urmă un mod de a-ți exprima aprecierea sau orice alt sentiment pozitiv și de multe ori acesta poate ascunde anumite subtilități. E greu să găsești cadoul perfect și de altfel nu vei ști niciodată cu certitudine dacă alegerea a fost corectă.

        Cu toate astea, să scoți doar banii din portofel și să îi înmânezi ”andrisantului” (ca să citez din O scrisoare pierdută) parcă nu cadrează cu eleganța și rafinamentul, ba mai mult chiar, poate părea o soluție de moment ca și când gestul nu ar fi fost premeditat. Ca și când cel care dăruiește nu și-a rupt din timp și nu s-a preocupat de cadou. Pentru o persoană mai sensibilă, gestul ar putea fi interpretat ca nepăsare ceea ce desigur nu își dorește nimeni. Și atunci ar fi bine să intervină o tușă personală, ceva care nu costă nimic (sau aproape nimic) în plus iar banii oferiți să fie transformați cu ușurință într-un cadou ”clasic” care arată ca un cadou și care poate fi despachetat ca un cadou. Nu trebuie să fii neapărat o persoană  creativă și să îți bați capul pentru că internetul abundă în astfel de idei și de acolo am găsit și eu inspirație când am pregătit o pizza care este potrivită și pentru vegetarieni, și pentru copii, și pentru cei cu intoleranță la gluten sau lactoză și chiar și pentru cei alergici. Se poate consuma și în perioada de post.

        Desigur că ingredientele se pot schimba în funcție de bugetul fiecăruia dar pentru modelul meu, pentru ca blatul să fie complet acoperit, sunt necesare 20 de bucăți. Cu bancnote de sută, pizza s-ar ridica la nivel de stele Michelin iar dacă în loc de lei ar fi euro sau dolari, putem să ne imaginăm deja o delicatesă exotică.

       De-a lungul timpului am primit multe cadouri frumoase pentru care sunt și voi fi mereu recunoscătoare dar în același timp am avut parte și de multe dezamăgiri în fața cărora am spus mulțumesc și am zâmbit amabil. În general, când am de făcut un cadou, cred că știu ce-și doresc cei din jurul meu dar dacă am cea mai mică umbră de îndoială, recurg la soluții gen pizza. Pe de altă parte, dacă se apropie ziua mea sau Crăciunul  nu mi-e jenă să verbalizez foarte concret că îmi doresc un cadou sub formă de bani. Nu aluzii, nu subtilități ci spus clar și din timp pentru ca cei din jur să nu-și mai bată capul. Și apoi, cu cash în mână, știu singură să-mi caut o geaca lunga dama exact așa cum vreau eu. Sau să mă duc pe un site de rochii dama unde știu exact ce îmi trebuie și toată lumea e fericită.

        Și încă ceva, un detaliu care mi se pare important. Întotdeauna, după ce am primit bani cadou, i-am arătat celui de la care am primit ce mi-am cumpărat pentru ca cercul să se închidă și astfel satisfacția să vină în ambele părți.

 

Share This:

Read More

Mai există lucruri care nu se pot face online?

        Prima și prima dată când am văzut panouri digitale pentru comenzi într-un restaurant,  a fost la un McDonald’s  în Anglia în urmă cu vreo 5-6 ani și am zis waw! ce chestie super tare. Nu a trecut însă mult timp și modalitatea de a veni în întâmpinarea clienților cu ecrane interactive a ajuns și în România. Firesc, aș spune acum, e o chestie de secol 21 și oricum ecranele făceau deja parte din viața noastră. Nu știu dacă McDonald’s a fost primul care a introdus această modalitate de a comanda, dar acum o mulțime de fastfood-uri folosesc acest sistem și nu mai este ceva neobișnuit pentru nimeni.

        În timpul pandemiei când circulam  între România și Anglia (desigur în perioadele mai relaxate când nu era blocat totul), în aeroportul din Luton nu vedeam picior de angajat deși restaurantele erau toate deschise. Teoretic. De fapt și practic dar totul se făcea online fără forfota cu care eram obișnuită. Clienții comandau la panou și mergeau după comandă în momentul în care li se afișa numărul bonului de ordine pe un mare display amplasat deasupra fostelor tejghele. Își luau pachetul dintr-un loc special creat pentru acest lucru și duși erau. Desigur că tot un om era cel care punea acolo mâncarea dar nu îl vedeai, nu îl simțeai, nu îl atingeai.

        De la restaurante sistemul s-a extins rapid  în foarte multe alte domenii iar eu am avut de-a face cu asta la transportul public și am avut prima experiență, tot în Anglia. Și tot la fel de plăcut surprinsă am fost ca și cu McDonald’s-ul. Astă vară am stat mai mult pe tărâmul britanic și am avut nevoie de un abonament pentru autobuz. Când, foarte hotărâtă, am ajuns la autogară (unde mai fusesem și unde știam că se fac abonamentele) am constatat cu stupoare că totul era închis. Și când spun ”totul” să nu vă imaginați că era vorba de vreo coșmelie mică unde o tanti vindea bilete și abonamente. Nu, locul în care înainte mai fusesem de nenumărate ori era un spațiu imens, cu elemente de semnalizare, cu afișe, cu pliante, cu mulți salariați în spatele ghișeelor (cel puțin 6-7) și cu niște fluxuri foarte clar delimitate. Acum, pe ușa încuiată era un afiș mare care spunea ceva de genul Sorry că am închis, dacă aveți nevoie de bilete sau abonamente folosiți mașinăria din față. Acest centru nu o să se mai deschidă niciodată. M-a cam agitat chestia asta pentru că, după cum am stat și am analizat ce făceau cetățenii la aparatul respectiv, toți aveau card de transport pe care doar îl încărcau. Iar eu nu aveam un astfel de card și să comand unul prin poștă care să îmi vină acasă ar fi durat câteva zile, lucru care nu m-ar fi avantajat deloc.

        M-am postat totuși în fața aparatului să văd cum funcționează și ce soluție îmi oferă. Interfața era extrem de simplă și prietenoasă. Și cicălitoare într-un fel pentru că orice întrebare era repetată de două ori ca nu cumva să greșești. Surpriza a fost că am constatat că puteam să îmi fac acel card de abonament chiar acolo. Pe loc. Cu poză. Mi-a zis unde să stau și când sunt pregătită, să apăs butonul. Am apăsat dar eram prea în față. Mi-a zis să mă dau un pic mai în spate. Și apoi am fost prea în spate și să vin puțin mai în față. Când în sfârșit mi-a făcut poza m-a întrebat dacă îmi place cum am ieșit. Dacă nu eram mulțumită, aș fi putut să repet de trei ori 🙂 Dar mi-a reușit din prima și tot ce am mai avut de făcut a fost să aștept vreo 2-3 minute până când din aparat a ieșit un card cu cip pe care era scris numele meu și aveam poza. Era încărcat cu valoarea abonamentului pe o lună iar acum ori de câte ori vreau să îl reîncarc pot să o fac de acasă, online, sau să mă duc la un astfel de aparat. Simplu ca bună ziua.

        Știu că sunt voci care spun că online-ul ne înstrăinează, că nu mai există interacțiuni între oameni și că alienarea face ravagii asupra psihicului uman. Pe de o parte poate fi adevărat, dar pe de altă parte sunt multe lucruri care s-au simplificat enorm în viața noastră. Numai când mă gândesc cât de complicat era să te muți dintr-o localitate în alta și să îți pui la punct toate facilitățile de care ai nevoie pentru traiul zilnic. Câte drumuri, câte cozi la ghișee, câte dosare cu șină, câte reveniri și amânări, câți nervi și timp pierdut! Acum pot să mă mut în celălat capăt de țară, la Botoșani, să zicem că și așa nu am fost niciodată, scriu pe google asigurare auto botosani  și în doi timpi și trei mișcări îmi apar cele mai bune soluții de asigurare. Sau la Brăila, ca acolo am fost o dată și tare mi-a plăcut faleza Dunării. Asigurare auto braila, selectez varianta care îmi convine, fac plata cu cardul și instant primesc pe email polița de asigurare solicitată.

        De cumpărături nici nu mai are rost să spun pentru că pur și simplu nu îmi mai pot imagina viața fără să aștept curierul. Sau, mai nou, fără să fac plimbarea la easy-box. Îmi place online-ul, m-am obișnuit cu tot ceea ce îmi oferă iar următorul lucru care aștept să fie implementat este teleportarea 🙂

Share This:

Read More

Cât de greu să fie să montezi niște plăci de gresie?

        Zilele trecute am citit (și mi-e ciudă că nu mai țin minte unde) un articol care mi-a dat de gândit, nu că nu aș fi conștientizat până acum subiectele dezbătute acolo, dar erau atât de bine sintetizate și structurate încât parcă dintr-odată m-am luminat cu totul. Pe scurt, era vorba despre foarte-la-moda reconversie profesională și tot tam-tamul care se face în jurul firmelor (finanțate de stat) care oferă aceste cursuri. Reporterul (sub acoperire) a jucat rolul unei persoane de peste 40 de ani care intenționa să se specializeze, pornind de la zero, într-una din meseriile de mare căutare la ora actuală gen instalator, faianțar, electrician sau zugrav. Pentru că nu doar medicii și informaticienii au părăsit România, ci și meseriașii care aveau mână bună și executau lucrări în mod profesionist. Cred că știți cu toții cât de greu este să găsești pe cineva care să îți facă orice mică reparație în casă iar dacă este ceva mai complex, aștepți cu lunile așa cum mi s-a întâmplat mie când am schimbat ușa de la bucătărie.

        Un curs de calificare pentru lucrători finisori în construcții (de ce oare nu le zice zugravi ca să înțeleagă toată lumea?) costă în jur de 1200-1300 de lei și dureză câteva luni. La prima vedere ai zice că nu e rău. Dacă însă chiar vrei să te înscrii și să începi cursurile, trebuie să aștepți ”să se formeze o grupă”. Doar că acum vin sărbătorile… și, deci, probabil, abia la anul… Nici asta nu ar fi un capăt de țară, cum au trecut 20 de ani de când ești în câmpul muncii, mai poți aștepta câteva luni. Cireașa de pe tort urmează abia acum când, cu stupoare, afli că de fapt cursurile de ”inițiere” sunt doar pe hârtie și că tu, cursant, trebuie să știi deja meseria, respectiv să fi lucrat în domeniu pentru că de fapt scopul final nu este obținerea competențelor ci a atestatului . A diplomei. A certificatului sau cum vrei să îi spui. Unii îi spun hârtie pe care ”să o ai la mână” în cazul în care un potențial angajator o va solicita.

        Și atunci nu e de mirare că practic este imposibil să înveți o meserie și putem să ne așteptăm ca în curând să nu mai găsim pe nimeni care să ne schimbe faianța în baie. Vorbesc și eu despre ce mă doare pe mine. Nu că ar fi asta prima mea prioritate, dar este undeva acolo în top 5. Pe primul loc este refacerea rosturilor de la bucătărie și, fără nicio urmă de glumă, m-am hotărât să o fac eu. M-am uitat la tutoriale pe YouTube și nu pare un lucru chiar atât de greu, mai degrabă este ceva foarte migălos și care necesită multă răbdare. În orice caz nu mi s-a părut mai greu decât să întinzi glazura pe o prăjitură. Cum mă consider o persoană relativ îndemânatică probabil aș acumula experiență destul de repede. Începutul e mai greu.

        Și dacă îmi iese, la primăvară o să trec la nivelul următor și mă apuc de balcon. Am văzut modele atât de frumoase de mozaic încât deja am și ales ce vreau. Desigur, nu cel mai scump model pentru că îmi iau totuși o marjă de siguranță. Dacă nu îmi iese? deși, cum nu mă grăbește nimeni, dacă pentru început pun trei plăci într-o zi, o să fiu mulțumită. Poate mă mai ajută și Vlad la colțuri sau pe unde mai trebuie decupaje. Și doar să îmi spună ce fel de adeziv gresie exterior să îmi cumpăr că în rest mă descurc. Se zice că primul pas pentru reușită este încrederea în sine. Iar eu chiar cred că sunt în stare să montez niște plăci de gresie.

 

Share This:

Read More

3 meserii pe care nu mi le-am dorit niciodată

        Dacă m-ar întreba cineva ce meserie sau în ce domeniu NU mi-ar fi plăcut să lucrez aș răspunde fără nicio ezitare, în vânzări. Deși un pic e ciudat pentru că, într-un fel, am lucrat în vânzări adică ceea ce făceam la bancă, mai ales în ultimii ani, chiar asta era. ”Vindeam” credite, depozite, conturi de economii, pachete de produse, pensii, asigurări și tot felul de instrumente financiare derivate mai mult sau mai puțin complexe. Însă nu mi-a plăcut deloc și, de fapt, acesta a și fost motivul pentru care m-am reorientat. Urăsc să ofer potențialilor clienți produse la care aceștia nici măcar nu s-au gândit sau de care nu știau că ”au nevoie”, mi-e urât să schimb, mai mult sau mai puțin subtil, cursul discuției propunând servicii pentru care am target și mă seacă să vorbesc despre avantaje și beneficii mai ales atunci când nu cred cu adevărat în ele. Iar să inițiez vreo negociere, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori într-un proces de vânzare, nici nu poate fi vorba. Nici măcar la piață nu mă tocmesc, întreb cât costă și dacă îmi convine prețul, cumpăr, dacă nu, nu. Simplu ca bună ziua.

        Unul din lucrurile care nu mi-au plăcut în Turcia, în singura vacanță în care am fost acolo, a fost faptul că în bazare nu erau afișate prețurile și pentru orice trebuia să te tocmești. Drept pentru care m-am întors cu mâna goală.

        Nu mi-ar plăcea, de asemenea, să lucrez în învățământ deși și pe asta am făcut-o timp de doi ani. Pentru mine însă a fost un stres extraordinar de mare și o presiune la care cu greu am făcut față. Să stai în fața a 30 de perechi de ochi care te fixează timp de o oră și să nu îți pierzi nicio secundă cumpătul, să nu îți lași deloc gândurile să zboare în altă parte mi s-a părut foarte dificil și lucrul acesta îmi aducea un consum nervos care pur și simplu mă epuiza. După trei ore consecutive, eram ca o lămâie stoarsă. Sunt convinsă că nu este la fel pentru toată lumea și unii oameni sunt făcuți pentru asta, așa cum de exemplu a fost tatăl meu, care o viață întreagă a intrat la clasă cu cea mai mare relaxare din lume.

        Să fiu medic nu mi-am dorit niciodată. Nu țin minte nici măcar să mă fi jucat de-a doctorița așa cum se joacă aproape toți copiii. Știu că am primit la un Crăciun o trusă medicală din care nu am scos decât ochelarii pe care i-am pus ursulețului meu preferat pentru că îmi plăcea cum îi stă cu ei. În rest, seringa, termometrul, stetoscopul și alte instrumente care mai erau pe acolo au ajuns în posesia soră-mii care împreună cu prietenele ei a deschis un cabinet medical sub scările din fața casei unde tratau găinile. Și nu găini de jucărie, ci vii 🙂

        Cu toate astea, am un mare respect pentru meseria de medic și cred că este una dintre cele mai grele meserii din lume. Și nu doar pentru anii mulți petrecuți învățând, ci și pentru implicarea emoțională de care nu ai, cred eu, cum să te detașezi complet chiar dacă în timp ajungi să te ”obișnuiești” cu suferința umană. Organismul viu este o structură cel puțin la fel de complexă ca sistemul solar pe care încă nu l-a descifrat nimeni și doar pentru că materialul de studiu se află sub nasul nostru îl face un pic mai ”accesibil”. Sau cel puțin așa pare. Cum nu sunt pasionată de medicină (nici măcar în sensul de a fi fan al serialului Anatomia lui Grey) mi se pare ca trebuie sa fii tobă de carte ca sa interpretezi o hemoleucograma completa. Știu că există printre noi mulți specialiști licențiați la Google care se oferă oricând să dea explicații, dar eu am să prefer oricând opinia unui medic. Și chiar dacă persoanele cu boli cronice se pot uneori auto-diagnostica (pe baza propriei experiențe pe care, din păcate, au fost nevoite să o dobândească) putând, de exemplu, să știe de ce au limfocite crescute, tot le-aș îndemna să ceară o părere autorizată. Să fii medic e mai mult decât o meserie, trebuie să ai har.

        Ar mai fi domenii în care nu mi-ar fi plăcut niciodată să lucrez dar o să mă opresc la acestea trei și sunt curioasă ce nu v-ar fi plăcut vouă. Totuși, înainte de a încheia, trebuie să pomenesc că nici de agricultură nu vreau să aud, adică de nimic din ceea ce presupune săpat sau scurmat în pământ 🙂 Nici măcar de flori în ghiveci.  

Share This:

Read More