Weekend în Cotswolds

5 April 2018 Ioana 18 Comments

Cu fiecare vizită pe care o fac în Anglia mai descopăr o părticică din țara aia minunată și, așa cum am mai spus de multe ori, Anglia nu înseamnă nici pe departe Londra. M-am simțit extraordinar de bine la Londra (în singura dată când am fost, acum șase ani) dar de atunci nu am simțit niciodată dorința de a o revedea. A fost un fel de bifă pe lista celor 100 de locuri pe care trebuie să le vezi înainte de a muri și cam atât. În schimb zona rurală a bătrânei Anglii este ceva care mi-a intrat sub piele și la care visez mereu, este locul de care nu mă mai satur, unde nu mă plictisesc niciodată și unde m-aș întoarce oricând. Dar ce spun eu că m-aș întoarce? Mâine m-aș muta acolo! dacă aș avea bani, evident, pentru că prețul vieții în Cotswolds este, din multe puncte de vedere, mai ridicat chiar decât în capitală și se știe că Londra este unul dintre cele mai scumpe orașe din lume.

Cotswolds se numește partea Angliei unde am făcut excursia de o zi în weekendul trecut și cuprinde părți din cinci comitate (sau județe? cum se traduce oare counties?): Wiltshire, Gloucestershire, Oxfordshire, Warwickshire și Worcestershire.

Considerată ca fiind inima Regatului este una dintre comorile cele mai bine protejate de englezi. Și credeți-mă, au cu ce se mândri. Peisajul rural cu dealuri molcome și veșnic verzi (iarba nu se usucă nici iarna), sătucurile medievale cu case din piatră de culoarea mierii (un calcar specific zonei) sau conacele impunătoare retrase după garduri de piatră îți dau simțământul că tocmai ai intrat într-o poveste din timpuri imemoriale. Cotswolds a prosperat devenind cea mai bogată regiune a Angliei începând cu Evul Mediu datorită creșterii oilor, lâna acestora, de o calitate excepțională, fiind cunoscută și vândută în toată Europa. De fapt chiar etimologia numelui derivă din ocupația de bază a locuitorilor, cot însemnând în anglo-saxonă țarc pentru oi iar wold – deal, Cotswolds fiind astfel un fel de ”dealuri pe care se află țarcuri”, lucru care se păstrează și în prezent. Trecând cu mașina pe șoselele impecabile, am văzut peste tot în stânga și-n dreapta oi păscând în tihnă fără să fie afectate de ploaia care parcă nu se sfârșește niciodată. Ce mi s-a părut foarte drăguț era faptul că mieluții erau îmbrăcați cu un fel de pelerine de ploaie portocalii, exact așa cum poartă unii căței de salon atunci când sunt scoși la plimbare.

Un aspect important pe care vreau neapărat să îl punctez atunci când vă gândiți la o excursie în Anglia este să nu aveți așteptări (pozitive) din partea vremii. În Anglia plouă mult, asta știe oricine, iar dacă veți spera la cer senin și zile calde s-ar putea să fiți dezamăgiți. Mai bine porniți cu mindset-ul că vremea este mizerabilă, vă luați o jachetă cu glugă sau o umbrelă și pantofi corespunzători iar dacă, printr-o minune, apare soarele, cu atât mai bine. Dacă nu, măcar veți fi scutiți de supărări inutile. Noi am plecat sâmbătă dimineața pe o ploaie torențială dar asta nu ne-a împiedicat cu nimic să ne bucurăm de splendorile locului. Traseul, pregătit și studiat cu minuțiozitate dinainte, a însemnat plecarea din Coventry având destinația finală Bath, adică exact de-a lungul regiunii Cotswolds, asta însemnând aproximativ 150 de km și bineînțeles nu pe autostradă ci pe drumurile care duc prin satele tradiționale.

Într-o singură zi n-ai cum să vezi tot, iar când stai și te uiți pe hartă nu știi ce să alegi. Pozele de pe internet îți iau ochii, fiecare localitate are un specific și un istoric de neratat, te gândești că o abatere de 10-15 km de la drumul principal nu poate să ia mult dar până la urmă timpul fizic nu îți ajunge decât pentru mult mai puțin decât ai plănuit inițial. În final noi ne-am lăsat duși de ritmul propriu fără să transformăm excursia într-un maraton ceea ce a fost o alegere mai mult decât înțeleaptă. Am luat-o la pas tihnit și chiar dacă nu am respectat planificarea făcută acasă, a fost o zi memorabilă de care îmi voi aminti întotdeauna cu plăcere. Toate localitățile în care am făcut popasuri ne-au depășit așteptările iar dacă acum, când încă nu au înfrunzit copacii, arată ca în povești, cred că din luna mai încolo rămâi literalmente gură-cască.

Moreton in Marsh, în traducere ”ferma de pe mlaștină”, a fost primul sătuc în care am oprit și deși ploua destul de tare nu ne mai dădeam duși de acolo. Impactul vizual a fost mai mult decât copleșitor și am făcut o mie de poze fără să știm că ne așteaptă locuri cu mult mai spectaculoase. Cred că ”am pierdut” vreo două ore pe străduțele medievale iar asta ne-a dat un pic programul peste cap fiindcă nu am mai apucat să vedem tot ce ne-am propus pentru ziua respectivă și am fost nevoiți să tăiem de pe listă câteva localități. Practic am explorat doar cinci orășele din cele șapte vizate inițial.
Bourton on the Water. Ca în toate localitățile din zonă, numărul turiștilor îl depășește pe cel al localnicilor (3300) dar noi am avut norocul să ”prindem” o zi în care nu era foarte aglomerat, pe de o parte fiind încă departe de sezonul estival iar pe de altă parte fiind cu o zi înainte de Paști. Mă gândesc că mulți or fi stat acasă să petreacă în familie și astfel orășelul străbătut de râulețul Windrush avea un aer extrem de liniștit. Podurile joase, construite pe arcade din aceeași piatră galbenă pe care o vezi peste tot, au adus localității denumirea de Veneția din Cotswold. Tot aici se află atelierul/ manufactura care face parfumuri pentru însăși Regina Marii Britanii și o mulțime de magazine cochete care vând lânurile tradiționale sub diverse forme începând de la simple fire până la tricotaje superbe din cel mai fin cașmir. Ca să nu mai spun de restaurantele cu mici terase în față de unde nu m-aș mai fi dezlipit în vecii vecilor.
Bibury. Era cât pe-aci să spun că dacă ar fi să aleg doar una din cele cinci localități în care ne-am oprit, aș alege Bibury dar nu ar fi corect din partea mea pentru că toate mi-au plăcut la fel de mult. Este mică, doar 600 de locuitori, și este neschimbată de 600 de ani. Nu, n-am greșit. Șirul de căsuțe numite Arlington Row a fost construit în 1380 și de atunci au rămas exact la fel fiind locuite și în ziua de azi. Inițial au fost casele unor muncitori, mai exact țesători de lână, iar acum, la prețul astronomic la care au ajuns, au devenit case de vacanță pentru londonezii bogați care se retrag aici la fiecare sfârșit de săptămână. Fiecare sat, oricât de mic sau mare ar fi, are o biserică ce ar putea deservi un număr mult mai mare decât localnicii și toate aceste lăcașuri de cult sunt cunoscute sub denumirea de wool churches pentru că au fost construite din donațiile fermierilor și negustorilor care se ocupau, ați ghicit, cu crescutul oilor și comercializarea lânii. Economic vorbind, Anglia a dus-o extraordinar de bine în toate timpurile și nu e de mirare acest lucru având în vedere că au avut mereu minți luminate care au controlat pârghiile în interesul națiunii. Spre exemplu, pentru a susține producția de lână și a crește consumul intern și nu doar exporturile, în timpul regelui Carol al II-lea, mai exact în 1667, a fost adoptată o lege care prevedea că toate trupurile care urmau să fie înmormântate trebuiau să fie învelite într-un giulgiu de lână cu excepția cazului în care persoana ar fi murit de ciumă:
“No corps should be buried in anything other than what is made of sheep’s wool only; or put into any coffin lined or faced with any material but sheep’s wool, on pain of forfeiture of £5.”
Tetbury, un alt orășel superb, știu că mă repet și devin plicitisitoare dar nu găsesc alt cuvânt mai potrivit 🙂 Este în apropierea reședinței prințului Charles de la Highgrove de unde se vede că și mărimilor de sânge albastru le plac aceleași lucruri ca și muritorilor de rând. The Market House, construită în 1655 și încă funcțională este unul din punctele de atracție ale orașului. Când am ajuns noi era deja târziu și în piața acoperită și construită pe piloni de piatră se strângeau deja tarabele dar tot am apucat să vedem și să simțim un pic din atmosfera locală. Localitatea este una dintre cele mai vechi din zonă, aici existând o mănăstire atestată încă din anul 681 adică pe vremea când pe la noi bântuiau popoarele migratoare. Au ceva avans față de noi 🙂
Castle Combe. Era aproape noapte când am ajuns în micul paradis și noroc cu mine că am insistat să ne abatem din nou de la drumul principal ca să vedem the “Prettiest Village in England”. Mare păcat ar fi fost să ratăm așa ceva. Satul de doar 300 de locuitori și-a câștigat acest titlu pe bună dreptate și reprezintă chintesența satului tipic englezesc. Nu există stâlpi de iluminat public și nici antene de satelit iar dacă nu ai vedea câte o mașină din loc în loc ai putea jura că ești contemporan cu Shakespeare. În seara în care noi ne-am plimbat prin Castle Comb nu mai era picior de turist pe stradă, un singur om am văzut care își plimba câinele iar în rest o pace și o liniște întreruptă doar de ciripitul păsărilor. Am crezut că am ajuns în rai, jur că nu am destule superlative ca să exprim stările prin care am trecut.

Îmi place enorm să călătoresc, să descopăr locuri noi și în general prefer să văd de fiecare dată altceva. În afară de acum, când mi-am jurat că o să revin cât de curând în Cotswolds, mi s-a mai întâmplat o singură dată să îmi doresc cu ardoare să merg din nou pe aceleași cărări umblate și anume în Santorini dar uite că au trecut deja șapte ani și încă nu mi s-a materializat dorința. În Cotswolds însă pare mai ușor de ajuns, cel puțin pentru mine. Dacă ar fi să recomand un singur loc din Anglia, cu siguranță acesta ar fi în capul listei și credeți-mă că am văzut o mare parte din țara asta minunată.

Ce-au mai debitat judecătorii români

27 March 2018 Ioana 11 Comments

De cele mai multe ori cand dau peste un subiect așa zis sensibil, chiar dacă mă inflamez pe moment, amân să scriu pe blog iar până a doua zi îmi trece elanul creator și patosul se evaporă în neant. Sau nu mi se mai pare de interes, sau găsesc circumstanțe atenuante și justificări, sau mă înmoi toată că așa mi-e firea și mă gândesc că nu cunosc tot miezul problemei și decât să fac rău cuiva mai bine tac din gură.

În seara asta însă am auzit o știre care m-a dat gata. Nu-mi vine să cred că poate să existe atâta imbecilitate pe lume și, cu atât mai mult, venită din partea unor judecători.

Facts -cum zic americanii în filmele lor cu avocați pledând dezinvolt în săli de judecată: În septembrie anul trecut un polițist aflat la volanul mașinii personale, în timpul său liber, provoacă un accident. Nu foarte grav, o tamponare cu o altă mașină și fără a face victime. Ca norocu’ pentru că fiarele se repară, oamenii mai greu. Problema e că polițistul băuse și asta s-a constatat pe loc, la proba cu etilotestul rezultatul fiind de 1,16 mg/l alcool pur în aerul expirat. Deci clar, infracțiune. Chiar dacă omul este polițist nu e nimic ieșit din comun, până la urmă meseria nu schimbă caracterul sau apucăturile. Cu toții am văzut preoți pedofili, medici criminali (și aici nu mă refer la malpraxis), asistenți maternali care torturează copii așa că un polițist infractor e floare la ureche.

Apoi, ca în orice alt caz similar (nemușamalizat) urmează toate etapele procesului iar în urmă cu câteva zile se dă sentința: zece luni de închisoare cu amânarea aplicării pedepsei pe un termen de supraveghere de doi ani. OK, nu m-ar fi încălzit cu nimic să știu că omul intră în pușcărie. Deci până aici nu e nimic senzațional dar partea șocantă abia acum urmează pentru că sentința zice în continuare următoarele: Impune inculpatului obligaţia de a nu conduce nicio categorie de autovehicule cu excepţia celor de serviciu.

Stați așa că nu am înțeles. Adică nu mai are dreptul să conducă Dacia, Opelul sau whatever are acasă în garaj dar se urcă în continuare la volanul mașinilor cu girofar?? Adică omul e un infractor dar numai în timpul liber și în afara sediului de poliție?? Când ajunge la serviciu e din nou curat ca lacrima?

Câtă logică are judecătorul care a emis o asemenea inepție sau cât de tâmpită poate să fie legea care să permită astfel de elucubrații? Sau e vorba de o combinație mortală între cele două?

Mai mult ca sigur prima voastră reacție va fi una de genul așa ceva nu e posibil dar dacă nu mă credeți sau aveți îndoieli, verificați pe net. Cazul s-a întâmplat la Târgu Jiu iar polițistul se numește Cristian Bordea.

7 verbe pentru 7 zile #39

25 March 2018 Ioana 18 Comments

Exact de două luni n-am mai făcut niciun buletin informativ cu mersul săptămânii și ca să nu pierd tradiția, purced la a enumera primele lucruri care-mi vin în minte:

Am încercat să văd un film, By the Sea, cu Brad Pitt și Angelina Jolie. Evident că am fost atrasă de distribuție însă după primele 10 minute în care nu s-a întâmplat nimic am început să mă întreb dacă am făcut cea mai bună alegere pentru o seară de sâmbătă. După alte 10 minute nu mai aveam stare și la finalul a 25 de minute de plictiseală maximă, am închis. Tot ceea ce s-a întâmplat în acest timp a fost o Angelina care se uita pierdută pe geamul unui hotel și un Brad Pitt care bea pahar după pahar făcând pe scriitorul. Dialoguri zero, acțiune zero, suspans nici atât, într-un cuvânt o porcărie. Abia după ce am pierdut o juma’ de oră din viață, am avut inspirația să caut pe internet recenzii ale filmului ca să constat că atât scenariul cât și regia îi aparțin Angelinei. Deși n-o să citească niciodată aceste rânduri, îi recomand cu căldură să rămână la prima ei dragoste și anume actoria.
Am cumpărat o jachetă de primăvară-iarnă (sau cum altcumva să-i spun anotimpului de afară) de pe un site care vinde haine second hand. Unele sunt folosite, altele sunt noi-nouțe cu eticheta încă pe ele așa cum este și jacheta pe care urmează să o primesc. Dar nu cumpărătura în sine mă entuziasmează ci faptul că voi putea trimite înapoi în vederea vânzării o pungă plină cu haine pe care nu le mai port. Deci o să scap de o parte din hainele care îmi umplu degeaba dulapul și nu o să îmi pară rău după ele așa cum ar fi dacă le-aș arunca pur și simplu la tomberon. Parcă nu mă lasă inima să fac chiar așa. Dacă sistemul funcționează și treaba o să meargă bine, revin cu un articol întreg pe tema asta.
M-am documentat serios despre Cotswolds, una dintre cele mai frumoase regiuni ale Angliei, o zonă rurală foarte bogată și plină de pitoresc pentru că acolo urmează să fac o mică excursie în curând. De fiecare dată când știu că voi vizita un loc nou îmi scot cât de multe informații pot, pierd șirul trecând de la una la alta și stau și visez ore la rând cu ochii pe hartă. Dar probabil că la fel faceți majoritatea dintre voi. Cred că, de fapt, asta e partea cea mai frumoasă a unei călătorii: pregătirile.
Am redecorat peretele din living, perete pe care până nu demult trona un tablou cu un vas de crizanteme. Simțeam nevoia unei schimbări și deși tabloul vechi pictat de un prieten îmi place în continuare, l-am împachetat frumușel și l-am cocoțat pe raftul cel mai de sus din debara până când va veni din nou moda lui. Acum am realizat o ”compoziție” din mai multe tablouri inspirată fiind de aici și îmi place mult ce-a ieșit chiar dacă ideea mea încă nu e pusă complet în aplicare. Urmează să mai adaug câteva lucrări de artă dar nu am găsit ramele potrivite. Nu sunt genul care să îmi schimb des decorul în casă, poate doar de Crăciun mai pun câte un globuleț pe ici-colo, dar am văzut că unii iau foarte în serios treaba asta și toamna își umplu casele de frunze uscate, ghindă și castane, vara apar ancorele, scoicile și tot soiul de modele marine, de Paști invadează iepurașii și ouăle de plastic și tot așa. Nu-mi displace să văd casele împodobite astfel dar eu, pe de o parte, nu am suficientă răbdare pentru astfel de treburi iar pe de altă parte mi se pare că toate obiectele astea mărunte devin o sursă constantă de a atrage praful. Ce mă pasionează însă foarte tare în ultima vreme este organizarea casei. Neavând (încă) puterea de a trece la un stil de viață minimalist, am o mulțime de obiecte pe care trebuie să le depozitez cumva iar pentru acest lucru am văzut mai nou că poate fi folosită orice încăpere a casei chiar și cele care inițial au avut o altă destinație cum ar fi cele de aici.
Am primit primul câştig de pe Bonusway. Bani cash, 82 de lei în urma cumpărăturilor pe care le-am făcut în ultimele 10 luni pe internet 🙂 Știu că atunci când am scris despre acest sistem am întâmpinat o mulțime de reacții sceptice pe care acum îmi permit să le înlătur cu aroganță. Hai să nu fiu rea, nu cu aroganță dar uite că s-a demonstrat ceea ce era de demonstrat sau, cum ar zice străbunicu’ Traian, quod erat demonstrandum.
M-am şocat pentru a nu știu câta oară de neprofesionalismul și incompetența Poștei Române. Am comandat pe internet niște cosmetice de pe un site din Hong Kong iar pachetul mi-a fost trimis cu tracking number în ideea de a putea fi urmărit și de a nu se pierde (nu ar fi pentru prima oară). Din Asia până în România a făcut 4 zile iar de la București la Cluj încă 9! Cum e posibil așa ceva? 9 zile când orice firmă privată de curierat îl transportă de pe o zi pe alta? Ca să nu mai spun de orarul mizerabil de la oficiul vamal care binevoiește să aibă deschis după-masa doar o singură zi pe săptămână, joia. În rest, trebuie să lipsești de la serviciu ca să ridici un pachet sau, ar mai fi o variantă: să stai liniștit pe fundul tău și să nu mai faci cumpărături din afara UE.
Am citit Acasă, pe Câmpia Armaghedonului de Marta Petreu, o carte cu recenzii excepționale, nu doar o dată spunându-se că este unul dintre cele mai bune romane româneşti postdecembriste. Ca de multe ori când pleci cu așteptări foarte mari, se întâmplă să ai dezamăgiri. Nu aș spune totuși că romanul a fost o dezamăgire dar nu l-am citit cu sufletul la gură ci dimpotrivă, mi s-a părut greoi pe alocuri mai ales atunci când mă pierdeam în descrieri de câte o jumătate de pagină a unui cer vinețiu sau a unui câmp înverzit la început de primăvară. Este un roman autobiografic care descrie încrâncenarea cotidiană a vieții unei familii într-un sat de lângă Cluj în anii 50-60-70. Destinul familiei în care trăiește autoarea este pus sub semnul mâniei, frustrării, umilinței, asprimii și al indiferenței. Citind cartea, presărată cu multe regionalisme care îi dau un farmec aparte, m-am surprins având sentimente de revoltă dar și de compasiune. Dacă aș recomanda cartea? greu de spus, poate doar celor obișnuiți cu lectura și care au un oarecare exercițiu al romanelor mai puțin convenționale.

Voi ce-ați mai făcut în afara faptului că v-ați dat ochii peste cap în fiecare dimineață văzând că iarna s-a întors furioasă? Sau sunteți schiori împătimiți și acest lucru v-a făcut să râdeți în barbă?

Voi ce mai faceți de mâncare?

22 March 2018 Ioana 28 Comments

Cică dacă n-ai nevoie de un obiect într-o perioadă mai mare de un an, aproape sigur nu o să mai ai nevoie de el niciodată. Se confirmă? de cele mai multe ori da, dar cum eu sunt rudă apropiată cu Murphy, nu este valabil în cazul meu și pot să vă dau o grămadă de exemple. Cel ”mai de proporții” dacă pot să spun așa, a fost cazul cu colecția de reviste Gazeta matematică. Aveam două teancuri mari, numere apărute în decursul a patru-cinci ani în perioada când am fost eu la liceu și le țineam într-o debara pe raftul cel mai de sus.

Le păstram degeaba pentru că nu umbla nimeni la ele. Cât au fost în școală copiilor mei nici prin cap nu le-a trecut să le frunzărească măcar, atât de dragă le-a fost matematica iar eu nici pe-atât nu aveam nevoie nemaiavând nicio tangență cu materia pe care odinioară o stăpânean cu ușurință și plăcere. Drept urmare, după ce am fost refuzată din toate părțile în încercări repetate de a le dona cuiva care și le-ar fi dorit, într-o bună zi în mijlocul unei curățenii generale, după mai bine de douăzeci de ani de zăcut pe raft, le-am luat fain frumușel și le-am aruncat la tomberon. Îmi aduc perfect aminte că era într-o vineri și sâmbăta urma să avem musafiri, un fost coleg de liceu cu soția. Ce credeți că m-a întrebat a doua zi prietenul meu? dacă nu cumva mai am gazetele din liceu pentru că ar avea nevoie de ele… se apucase să dea meditații la matematică pentru admiterea la facultate. Când l-am auzit, am simțit că m-a trosnit ceva în moalele capului. Nu trecuseră nici 24 de ore de când tocmai le făcusem vânt.

Mi-am adus aminte de întâmplarea asta printr-un fel de similitudine cu ce am simțit ieri când stăteam în fața congelatorului gol goluț întrebându-mă ce a fost în capul meu de astă toamnă nu am pus decât două punguțe de vinete coapte pe care le-am devorat rapid, chiar înainte de a da primul îngheț. De când mă știu, vinetele congelate au fost nelipsite și toată iarna, cel puțin o dată pe săptămână când eram în criză de timp trânteam rapid o salată și cina era rezolvată. Puneam cantități industriale încât la un moment dat chiar mă gândeam să fac un upgrade la bucătărie cu ceva de genul acesta. Nu a mai fost cazul pentru că în ultimii doi, trei ani parcă nimeni din casă nu mai aprecia salata de vinete și ajungeam în luna iulie cu un sertar de la congelator plin cu vinete. Risipă de timp, energie și bani așa că am decis să renunț la această tradiție. Anul acesta nu am mai pus pe iarnă vinete dar să vezi drăcie! Culmea, tot familionul numai asta mi-a cerut. Știu că acum se găsesec vinete în orice lună a anului, am luat din supermarket și am copt dar, sincer, mie salata din vinete modificate genetic mi se pare complet lipsită de gust.

Din vinete din astea iernatice lipsite de sâmburi și aduse de prin Turcia sau Zanzibar fac în schimb o altfel de mâncare. O vânătă, o roșie, o jumătate de ardei, ceapă, usturoi, oregano sau cimbru, sare și piper, toate stropite cu ulei de măsline și puse la microunde 10-15 minute. Iese ceva foarte gustos și care umple toată bucătăria de un miros de mâncărică din care făcea bunica în copilăria mea. Vă spun, este un deliciu, chiar dacă nu sunteți fani vegetale.

Ce îmi mai place și, tot așa, se prepară la fel de repede, este pasta/ salata de avocado, așa zisul guacamole. Am mai modificat rețeta pe ici, pe colo, în sensul că nu pun usturoi, ca să nu fie greu la stomac și nici roșii că mi se pare că iese prea apos. Doar un avocado zdrobit cu furculița, lămâie, ceapă, coriandru, chilly și sare din belșug. Uns pe pâine prăjită și nu-ți mai trebuie nimic altceva.

Din păcate găsesc tot mai greu avocado de calitate. Câteodată se întâmplă să îl las la copt chiar și mai mult de o săptămână și rămâne la fel de tare ca un bolovan. Zice să dacă îl pui lângă o banană se coace mai repede dar nu știu dacă e adevărat pentru că de câte ori am pus banana lângă avocado, m-am trezit că fii-miu a luat-o și a mâncat-o deci nu am reușit să finalizez niciodată acest experiment 🙂

Mai fac din când în când fasole verde cu maioneză, mai fierb un broccoli la abur dar în rest nu prea mai am idei ce aș putea găti simplu și rapid. A, și mi-e un dor nebun de mazăre verde. De o lună caut la Lidl și nu găsesc (mazărea congelată de la Lidl este cea mai dulce pe care am gustat-o vreodată, o recomand cu cea mai mare încredere). Deci, știu că majoritatea dintre voi aveți bucatarii moderne pe care le-ați făcut ca să fie folosite și nu doar privite, ce sugestii aveți pentru o cină care se poate prepara în 15 minute? Hai, maxim 20 și de preferință fără carne.

Statutul de medic îți permite să umilești pacienții?

20 March 201820 March 2018 Ioana 34 Comments

Trebuie să recunoaștem că meseria de doctor nu a fost niciodată o profesie oarecare ci mai degrabă un titlu și un privilegiu iar datorită cunoștințelor sale ce îi dau puteri vindecătoare, medicul a fost întotdeauna ridicat pe un piedestal și privit cu mare respect în orice comunitate sau epocă și-a desfășurat activitatea. Nu degeaba se spune că este o meserie nobilă și chiar dacă în ultimii ani au existat campanii denigratoare la adresa medicilor, cu toții ne punem speranța în mâinile lor atunci când ajungem la ananghie.

Unii spun că nu oricine poate fi medic, că pentru asta îți trebuie vocație și că nu sunt suficiente învățăturile academice. Nu știu exact ce se înțelege prin vocație dar dacă nu ai atașament față de pacienți, dacă nu știi ce înseamnă înțelegerea și compasiunea, dacă dincolo de halatul alb nu se află un om, dacă nu știi să încurajezi și să strângi mâna, dacă nu poți, nu știi sau nu vrei să vorbești frumos, atunci las-o baltă și alege-ți altă meserie. Profesionalismul fără suflet nu înseamnă medicină în adevăratul sens al cuvântului.

De sistemul de sănătate din România se plânge toată lumea, în primul rând pacienții care trăiesc un coșmar când ajung în spitale dar la fel de nemulțumit e și personalul medical din cauza condițiilor care de multe ori îi împiedică să-și practice meseria. E o chestiune de bani, strigă toți, nu sunt fonduri, nu avem finanțare, e sărăcie lucie, nu avem cu ce cumpăra medicamente iar tavanele ne cad în cap și instalațiile ruginite ne umplu de microbi! Așa e. Banii sunt mai puțini ca niciodată deși din bruma care a rămas tot se mai poate fura câte ceva. Vedem asta la știri în fiecare seară și a devenit ceva la fel de banal ca rubrica meteo.

Credeți că lucrurile vor merge ca pe roate când în Ministerul Sănătății vor intra căruțe de bani și toate Casele de Asigurări de Sănătate vor avea în seifuri saci cu arginți? Eu nu cred asta. Probabil că multe lucruri se vor schimba în bine dar atâta timp cât mentalitățile rămân aceleași și unii medici sau asistente nu te vor băga în seamă decât dacă mergi cu ploconul, umilința pacientului va rămâne aceeași. Nu se leagă totul de bani și multe s-ar putea rezolva doar cu un pic de bun simț și cu rememorarea celor șapte ani de acasă. O să vă spun azi ce mi-a mai povestit soră-mea, unul dintre multele lucruri șocante prin care a trecut de patru ani încoace de când face tratament pentru cancer la sân.

Au trecut patru ani și jumătate de când a fost diagnosticată dar încă trebuie să facă niște injecții în abdomen în fiecare lună, trebuie să ia zilnic medicamente, trebuie să meargă periodic la controale și nu doar la oncologie ci și pentru alte simptome care au apărut ca efecte secundare la chimioterapie și reacții adverse la tratamentul curent. Mulțumesc lui Dumnezeu că e bine, dar perfect sănătoasă nu o să mai fie niciodată. S-a pensionat de boală și nu pentru că așa a vrut ea, nu pentru că ar fi dat șpagă, ci pentru că așa i-a recomandat oncologul și pentru că, din păcate, îndeplinea toate condițiile pe care comisia de pensionare le verifică. Spun din păcate pentru că cine nu ar vrea să fie sănătos în loc să umble în fiecare an cu un dosar de acte medicale prezentându-se în fața unui prezidiu de medici prin care să demonstreze că nu e apt de muncă?

Pensia de boală se acordă pe termen determinat și în luna martie a fiecărui an se prezintă la comisia de care vă spuneam cu scrisorile medicale și rezultatele analizelor care arată evoluția bolii (sau a bolilor) în anul precedent. Hârtiile se adună la dosar pe parcursul întregii perioade și la fiecare control pe care îl face adaugă o scrisoare medicală sau un raport de analize. Nu e simplu să ajungi să îți faci controalele obligatorii, pentru o mamografie gratuită la un anumit medic poți aștepta chiar și câteva luni, te înscrii în aprilie și îți vine rândul în octombrie-noiembrie și pe cuvânt dacă exagerez vreun pic. Ca să nu mai spun de un RMN sau de un computer tomograf. Trece juma’ de an până să îți vină rândul și, în caz de urgență, pur și simplu nu ai ce face și te îndrepți câtre sistemul privat altfel mori cu zile. Dar sunt sigură că știați deja asta. Ce nu știam eu, este că la stat și programările pentru controalele așa zis de rutină durează foarte mult iar pe lângă faptul că durează este și foarte complicat să îți faci o programare.

Trei zile în șir a sunat soră-mea la radiologie și fie nu răspundea nimeni, fie suna ocupat. Asta se întâmpla în ianuarie. În a patra zi s-a pornit într-acolo pentru că nu vedea nicio altă soluție deși avea febră și lua antibiotice dar fiind sub presiunea timpului știa că nu mai poate să amâne. Ajunsă în spital s-a așezat în fața cabinetului așteptând la rând împreună cu puhoiul de pacienți. Abia după două ore a reușit să o abordeze pe asistenta care ieșea înțepată din când în când scrutând holul în care abia se mai putea respira, spunându-i că nu dorește decât o programare, practic o chestiune de un minut cât ar fi durat să o treacă în catastif. Programările se fac telefonic, a repezit-o urgent dând să intre înapoi în cabinet . Doamnă, de trei zile încerc să sun și nu-mi răspunde nimeni a mai încercat cu plecăciune soră-mea la care asistenta i-a aruncat o privire scârbită și i-a întins un bilețel cu numărul de telefon al cabinetului după care i-a trântit ușa în nas retrăgându-se în turnul de fildeș al zeilor medici.

Era același număr de telefon pe care îl avea deja. Înfrântă, a plecat acasă că nu se mai putea ține pe picioare și a stat degeaba cu telefonul în mână încercând să sune toată dimineața următoare. Povestea s-a repetat după același scenariu. Fie suna ocupat, fie nu răspundea nimeni. La sfârșitul săptămânii s-a dus înapoi la spital și s-a așezat din nou pe băncuța din fața cabinetului. De data asta parcă nu mai era chiar atâta lume dar cu toate astea n-a avut succes nici acum. Inabordabila asistentă cu aere de superioritate nu privea înspre muritorii de rând iar când, după câteva ore de așteptare a catadicsit să se oprească preț de o secundă, a întrebat stupefiată ca și când i s-ar fi cerut să-și doneze organele: Acuma vreți să vă fac programare?? când mi s-a terminat programul de lucru?? și cu o figură de pe care nu putea să-și ascundă disprețul, a plecat val vârtej înspre lift. Pare incredibil dar nu, nu e o scenă din Moartea domnului Lăzărescu. De multe ori viața bate filmul.

Nu poți să cedezi nervos în astfel de momente, n-ai dreptul și nu ai cum pentru că sănătatea și chiar viața ta depinde de ceea ce se întâmplă în spatele acelei uși. Trebuie să găsești soluția de a pătrunde în sanctuarul vindecător. După atâția ani și zeci de vizite pe la diverse cabinete medicale, soră-mea știa că o bancnotă de 10 lei strecurată în buzunarul halatului se transformă pe loc în cheie magică dar pur și simplu nu a mai vrut să plătească și pentru o simplă programare. Nu a mai vrut și nu a mai putut. 10 lei pentru programare, 10 lei pentru fișă, 30 de lei pentru injecție încă 10 lei pentru că ți-a scris rețeta, alți 20 când vii după referat și se adună. De unde? din pensia de boală? Faptul că ai dat șpagă la doctor nu înseamnă că vei avea parte de un tratament preferenţial. Din contră: dai ca să te asiguri că ești tratat la fel ca ceilalţi, fiindcă toți ceilalţi dinaintea ta au dat. Nu vrei să devii oaia neagră pe care o ocolesc toți.

Până la urmă, la a treia încercare, într-o altă zi pe jumătate pierdută pe holurile spitalului, așteptând insistent bunăvoința asistentei cu pricina, a obținut programarea la radiologie peste o lună, adică la început de martie. Doctorița a primit-o, i-a făcut controlul, a palpat-o, i-a studiat pielea care fusese arsă în zonele de radiație și a făcut tot ceea ce presupune protocolul în astfel de cazuri, deci nimic de comentat asupra profesionalismului luat în sensul strict al cuvântului. Asta scrie în cartea de medicină, asta a făcut și ea pas cu pas.

La sfârșit, în timp ce îi completa scrisoarea medicală, soră-mea a scos din geantă buchetul de lalele pe care i-l adusese drept mărțișor și i l-a pus pe birou. În loc de zâmbet, cu o privire sceptică și neprevestind nimic bun, doctorița o întreabă sec: Unde lucrați? (parcă am mai auzit asta undeva, așa proceda Lucan?) … nu mai lucrez, sunt pensionară… Și în momentul acela s-a dezlănțuit jihadul. Păi de ce nu lucrați, doamnă? că sunteți încă tânără și în putere de muncă, de ce veniți să vă văietați, ia să mergeți la muncă și să vă integrați între cei care lucrează, de ce să primiți ajutoare de la stat când ați putea lucra? și a continuat să șfichiuiască împroșcând cu ură și venin de parcă tot viitorul ei depindea de statutul economic al soră-mii. Se dezlănțuise ca o tornadă și văzând că nu există ripostă, a continuat să o umilească până s-a răcorit. Cum de își permite să nu lucreze și de ce are statut de pensionară? de parcă soră-mea și-ar fi petrecut zilele pe plaje exotice și nu prin policlinici și farmacii. A încercat ea să îngaime ceva încercând să-i spună că suferă și de alte afecțiuni care nu sunt legate de cancer dar poți oare să opui rezistență atunci când știi că și la următorul control tot acolo trebuie să vii? Îți permiți oare să îi spui adevărul de la obraz când știi că orice semn al bolii ar putea fi depistat tot de ea? Când știi că inevitabil te vei întorce acolo având nevoie de ajutor profesional? Nu poți. Taci și îți înghiți lacrimile, îți chircești sufletul și aștepți să se termine umilința.

Cu un an înainte, aceleiași doctorițe, nu îi pusese un buchet de lalele pe birou ci un plic. Lapte și miere a curs atunci. Și să mai spună cineva că nu se poate cumpăra totul cu bani…

La câteva zile după acest incident, comisia medicală a constatat că rezultatele analizelor și diagnosticele prezentate o îndreptățesc pe sora mea să primească în continuare pensie de boală iar de data asta următorul termen de revizuire este peste doi ani.

Share This:

Share This:

Share This:

Share This:

Share This: