Spre limita umanității

12 October 201712 October 2017 Ioana 3 Comments

Unul dintre cele mai urâte lucruri care se întâmplă pe lumea asta este violența. Nu suport violența sub nicio formă și când spun asta nu arunc doar vorbe în vânt ca să mă aflu în treabă vorbind așa cum, de exemplu, spun unii că nu suportă înmormântările. Serios?? Dar există oare cineva care să meargă cu plăcere la astfel de evenimente triste? Cu siguranță, nu, dar suntem nevoiți să participăm din respect nu doar pentru cel care s-a dus ci și pentru familia înconjurată de durere. Cortegiile funerare, uneori chiar de sute de oameni, sunt formate aproape în totalitate din persoane care nu suportă înmormântările.

În ceea ce privește violența, dacă întrebi pe (aproape) oricine o să-ți răspundă că nu e bună, că o detestă și că nu o suportă dar cu toate astea dacă te uiți într-o sală unde se desfășoară o gală de box, nu ai unde să arunci un ac iar campionatele de K1 au încasări de milioane de dolari. În timp ce în ring oameni tineri, viguroși, cu trupul perfect sculptat se mutilează reciproc învinețindu-și ochii, mulțimea urlă în delir avidă de durere și sânge. N-o să înțeleg niciodată de ce în timp ce luptele de cocoși sau câini sunt declarate ilegale iar organizatorii pedepsiți cu închisoare, luptele violente dintre oameni sunt încurajate și au atât de mulți susținători. N-am nimic împotriva kickboxingului ca metodă de fitness, atâta timp cât omul dă cu picioarele și pumnii într-un sac de nisip, n-are decât să transpire până la loc comanda dar atunci când energia se dezlănțuie negativ rupând ficatul sau splina omului din față care nu a reușit să pareze la timp loviturile, totul începe să devină lipsit de logică.

Cum se poate numi sport o formă de agresivitate în care cineva își pune viața în pericol și, mai mult decât atât, atentează la integritatea fizică a adversarului lovindu-l cu sete fără cea mai mică urmă de omenie? Că de compasiune nici nu poate fi vorba când tu vezi că cel în care lovești e deja desfigurat, cu fața plină de sânge și abia mai ținându-se pe picioare dar tu, puternic și ațâțat de ovațiile spectatorilor continui să cari la pumni cu nemiluita cu singura dorință de a-l vedea la pământ definitiv.

Mă întreb ce-o fi în sufletul mamelor sau soțiilor celor care intră în ring, cât din durerea luptătorilor (sau combatanților, nici nu știu cum să le spun) iau asupra lor și cum le intră cuțitul în inimă la fiecare lovitură. Nici în coșmarurile mele cele mai urâte n-aș vrea ca băiatul meu să ajungă vreodată într-o astfel de ipostază și l-am auzit chiar și pe Leonard Doroftei, cel care a cunoscut gloria boxând, spunând același lucru despre cei doi băieți ai lui. Să vezi cum în ring intră un om tânăr, perfect sănătos, într-o stare fizică de invidiat, cu fiecare mușchi lucrat la milimetru și peste câteva minute iese tumefiat, plin de vânătăi și sânge, este peste puterea mea de înțelegere. Uneori iese pe picioarele lui, alteori pe targă, atât de zdrobit și de nenorocit încât ajunge să fie material de studiu în centrele de recuperare pentru procedurile de fizioterapie. Fără glumă. Căutam pe internet un cabinet sau un specialist în masajul de drenaj limfatic pentru o cunoștință care a suferit o operație de cancer la sân și știam că procedura asta i-a făcut mult bine surorii mele (dar și dacă sunteți o persoană sănătoasă, simplul drenaj limfatic vă ajută să vă recuperati mai repede dintr-o răceală sau să scăpați mai ușor de oboseală) când am descoperit că există clinici care își fac reclamă pe seama recuperărilor de succes ale celor care ies varză dintr-o meci de kickbox full-contact.

Sunt conștientă că orice sport practicat aduce după sine posibilitatea accidentărilor și cu cât nivelul de performanță este mai ridicat, cu atât probabilitatea unei traume grave crește. Dar una este să faci o ruptură de menisc la patinaj, să-ți fisurezi tendonul lui Ahile sărind la groapa cu nisip sau chiar să te trezești din greșeală cu o gheată cu crampoane în ceafă pe terenul de fotbal și cu totul altceva este ca un zdrahon de o sută douăzeci de kile să-ți fractureze intenționat maxilarul. Consider că sunt sub limita umanității și dacă ar fi după mine eu aș scoate în afara legii aceste sporturi aducătoare de moarte.

Ce înseamnă un cadou inspirat

10 October 201710 October 2017 Ioana 36 Comments

Am o fostă colegă cu care m-am înțeles foarte bine care m-a anunțat că și-a depus dosarul de pensie. E drept că încă nu a ajuns la limita de vârstă dar a ales să se pensioneze anticipat pentru că, zice ea, îi e teamă că în curând n-o să mai fie bani de pensii și măcar să apuce și ea cât de puțin să se bucure de satisfacția de a sta acasă în vârful patului atunci când toți cei din jur pleacă la muncă indiferent dacă afară plouă, bate crivățul sau se anunță cod roșu de caniculă sau uragan. Și cu ocazia asta a zis că o să facă o mică petrecere. Nu din aia gen nuntă dar tot cred că o să ne adunăm vreo 15-20 de persoane iar eu abia aștept să-mi revăd colegii de la fostul job.

Singura problemă este alegerea cadoului pentru că, pe lângă banii pe care o să-i dăm ”fetei” astfel încât să acopere măcar o parte din nota de plată de la restaurant, am vrea să rămână și cu o amintire sub formă materială de la acest (presupun) fericit eveniment. În comitetul desemnat pentru cumpărarea cadoului suntem trei. Trei doamne înțelepte 🙂 În astfel de condiții, cu un număr atât de mic de votanți, ai zice că e ușor să te pui de acord dar începutul ne-a dovedit contrariul. Doamna numărul unu a propus să-i luăm ceva pentru casă, doamna numărul doi a venit cu ideea unui tablou iar eu m-am gândit la o supriză constând în bilete pentru un weekend la Praga sau Viena (am văzut câteva super oferte în această perioadă). Pe scurt, fiecare dintre noi s-a gândit la ceea ce i-ar plăcea ei însăși să primească. Ceea ce e total greșit.

Dacă într-adevăr vrei să faci o bucurie unui om dăruindu-i ceva, atunci pune-te în pielea lui alegând cadoul pe care și-l dorește el, și nu ceea ce crezi tu că ar vrea oricât de mare ar fi tentația. Există un prag psihologic destul de greu de depășit: puterea de a trece peste dorința de a cumpăra ceva ce îți place ție și alegerea a ceea ce își dorește el cu adevărat. De multe ori e o diferență de la cer la pământ și o să vă dau un exemplu.

Pentru aniversarea de 18 ani a băiatului meu voiam să-i cumpăr un ceas frumos (sunt obsedată de ceasuri), mai scumpicel, ceva fancy dar totuși util, să-i rămână și o amintire… știți voi clișeul după care gândim de multe ori când alegem un cadou. Eram un pic nehotărâtă în alegerea mărcii și a modelului și atunci mi-am zis că poate ar fi bine să-l întreb ce și-ar dori exact astfel încât să-l poarte cu plăcere. Răspunsul lui m-a șocat și, drept să spun, mi-a tăiat tot elanul: Mamă, dacă vrei să-mi faci o bucurie mare de ziua mea, te rog să-mi cumperi un compresor, mie nu-mi trebuie ceas. What??? nici nu știam exact ce-i ăla compresor, știam că e o sculă sau aparat dar nu știam la ce folosește. Am fost într-un fel dezamăgită dar apoi m-am gândit la câte cadouri nepotrivite primisem eu de-a lungul timpului și de care nu m-am bucurat deloc: seturi de cosmetice care nu mi se potriveau, bibelouri și vaze pe care le urăsc, servicii de farfurii, căni sau pahare de care nu aveam nevoie sau aranjamente cu lumânări, flori de pai și animale de faianță care s-au umplut de praf aruncate prin sertare. Până la urmă cadoul este făcut să-l bucure în primul rând pe cel care îl primește și abia apoi pe cel care îl dăruiește.

Cel mai aiurea cadou de care mi-a fost dat să am parte a fost o masă la un restaurant de fițe în Paris. Persoana care ne-a invitat, pe mine, pe soțul meu și pe cei doi copii, a avut evident cele mai bune intenții și a făcut-o cu tot dragul numai că rezultatul a fost dezastruos. Eram la prima ieșire din țară după revoluție când încă diferența dintre România și Europa occidentală era uriașă, noi fiind încă în fundul prăpastiei. Eram așa de sărăci și înapoiați că nici măcar supermarketuri nu aveam (dacă îmi aduc bine aminte primul Metro s-a deschis abia în ’95). Dar ce zic eu de supermarketuri, astea încă erau la distanță de ani lumină față de alimentarele de cartier din care ne aprovizionam ducând borcane de iaurt și sana la schimb. De fapt, încă mai existau cartele de alimente pe baza cărora aveai dreptul să cumperi o anumită cantitate de zahăr și de ulei la prețul unic, stabilit de stat, un preț foarte mic în comparație cu piața liberă unde prețurile explodaseră în urma ”liberalizării”. Pentru cârcotașii care spun că nu s-a schimbat nimic și pentru cei care erau prea mici la vremea respectivă pentru a-și aduce aminte lucruri concrete și perfect măsurabile, vreau doar să spun că salariul meu de economist într-o întreprindere de stat era de 2600 de lei în timp ce un dolar se vindea cu 70 de lei. Deci eram plătită cu fix 37 de dolari pe lună, bani cu care hai să spun că mă descurcam aici dar pentru o excursie în Franța erau vax albina.

Pe lângă prețurile absolut delirante de la restaurantul respectiv, cei care ne invitaseră au avut și proasta inspirație de a alege niște feluri de mâncare cu care nu eram deloc obișnuiți. Tot ce a fost adus pe masă a fost pe bază de fructe de mare. O mulțime de platouri cu creveți, languste, caracatițe, stridii, homari, crabi, langustine, scoici și tot felul de alte bidigănii au fost puse în fața noastră în cantități impresionante. Eu, fată de la țară obișnuită doar cu tocănițe și sarmale, nici nu mă puteam uita la ele, darmite să le înghit, copiii smiorcăiau că vor la McDonald’s și se foiau întruna pe scaun în timp ce doar soțul făcea față cu stoicism aruncându-mi priviri ucigătoare că nu-l ajut deloc. Din când în când mai plimbam și eu prin gură până mă treceau sudorile câte un crevete de aveam impresia că simt pe cerul gurii tot felul de picioroange și clești, apoi cu o sforțare supremă îl trimiteam pe gât în jos după care beam un pahar de apă să-mi taie greața. În viața mea n-am mai îndurat un asemenea chin. A fost o experiență horror de care acum râdem cu poftă dar atunci am crezut că dau în hepatită și doar feliile de lămâie pe care le-am cules cu conștiinciozitate de pe toate farfuriile m-au salvat de la a ajunge direct la spital.

Cu banii dați pe nota de plată aș fi putut să-mi cumpăr un aspirator. Nu mă întrebați de ce am făcut comparația, dar știu că asta mi-a trecut atunci prin minte. Eram fascinată de magazinele de electrocasnice și nu conteneam să mă mir de abundența de produse care îmi luau ochii în timp ce mă gândeam la aspiratorul bulgăresc mare și greu cât un tanc pe care îl aveam acasă și de care făcusem rost cu greu.

Cam așa văd eu că stă treaba cu cadourile. Un cadou potrivit care să aducă bucurie înseamnă nu ce îți place ție, ci ceea ce îi place lui, cadorisitului. Am iscodit-o deci pe prietena mea și spre totala mea suprindere am aflat că își dorește un ceas și nicidecum un tablou sau o excursie (da, există și oameni care se desprind cu greu din confortul căminului și care n-ar pleca de acasă nici ridicați cu macaraua). Și a mai zis că vrea totuși un pic de supriză și să aleg eu modelul că are încredere în gusturile mele ceea ce, evident, m-a flatat. Adevărul este că am câteva ceasuri foarte faine care nu trec neobservate 🙂 Așadar am intrat din nou în ședință cu membrii juriului care au pus în wishlist câteva ceasuri tissot de pe elefant.ro Dacă aruncați o privire o să vedeți că sunt câteva modele faine, nimic de zis, dar știu că sunt un pic prea clasice pentru gustul ei și că ar prefera ceva mai împodobit, mai strălucitor și cu mai multe briz-brizuri așa că eu m-am oprit la modelele de ceasuri guess. Sunt și cu mult mai ieftine și i-ar mai rămâne și ceva bani în plus. Grea decizie. Trebuie totuși să ne mișcăm repede pentru că de sâmbătă într-o săptămână e petrecerea. Voi ce ați alege?

Știu că sunt prost, dar când mă uit în jur prind curaj

5 October 2017 Ioana 22 Comments

În sfârșit s-a făcut seară și pot să mă bag la somn pentru că am avut o zi plină. Plină de prostie, vreau să zic 🙂 Și ca să fac față prostiei mi se pare cel mai obositor lucru de pe pământ.

Am început de dimineață în forță cu niște discuții de mă doare capul și acuma. Cică virusul SIDA nu a apărut nici de la maimuțe, nici din Africa ci nu știu ce medic l-a creat în propriul laborator în scopul depopulării planetei! Și nu, nu e un titlu din Libertatea care să fi fost marcat cu litere îngroșate. Sau poate o fi fost, dar cine l-a preluat, l-a răspândit cu atâta convingere și patos încât niciun argument nu mai stătea în picioare în fața acestei conspirații mondiale. Iar eu, fată cu bun simț, a trebuit să suport întreaga perorație din simplul motiv că nu aveam cum și unde să plec fiind la serviciu.

Am auzit apoi o rețetă de maioneză minune fără ulei și fără gălbenuș. Cum han-tătar (vorba lui bunică-mea) mai e și asta când, prin definiție, maioneza tocmai asta înseamnă – o emulsie de ulei. E ca și când ai descoperi o rețetă de mămăligă care se face fără mălai. Și fără apă.

Acasă am deschis Facebook-ul ca să văd cum curg postările despre ingredientul secret care face cozonacul mai pufos, checul mai gustos și caltaboșul mai sănătos. Nu mă întrebați care este numele acestui ingredient pentru că n-am dat click să citesc continuarea deși cu siguranță aș fi aflat că acest aliment miraculos reduce colesterolul, scade glicemia și face să dispară celulele canceroase. Toate în același timp și probabil întins pe față, reduce ridurile făcându-te să arăți cu zece ani mai tânără.

Recunosc, uneori sunt superficială și nu mă interesează subiectele cu tentă științifică ci doar cele ușurele cum ar fi Săptămâna Modei de la Paris unde, à propos, controversații papuci Crocs au fost ridicați la rang de artă de casa Balenciaga. Trebuie să îi știți pentru că mai toți avem o pereche de plasticuri din astea cu care ieșim în grădină sau pe balcon. Urâțeniile alea de saboți care costă 20-30 de lei, sunt comode și țin la noroi.

A lu’ Balenciaga însă vor costa mai mult de 250 de dolari pentru că au platformă, câteva briz-brizuri și logo-ul firmei. Culmea prostiei e că se vor găsi cu siguranță cumpărători pentru că, nu-i așa, sunt ultima fiță din colecția de primăvară-vară 2018 deși sunt urâți cu draci.

Dar toate astea pălesc în fața știrii care vuia pe toate canalele la ora 7 când am deschis televizorul iar dacă aș fi fost pe internet aș fi crezut că e o glumă a celor de la Times New Roman. Din păcate nu e glumă ci e realitatea care ne seacă zilele. Varujan Vosganian, fost ministru al economiei, e pe punctul de a scoate o lucrare științifică în domeniul la care se pricepe atât de bine – cel al economiei și finanțelor. Tocmai a descoperit una din cauzele găurilor din bugetul patriei: autoconsumul.

Fostul membru al PNL, acum mare om politic în ALDE, susţine că înclinaţia românilor spre autoconsum „ne costă în fiecare an miliarde de lei”, pentru că grădinile, coteţele şi atelierele din curte produc PIB, nu şi impozite. Fiecare ou mâncat de la găina din curte „văduveşte” bugetul de cincizeci de bani pentru că oul din coteţ, în drumul său spre tigaie, nu produce niciun ban. În schimb, oul produs și vândut de o fermă aduce bugetului TVA, impozit pe profit şi pe dividende, impozit pe salarii şi încă multe alte taxe după cum prea bine știm cu toții.

Dacă acest scurt eseu ar fi fost scris de (deja) celebrul nostru ministru al Educației nu m-aș fi mirat dar de la Vosganian aveam alte așteptări. Când Liviu Pop a scos porumbelul la deschiderea anului universitar că fiecare copil merită un viitor. Un viitor mai bun decât cel prezent măcar avea circumstanțe atenuante: vorbea liber și, hai să zicem, i-a scăpat. Dar Vosganian a copt-o îndelung, a stat și a cugetat, a întors problema pe toate părțile și a găsit vinovații pentru situația actuală: gospodarii care țin cinci găini în bătătură și se chinuie un an de zile să îngrașe un porc pe care să-l taie de Crăciun.

La reacțiile firești apărute în urma acestui scenariu grotesc a încercat să dreagă busuiocul spunând că a dat exemplul ouălor nu ca să impoziteze coteţele ci ca să fie mai bine înțeles… Să-l cred oare? pentru că mie deja nu-mi sună a bine…

Obiceiuri frumoase care nouă ne lipsesc

3 October 2017 Ioana 6 Comments

Prima și prima dată am văzut băncuțele de care o să vă spun în curtea bisericii din Stratford upon Avon, localitatea în care s-a născut și unde este înmormântat Shakespeare. Eram într-o excursie și ne plimbam pe aleile cimitirului cu cruci celtice năpădite de mușchi și licheni ale căror inscripții abia se mai puteau descifra când am observat că toate băncile aveau pe spătar o mică plăcuță metalică pe care scria ceva. Am crezut că probabil este numele firmei producătoare dar când m-am apropiat am văzut că fiecare dintre acestea era de fapt un mesaj comemorativ.

Erau mesaje de dragoste și de rămas bun dedicate celor dragi plecați pentru totdeauna din lumea noastră. Am fost foarte impresionată și mi s-a părut tare frumos gestul de a-ți manifesta astfel sentimentele dar în același timp m-am întrebat care o fi procedura prin care se ajunge la a pune o astfel de plăcuță pe o bancă în parc. Mai exact cum ajunge placa mea și nu a altuia în acel loc. Răspunsul mi l-am dat singură când am descoperit (din aceleași inscripții) că de fapt aceste bănci aflate în apropierea bisericii proveneau din donații și nu erau făcute de biserică sau de comunitatea locală.

Afară era o vreme călduță de toamnă cum rar se întâmplă în Anglia iar noi ne-am așezat pe o astfel de bancă și am scos pachețelul cu sandwich-urile aduse de acasă. Păsările ciripeau de zor ascunse printre frunzele galben-aurii-ruginii ale copacilor seculari, din când în când mai scotea capul și câte o veveriță curioasă în timp ce grupurile de turiști veneau și plecau cu zecile. Am petrecut poate mai puțin de jumătate de oră de liniște cu senzația atât de greu de întâlnit că nu ai de făcut absolut nimic decât să stai și să te bucuri de natură și de pacea acelui colț de rai iar când ne-am ridicat să plecăm am mulțumit în gând celui care pusese banca acolo.

Asta se întâmpla exact în urmă cu doi ani și am crezut atunci că obiceiul cu băncile inscripționate este ceva ce ține de specificul local dar se pare că nu. Din câte am observat este ceva foarte răspândit în tot regatul pentru că de atunci am întâlnit plăcuțele comemorative și în nord, la York, și în sud, la Exeter, și la Oxford, și la Cambridge și la Bath, absolut peste tot pe unde am umblat. Iar băncile nu sunt amplasate doar în cimitire sau pe lângă biserici ci și în parcuri sau pur și simplu în locuri mai ferite pe marginea trotuarelor. Oriunde ar vrea cineva să poposească pentru o clipă de răgaz.

M-am gândit ce frumos ar fi să pun și eu o bancă din asta în memoria mamei mele și chiar l-am întrebat pe al meu soț ce părere are despre ideea mea. O bancă în curtea bisericii de care aparținem și unde, la sărbătorile mari, slujbele se țin afară. Poate vreun bătrân adus de spate sau cineva slăbit de o boală grea și-ar odihni puțin oasele. Știți ce mi-a spus? și cred că a avut dreptate…

Tu crezi că te-ar lăsa să faci așa ceva de capul tău? Întâi ți-ar cere un proiect care să aibă toate avizele necesare: de securitate la incendiu, acord de mediu, acord de amplasare în parcelă, expertiză tehnică și vreo două-trei certificate de conformitate iar apoi, în cazul în care, cu mică probabilitate, ți l-ar aproba, ți-ar spune că nu poți lucra decât cu o anumită firmă. Una care să fie agreată și autorizată. Și după ce ai găsi firma, când totul ar fi aproape gata, te-ar întreba: nu mai bine ar fi să ne dai nouă banii dacă tot vrei să faci o donație? ne ocupăm noi de asta pentru că știm să le dăm o destinație mai bună. Iar în fața mutrei tale mute de uimire ți-ar da lovitura finală: doar nu vrei să amplasezi banca pe domeniul public, poate te mai trezești și cu vreo amendă.

A fost ca un duș rece, într-un fel pare o exagerare dar glumele astea crunt inspirate din realitate mi-au adus aminte de un banc: La Radio Erevan se întreabă: este adevărat că lui Iuri Gagarin i s-a dat o Volgă neagră după ce s-a întors din cosmos? La care Radio Erevan răspunde: da, este adevărat cu singura diferență că nu era neagră ci era roșie și nu era Volgă ci era bicicletă și nu i s-a dat ci i s-a luat.

Mda. Mi s-a cam luat avântul. Voi ce credeți, cât de simplu sau complicat ar fi un astfel de demers?

Weekend în Devon, UK

30 September 2017 Ioana 3 Comments

Cine n-a auzit de Coasta de Azur, celebra destinație de vacanță care sună oarecum exotic și scump? Coasta de Azur sună a oameni cu mulți bani, a yachturi nou-nouțe ce se clatină ușor ancorate în porturi exclusiviste, a ochelari de soare prețioși, sună a Dior și a Chanel. Am fost odată acolo și cu toată splendoarea peisajelor nu mi-am dorit să revin. Mai tot timpul petrecut pe Riviera Franceză m-am simțit intimidată, nu am reușit să mă integrez în atmosfera locului și nu m-am putut bucura de ceea ce vedeam. E adevărat că asta s-a întâmplat în urmă cu mulți ani dar încă resimt stângăciile cu care mă înconjuram și lipsa de lejeritate prin care mi-am purtat pașii pe malul Meditarenei. Poate dacă azi aș reveni, lucrurile ar sta altfel dar atunci m-am simțit ca un copil sărman copleșit de luminile strălucitoare proiectate pe o vitrină cu jucării inaccesibile. A fost o experiență pentru care am fost invidiată dar pe care n-aș vrea să o repet, un fel de vis căruia realitatea i-a estompat culorile vii și un cadou prea scump pe care nu am avut puterea să-l apreciez.

Până de curând nici măcar nu știam că ar exista și o Rivieră Engleză, nume evident copiat după sora mai mare cu apucături de milionar dar, da, există, se află în sud-vestul Angliei, am vizitat-o și m-a copleșit prin frumusețe. Este o zonă de aproximativ 35 de km de coastă marină situată în sudul comitatului Devon cu golfuri stâncoase, plaje cu nisip fin și localități pitorești. Citisem că are un climat mai cald decât restul Angliei dar nu m-am așteptat să găsesc chiar palmieri în fermecătorul orășel Torquay.

Am mai spus că de fiecare dată când ajung în Anglia încerc să fac o excursie într-o zonă în care nu am mai fost astfel încât să profit la maxim de șederea soțului meu acolo. De data asta chiar nu știam ce să aleg și mă tot gândeam la Brighton dar parcă nu găseam destul entuziasm citind recomandările de pe tripadvisor așa că i-am spus lui Cristi să-și întrebe colegii de serviciu (englezi) care ar fi după părerea lor cea mai frumoasă zonă de vizitat în Anglia, adică ce ar recomanda ei, iar răspunsul a venit imediat: Devonshire. Deci vorbim doar de Anglia, nu de tot regatul pentru că Scoția intră separat în discuție. A trebuit să mă uit pe hartă că nici măcar nu știam unde este și după ce am văzut câteva poze, m-am hotărât imediat.

Făcând o paranteză, la noi în familie în ceea ce privește călătoriile eu iau cam toate deciziile începând de la stabilirea destinației până la detaliile logistice pentru că îmi place nespus să planific astfel de chestii iar soțul mi-a dat mână liberă întotdeauna iar adevărul, fără false modestii, este că m-am ridicat peste așteptări de fiecare dată 🙂

Așadar primul pas pe care l-am făcut a fost să rezerv o cameră prin airbnb pentru că excursia urma să dureze două zile, de sâmbăta până duminica, și alegerea pe care am făcut-o a fost mai mult decât inspirată. Am dat peste o gazdă minunată, o tânără foarte drăguță de origine japoneză (cred că japoneză era, o chema Lai) care ne-a primit într-o casă curată ca paharul, la 10-15 minute de mers pe jos de centrul orașului Exeter. Ziua de sâmbătă am petrecut-o plimbându-ne pe străduțele pitorești ale orașului, vizitând catedrala iar după masa pe cheiul râului Exe. Ca de obicei, am făcut sute de poze din care mi-e greu să aleg dar totuși imaginea reprezentativă a orașului nu poate să lipsească:

Cu toate că a plouat mult, plimbarea prin oraș a fost mai mult decât plăcută și după câteva ore ne-am dus, colindând străduțe incredibil de pitorești, pe cheiul râului Exe, un loc plin de terase drăguțe, magazine de antichități și puncte pentru închiriat canoe pentru plimbări pe apă pentru cei care se pricep la așa ceva. Deși prețurile nu sunt mici, am fi stat la o cafea, un ceai sau bere la una din încântătoarele terase de pe malul apei dar a fost imposibil pentru că ne-a plouat de ne-a zăpăcit. Turna cu găleata zece minute, apoi ieșea soarele și eventual un curcubeu pentru ca după nici juma’ de oră să o ia de la capăt. Cred că am fost pentru a zecea oară în Anglia dar atât cât a plouat acum, n-am mai prins niciodată. Marele noroc a fost că vremea nu m-a prins nepregătită și nu numai că am avut haine corespunzătoare dar am avut și mindset-ul potrivit unei astfel de situații: nu era cazul să mă aștept să fie soare ca în Grecia.

A doua zi a fost și mai frumoasă. De fapt, din punct de vedere al vremii, a fost mai urâtă dar nu asta contează ci locurile și peisajele incredibile pe care le-am văzut în plimbarea pe sea wall de la Dawlish Warren la Dawlish. Așa cum îi spune numele, sea wall este un zid construit de-a lungul mării pentru a putea susține calea ferată care făcea legătura între localități iar asta se întâmpla în 1846. Începând de atunci, rând pe rând, fostele sate de pescari s-au transformat în stațiuni cochete iar plimbarea pe zid a devenit unul din punctele de atracție a zonei. Într-o parte este peisajul ciudat de rocă roșie iar în cealaltă parte marea zbuciumată mai ales în perioada fluxului când valurile se izbesc de baza zidului. Plimbarea pe care am făcut-o pe acest zid (aproximativ 8 km) a fost cea mai stranie și în același timp încântătoare experiență pe care am trăit-o vreodată. Nu s-a asemănat cu nimic din ceea ce am văzut până acum și m-am simțit tot drumul ca și când aș fi fost un personaj în paginile unui roman. Extrem de interesant!

Din Dawlish am luat trenul, cred că trenul este cel mai popular mijloc de transport din Anglia, până în Torquay, un oraș ca o bijuterie. Marea era la reflux așa că ne-am plimbat pe plajă, am studiat ambarcațiunile din port și ne-am urcat în roata uriașă de unde am putut admira împrejurimile iar în tot acest timp am suportat vreo zece reprize de ploaie.

A fost o excursie foarte reușită în care ne-am simțit excelent iar dacă vreți să vedeți (aproape) tot ce-am făcut, vă invit să intrați pe filmulețele de mai jos:

Ziua de sâmbătă petrecută în Exeter – aici
Duminică, plimbarea pe sea wall și orașul Torquay – aici
Turul apartamentului închiriat prin airbnb – aici

Share This:

Share This:

Share This:

Share This:

Share This: