Tu ce-o să faci când vei ieși la pensie?

        M-am săturat de oamenii pesimiști, de cei care văd numai greșeli, lipsiți de ambiție, negativiști care orice ai face încearcă să te tragă în jos, m-am săturat de oamenii care se concentrează doar pe a avea și nu pe a fi. M-am săturat de toți cei care stau pe margine și privind cu ochi critici comentează aiurea, se lamentează cu glas plângăcios că ei nu au, că ei nu pot, că ei nu știu sau că norocul i-a ocolit. M-am săturat de toți cei care își plâng soarta fără să facă nimic, de toți cei care nu își asumă alegerile și faptele. M-am săturat de oamenii care nu privesc niciodată în sus, de toți cei care strică armonia, de toți cei care sunt mereu indispuși și văd viața în negru. M-am săturat de resemnare, de false depresii, de acceptarea fatalității fără a încerca să schimbi nimic.

        Și toată starea asta, ca să nu îi spun chiar lehamite că parcă sună prea urât, a apărut în urma discuției într-un cerc de prieteni. Nu, e prea mult spus prieteni, era de fapt un cerc de cunoștințe întâmplătoare în care cineva a adus vorba despre două doamne care, vai, ați auzit!? urmează să se pensioneze în curând. Prima mea reacție a fost mirarea pentru că nici pe departe respectivele nu-și arată vârsta și de aceea vestea m-a surprins. În secunda doi le-am invidiat pentru timpul liber pe care o să-l aibă și pentru cât de multe vor putea face de acum înainte pentru sufletul lor. Cred că am fost singura care s-a gândit la asta, restul au luat vestea ca pe una proastă și le vedeau deja pe cele două protagoniste cu un picior în groapă iar cu celălalt pe un pat de spital sau la o coadă la rețete compensate. Din două doamne elegante deveneau brusc două bătrânele demne de mila publică fără bani de căldură, fără bani de pastile și bineînțeles neavând ce pune pe masa de Crăciun/Paști. Acesta mi se pare cazul tipic de gândire negativă.

        Oare de ce eu nu văd lucrurile așa? Optimismul meu se datorează oare factorului genetic, modului în care am fost crescută sau autoeducației? De ce reușesc să văd mereu partea plină a paharului și să mă bucur de ceea ce am și nu să sufăr pentru ceva la care nu pot ajunge? Vârsta de pensionare este într-adevăr un prag dar vine ca ceva firesc iar cei care ajung acolo ar trebui să fie recunoscători că l-au atins așa cum fiecare vârstă împlinită ar trebui considerată un succes și nu un motiv de jale. Să împlinești 30 de ani e un motiv de îngrijorare? sau motiv de panică la 40? Dacă da, în cazul ăsta ar trebui ca la 60 să îți tai venele. Hai să fim serioşi, dar dacă ne uităm în jurul nostru o să vedem că lumea e plină de astfel de lamentări iar cei care gândesc aşa sunt aceiaşi care consideră că ajungând la matusalemica vârstă de pensionare nu le mai  rămâne altceva de făcut decât să se întindă în pat cu mâinile pe piept și să aștepte vizita doamnei cu coasa.

        Eu nu gândesc aşa şi cred cu tărie că fiecare etapă a vieţii are partea ei frumoasă dacă ai ochi să vezi şi mintea deschisă la nou. Ca să fii un pensionar fericit nu trebuie să te închizi în casă ci să ai mereu o activitate fie fizică, fie intelectuală (sau, de preferat, un mix între cele două), să socializezi şi să te simţi împlinit. Categoric banii nu aduc fericirea și nu e cazul să ne cramponăm în permanență de această problemă. Nici fericirea, nici sănătatea. Pe Dinu Patriciu la ce l-au ajutat milioanele de euro? Sau pe Dan Adamescu? sau pe atâția alți oameni de afaceri care și-au pus capăt zilelor deși erau invidiați de o armată de gură cască amețiți de conturile lor grase? Viața frumoasă înseamnă experiențe trăite și mai puțin obiecte agonisite, de fapt doar pe primele le ducem cu noi în mormânt. Sigur că într-o lume ideală banii nu ar trebui să fie o problemă și la fel de sigur este că atunci când treci de la salar la pensie se simte, mai ales dacă te bazezi doar pe pensia de la stat. Ar fi minunat dacă fiecare dintre noi am reuși să strângem ceva la ciorap din timp și aici găsiți răspunsul la o mulțime de întrebări legate de calculul de venituri, beneficii extrasalariale, concedii medicale sau pensionarea standard și anticipată.

        Pensionarii, și nu doar ei, pot face multe și cu bani puțini dar spre deosebire de noi ăștialalți care mai avem de așteptat, seniorii dispun, în sfârșit!, de mult timp liber. Oare câți dintre noi nu am privit admirativ cel puțin o dată grupurile de turiști străini care se plimbau fâța-fâța îmbrăcați în haine colorate fără nicio grijă? Da, știu, o să săriți să-mi spuneți că pentru călătorii este nevoie de bani mulți. Parțial de acord. Depinde de destinație, e adevărat că nu oricine își permite să zboare în Maldive sau în Cuba dar o excursie la cetatea Alba Iulia, la Sighișoara sau într-o mulțime de alte orașe frumoase din zona fiecăruia nu costă multe parale. Iar dacă asta se petrece într-un grup poate fi la fel de amuzant ca în vremea școlii.

        Pentru mine activitate înseamnă orice altceva nu presupune să stai cu fundul pe canapea şi cu ochii lipiți de televizor. De exemplu să începi să scrii un blog sau poate poezii sau de ce nu, o carte autobiografică. Cine spune că este prea târziu pentru începuturi literare ar fi bine să se uite la Neagu Djuvara, un om pe care îl admir enorm. Când a revenit în țară avea 74 de ani și abia după câțiva ani i-a apărut prima carte iar acum, la aproape 101, încă scrie, este perfect lucid și, mai mult decât atât, orice apariție a sa la televizor este o adevărată încântare.

        Dacă îți dorești ceva cu adevărat, dacă vrei să înveți, dacă vrei să fii informat niciodată nu este prea târziu. Mătușa mea, soră cu bunica, avea aproape 60 de ani când cu creionul și caietul în mână a început să urmărească la radio și la televizor lecții de engleză, emisiuni foarte la modă în anii 70-80′. Dacă pierdea o lecție, o urmărea în reluare, și-a făcut cu conștiinciozitate toate temele și cu o tenacitate de admirat a ajuns după un și ceva să citească romane englezești în original. Și-a dorit să învețe limba și nimic nu i-a stat în cale. În excursia pe care a făcut-o în Israel doi ani mai târziu a fost translator din limba engleză pentru un grup de 40 de români. Am admirat-o întotdeauna pentru perseverența și spiritul tânăr pe care l-a avut chiar și atunci când a împlinit 90 de ani.

        Am o listă lungă de exemple care ar putea continua la nesfârșit, o listă de oameni care mă inspiră și cărora vreau să le semăn dar sunt sigură că fiecare dintre voi cunoaște cel puțin o astfel de persoană. Sigur aveți în cercul vostru pe cineva care după ce a ieșit la pensie în loc să zacă pe fotoliu s-a apucat de meșterit una alta prin casă, de grădinărit, de tricotat sau de gătit mâncăruri exotice după rețete speciale. Poate alții s-au înscris în corul bisericii, și-au făcut abonament la teatru, au organizat mini campionate de bridge sau canastă sau au făcut voluntariat la casele de copii de pe lângă mănăstiri. Știu pe cineva care organizează tururi  (sau poate mai bine spus plimbări) prin București ca un fel de ghid pentru turiștii aflați în trecere prin oraș. Moda a venit din străinătate și are succes din ce în ce mai mare și la noi. Deși tururile sunt promovate ca fiind gratuite, de fiecare dată se sfârșesc printr-o sumă de bani pe care ghidul voluntar o primește de la turiștii care înțeleg astfel să își arate mulțumirea și simpatia pentru poveștile auzite în fața fiecărui loc vizitat. Se poate spune că asta este o mică afacere care rotunjește veniturile? Categoric, da. Deși o afacere adevărată a fost cea pe care Harland David Sanders a pus-o pe picioare la ”frageda” vârstă de 62 de ani și care acum a împânzit tot globul, fastfood-urile KFC. Nu scrie nicăieri că dacă ai ieșitla pensie nu mai ai dreptul să-ți  înființezi o firmă cu care să dai lovitura.

        Gata, m-am oprit. Mai ziceți și voi că exemple sunt destule.

old-people-616718_640

 

Share This:

Read More

Cum să arăți de milioane cu un venit lunar mai mic de 1000 de lei

        Ce credeți, se poate? Este posibil să fii bine îmbrăcată tot timpul și să pari coborâtă de pe coperta unei reviste atunci când în portofel bate vântul? Eu spun că da. Categoric, da. Eleganța și stilul nu se construiesc stând pe un sac de arginți și nici cheltuind sume exorbitante pe haine de firmă sau pe poșete care costă mai mult decât o mașină. Totul este să îți dorești acest lucru, să îți pese de modul în care arăți și de cum te privesc cei din jur. Este adevărat că unele femei se nasc cu un al șaselea simț iar atunci când își aleg hainele arată chic chiar și dacă își pun o oală în cap dar asta nu înseamnă că stilul nu se poate deprinde și pe parcurs.

        Cunosc o doamnă, genul de femeie ”fără vârstă” care arată impecabil chiar și atunci când face curățenie. Nu mai spun că atunci când iese pe stradă ai tendința să întorci capul după ea și asta la modul pozitiv pentru că deși în realitate nu iese cu nimic în evidență, pare totuși venită dintr-o altă lume, o lume a rafinamentului și a bunului gust. Ai putea să juri că face parte din high-class. De fapt, într-un fel așa și este. Are maniere elegante, se ferește de bârfă ca dracul de tămâie, vorbește frumos atât cu vânzătoarea din piață cât și cu țigănușii de la colțul blocului, știe să mulțumească zâmbind dacă cineva îi deschide ușa și nu uită să-i aprecieze pe cei care o servesc în magazin. Dar nu despre comportamentul și bunele ei maniere vreau să vă vorbesc astăzi ci despre felul în care ea se îmbracă. Despre stilul ei desăvârșit și despre cum arată de parcă ar avea toți banii din lume.

        Și credeți-mă, nu îi are nici pe departe.  A lucrat în sistemul bugetar iar de câțiva ani este pensionară pe caz de boală având o formă de astm sau cam așa ceva, nu știu exact amănunte pentru că n-am întrebat-o iar dacă ea nu mi-a spus nici eu n-am insistat. Oricum, din fericire, nu e o boală care să o țintuiască la pat dar din nefericire are o pensie mizerabilă. Cu toate astea e mereu bine îmbrăcată și arată like a million dollars ca și când habar n-ar avea ce sunt alea griji financiare.

        Am vorbit odată cu ea și admirând-o la modul cel mai sincer am întrebat-o cum reușește să fie mereu atât de elegantă. Mi-a dat un răspuns foarte tranșant la care nu mă așteptam deloc: Toate hainele mele sunt fie din magazine second hand, fie de la târguri de vintage, fie de la diverse yard sale-uri. Nu îmi cumpăr haine decât din materiale de cea mai bună calitate chiar dacă nu sunt noi-nouțe.

        Am stat un pic și m-am gândit câtă dreptate are. Și eu sunt o căutătoare de astfel de comori și, într-adevăr, așa este pentru că cele mai bune lucruri pe care le am în garderobă nu le-am luat de noi. Paltonul bej din stofă de lână, cămășile din mătase naturală sau sacoul de vară din in gros nu se compară cu niciuna din hainele de polistiren cu căptușeală de acetat pe care le-am luat din mall-uri cu o căruță de bani. Ca să nu mai spun de chilipirurile pe care le găsesc din când în când cum ar fi eșarfa în dungi de la Yves Saint Laurent pe care am dat 1 leu sau fusta Escada din tweed care m-a secat de încă 5 lei.

        Ca de altfel în orice aspect al vieții, totul este să nu ne cramponăm de prejudecăți. Eu nu reușesc să văd unde ar fi problema să porți o haină care înainte a aparținut altcuiva. Cui îi pică steaua? Până la urmă și în cabina de probă a oricărui magazin hainele se îmbracă și ajung în contact cu pielea multor altor persoane înaintea noastră iar de procesul de fabricație din India, Bangladesh sau Tailanda nici nu mai are rost să pomenesc, poate ați văzut ce fabrici și depozite mizerabile au în unele țări marii producători de fashion. Iar dacă nu ați văzut, dați un search pe google și vă piere cheful de modă instantaneu.

        Până la urma urmei există detergent, există mașini de spălat, există curățătorii chimice, există o mulțime de soluții astfel încât cei care au fobia microbilor să fie liniștiți că sunt în siguranță din punct de vedere aseptic. Aș vrea să-l văd și eu pe acela care n-a acceptat în viața lui haine pentru bebelușul său, haine care proveneau de la copiii mai mari ai prietenilor sau rudelor. Iar dacă pentru copilul tău care se presupune a fi mai presus de orice s-a putut, nu văd de ce nu s-ar putea și pentru propria-ți persoană. Asta e o întrebare retorică, sigur că fiecare este liber să facă așa cum gândește pentru că nu suntem croiți toți la fel.

        Dar lucrul acesta îmi aduce aminte într-un fel de fițele și mofturile pe care le vedeam în timpul excursiilor școlare atunci când eram mică și mergeam să mâncăm la diverse cantine. Cei care strâmbau din nas cel mai tare erau ăi mai sărăcuți care, vai de mama lor, nu prea aveau ce pune pe masă acasă. Nimic nu le plăcea, totul le puțea și comentau indiferent ce era pe masă. Probabil dintr-o mândrie și un snobism prost înțeles bieții de ei așa credeau că este de bonton să te comporți în public.

        Revenind la eleganță și la discuția de care spuneam, doamna în cauză mi-a spus că niciodată nu-și cumpără haine decât dacă i se potrivesc perfect sau doar dacă pot fi modificate la mașina de cusut de către ea însăși. Un lucru foarte, dar foarte important, este ca hainele să urmeze linia corpului, să nu fie nici prea largi dar nici prea strâmte. Nu are rost să vă faceți iluzii că cele câteva kilograme în plus nu se vor observa dacă bluza flutură ca un steag pe lângă corp iar fusta are formă de sac din orice parte a-i privi-o. O haină trebuie să evidențiaze talia sau orice altă parte a corpului de care posesorul este mulțumit și nici prin cap nu-mi trece să mă gândesc la fotomodele cu dimensiuni de  90-60-90.

        Cam așa cu hainele. Sau poate mai e nevoie să precizez că never-ever să nu purtați haine șifonate? Poa’ să fie Chanelul chanelurilor, o bluză  boțită dă un aspect de neîngrijit, ieftin și chiar sărăcăcios. Trecând la accesorii, știți câte poșete are cunoștința mea? Două. Nu, trei, nu cinci, nu o sută să se potrivească cu orice ținută, na că fac și versuri 🙂 Două mari și late. Adică nu chiar așa de mari și nu chiar așa de late în schimb ambele (și cea neagră și cea deschisă la culoare) foarte rigide și structurate, știți voi, din alea care nu își schimbă forma și care pot fi purtate atât ziua cât și seara. Cele moi care se pot întoarce pe toate părțile nu sunt atât de elegante și dau un aer mult mai casual.

        Ideea e că accesoriile, chiar mai mult decât hainele, trebuie să fie de cea mai bună calitate. Calitate înainte de orice și nu mă gândesc doar la poșete. De exemplu poate să fie o pereche de pantofi. Sau niște cercei micuți. Sau accesoriul preferat al vedetelor, niște ochelari de soare cum ar fi aceștia. Sau un ceas luat de aici pentru care nu trebuie să vă devalizați contul dar care, în afară de denumire, nu are nimic în comun cu ceasurile pline de pietricele sclipitoare de la magazinele chinezești. Cineva care arată de milioane cu siguranță nu se uită pe ecranul telefonului să vadă cât este ora sau cel puțin eu așa am observat. Decât o ieftineală făcută pe vapor, mai bine lipsă. Doamna mea are un ceas mititel cu brățara argintie pe care îl poartă din vremuri antice, o pereche de perluțe în urechi de care nu se desparte niciodată și este în continuare foarte cool. 

       Și ultimul aspect, dar nu cel din urmă, este încrederea în propria persoană. Dacă ești încrezător în tine și în ceea ce porți, chiar dacă întreaga ținută nu costă mai mult decât câteva zeci de lei, o să arăți de milioane. Iar în afară de atitudine  încrederea se vede în primul rând printr-un spate perfect drept. JACKIE

Share This:

Read More

Primul lucru pe care ar trebui să-l vadă un turist străin aflat în România

        Avem o țară frumoasă, ba chiar mai mult, una dintre cele mai frumoase țări din lume . Fără drept de apel, fără loc de interpretări, fără drept de discuție. Eu și, de altfel toată generația mea, așa am învățat la școală. Și nu doar că avem o țară frumoasă ci pe deasupra mai e și bogată. Îmi aduc perfect aminte cum cu orice ocazie recitam poezii în care clișeele de genul câmpii mănoase (nici acum nu știu exact ce înseamnă), munți înalți până la cer, izvoare limpezi și răcoroase curgeau pe bandă rulantă. Eram mândri și bucuroși nevoie mare că ne pusese Dumnezeu mâna în cap deși eram conștienți că acest lucru se petrecuse pe bună dreptate pentru că eram un popor care avea toate calitățile: dârz, harnic, neînfricat, brav, ospitalier, viteaz… mai puneți și voi alte epitete că sigur v-ați lovit de ele la un moment dat.

        Așa ne-a învățat tovarășa învățătoare, așa am crezut. Și încă sunt mulți cei care continuă să strige din răsputeri acest lucru cu orice ocazie deși n-au trecut granița nici măcar până în Bulgaria. În schimb te izbesc cu o doză de patriotism prost înțeles arogându-și drepturi de autor asupra frumuseților naturale copleșitoare care-ți taie respirația, asupra varietății reliefului sau asupra bogățiilor neasemuite că, vezi Doamne, noi le avem pe toate.  Ca o mică paranteză, ca să vedeți de unde vin diferențele de mentalitate, pe japonezii ăia mici îi învață la școală că au avut neșansa să se nască într-un loc sărac în resurse naturale și ca să izbutească în viață trebuie să muncească pe brânci. Noi, în schimb, putem sta ca belferii cu burta la soare că ne-a lovit norocul. Și, de altfel, exact așa se întâmplă 🙂

        Nu contest faptul că avem peisaje minunate dar nici să spui, așa cum apare adesea în ghidurile turistice, că avem locuri de o rară frumusețe, nu este adevărat. Frumusețea naturii nu e rară deloc și spun asta după ce am umblat prin multe locuri din Europa. Cred că niciun român n-ar trebui să se simtă lezat în amorul propriu dacă unii consideră că Alpii sunt mai spectaculoși decât Carpații sau dacă Marea Egee e infinit mai limpede decât Marea Neagră. Nu are sens să te bați cu pumnul în piept pentru ceva ce ți-a fost dat fără niciun merit. Patriotismul nu este despre asta ci mai degrabă despre ceee ce faci tu însuți ca să păstrezi valorile naționale nealterate iar mândria de a aparține unui anumit popor este justificată doar până la un anumit punct. Cred că un ego național exacerbat este total nesănătos și într-un fel ascunde  anumite complexe de inferioritate.

         Mă întrebam deunăzi care ar fi primul loc din România pe care un turist străin ar trebui să-l viziteze astfel încât să-și facă o impresie (evident, bună!) despre țara noastră și am creat un mic sondaj pe Facebook. Mulți dintre voi ați răspuns și mă bucur tare mult că ați făcut-o. Asta era prima întrebare iar a doua era legată de mâncare, un alt subiect sensibil care ne atacă orgoliul dacă nu este abordat conform așteptărilor noastre, mai exact cu exaltare 🙂 Puneam în discuție felul de mâncare cu care ar trebui să-l încântăm pe același turist străin aflat într-o scurtă vizită. Ne mândrim cu bucătăria românească deși eu nu sunt chiar atât de convinsă că există o bucătărie tipic românească. Opțiunile din care aveați de ales erau sarmalele, micii, mămăliga cu brânză, papanașii și ciorba de burtă, toate acestea având un iz de autenticitate.

        Totuși celebrii mici sunt consideraţi mâncare tradiţională şi în Serbia, nu doar la noi. De fapt cred că în toată fosta Yugoslavie găseşti aproape la orice restaurant ”cevapcici“ adică exact mici ca ai noştri şi spun asta nu doar din auzite ci pentru că am mâncat atunci când am fost în vacanţă în Croaţia şi n-am simţit nicio diferenţă. Sarmalele au fost inventate de turci de unde, de altfel, le vine și denumirea și se regăsesc pe mesele multor popoare, inclusiv la greci iar mămăliga este cunoscută ca romanian polenta deci… ghiciți ce-a fost mai întâi, oul sau găina? Adică mămăliga italiană sau aia românească?

        Părerea mea este că orice mâncare poate fi gustoasă sau un dezastru în funcție de talentul celui care o gătește iar dacă Anthony Bourdain va mai veni vreodată în România poate o să avem noroc și va nimeri într-un loc în care se mănâncă o ciorbă de burtă bună astfel încât n-o să ne mai ofuscăm cu toții când va apărea un nou episod din No reservations pe Travel Channel. (În 2008 a filmat la noi în țară prin diverse restaurante și nu a fost deloc încântat de ce a găsit iar românii s-au inflamat rău de tot și l-au făcut american tâmpit. Există zvonuri că la data respectivă Bourdain primise un bonus de 20000 de dolari de la Ministerul Turismului tocmai în scopul de a promova bucătăria românească. Poate dacă îl duceau la o degustare de vin altfel se legau lucrurile. Și se dezlegau limbile 🙂

        Și poate dacă în locul unei ciorbe de burtă îi serveau o friptură de Turda așa cum a completat cineva în sondajul meu. Am uitat complet de acest preparat tradițional excepțional cu toate că la origini nici acesta nu se trage de la daci ci este de fapt o mâncare secuiască. Friptura de Turda este o carne de porc fragedă și moale care are soric crocant la exterior și este prăjită într-un vas adânc de tuci, neapărat în multă untură cât să o acopere, după ce a stat de seara până dimineața în lapte.  Se prăjește până capătă o crustă maroniu-roșcată care pur și simplu ți se topește în gură mai ales dacă este însoțită de un vin bine ales ca cel de aici. Și neapărat de castraveți covăsiți, murați la soare. Chiar, castraveții ăștia or fi specific românești că parcă nu am mai auzit nicăieri de ei?

        Dar să vă arăt și rezultatele sondajului meu, la care au participat mai mult de o sută de persoane. Cei mai mulți au spus că pentru a-și forma o impresie clară, turistul străin care se nimerește pe plaiuri mioritice ar trebui să mănânce mici și să vadă neapărat Transfăgărășanul, lucru cu care sunt de acord. Micii îmi plac iar dacă îi mănânc la 2000 de metri altitudine, cu atât mai mult.
rezultate poll

        Voi ce spuneți? Sungteți de acord cu aceste propuneri sau ar fi oare mai bine să vadă întâi Dunărea la cazane? Pe mine locul acela m-a impresionat teribil.

 

 

 

 

Share This:

Read More

7 verbe pentru 7 zile #36

        Ce repede a trecut săptămâna dacă a avut mai puțin cu o zi de muncă și ce fain  s-a potrivit anul ăsta 1 Mai lipit de o duminică, taman bine să fac o vizită în Anglia fără să fiu nevoită să-mi iau prea multe zile de concediu. Am făcut multe în ultima perioadă dar să văd ce-mi aduc aminte în primul rând:

  • Mi-a plăcut enorm partea rurală a Angliei. Nu e prima oară că văd satele desprinse din povești cu zâne și spiriduși dar de data asta am făcut plimbări pe jos care înseamnă cu totul și cu totul altceva decât privirile aruncate pe geam din goana mașinii. E o diferență de la cer la pământ și doar așa poți să simți farmecul locului cu aerul mereu umed și proaspăt, să auzi păsările și să miroși florile care pur și simplu invadează orice colțișor de grădină. Ca să nu mai spun de nota de autenticitate pe care o dau țăranii englezi ce stau la o țigară în fața pub-urilor cu halba de bere în mână. Le spun țărani fără nicio urmă de ironie ci doar pentru că locuiesc la țară. Anglia
  • M-am întâlnit cu un fost coleg pe care nu l-am mai văzut de multă vreme și cu care am stat la taclale vreo juma’ de oră în Lidl la raionul de lactate până am înghețat 🙂 E atât de reconfortant să întâlnești oamnei informați, cu care să poți schimba păreri despre orice și care să fie în stare să asculte puncte de vedere cu care ei nu sunt neapărat de acord dar pe care le respectă. Oameni care acceptă libertatea de expresie.  Aproape că uitasem cum este.
  • M-am plictisit de scandalurile care apar fără sens din inerția și plăcerea de a fi mereu Gică contra și acum mă refer la controversa legată de logo-ul Bucureștiului. Tot internetul a sărit în sus că logo-ul nu e bun, că e prea alambicat, prea îngrămădit, fără mesaj, că nu e original, că nu e reprezentativ, că procesul de selecție a fost netransparent, că dracu’, că lacu’. Aaa, și să nu uit (deși poate cu asta trebuia să încep) că e de-a lui madame Firea și de-aia nu ne place. Jesus Christ! Fraților, ăștia revoltații, de ce nu ați spus niciun cuvințel înainte să se termine înscrierile pentru concurs? Să fi promovat concursul pe Facebook astfel încât să fie înscrise o mie de idei geniale. Sau zece mii, nu 230 câte au fost. Dar și atunci tot la fel ar fi stat lucrurile pentru că  în vecii vecilor o lucrare nu o să placă tuturor fiind ceva extrem de subiectiv. Dar până una alta mie îmi place iar Ateneul și Arcul de Triumf le-am ”văzut” din prima chiar dacă la capitolul spirit de observație stau extrem de prost. Și, să recunoaștem, cu siglă sau fără, Bucureștiul rămâne același iar turiștii n-o să dea năvală nici dacă desenul îl făcea Leonardo da Vinci. Altele sunt de fapt bubele.logo bucuresti
  • Am călcat pe bec din nou și am dat o comandă la H&M. Mică, micuță, dar uite că nu m-am putut abține. Ce să fac dacă primesc notificări pe mail că au reduceri și că taxa de transport e zero? Și nu tot timpul, doar o perioadă limitată așa că trebuie să mă hotărăsc repede 🙂 Normal, click-click și o bluză albă cu dungulițe albastre  numai bună de mers la mare a sărit în coșul meu.
  • Am dat lovitura cu o pereche de pantofi pe care i-am găsit la un second hand. Noi nouți, de la Dorothy Perkins, strălucitori mai ceva ca ai Cenușăresei și care îmi vin perfect. Sunt dintr-un material textil care în lumina soarelui îți ia ochii dar, cum spune englezul the photo doesn’t do you justice. În realitate sunt muuult mai frumoși și abia aștept să îi port la vreo nuntă sau ceva de genul 🙂pantofi
  • Am rămas (puțin?) dezamagită de modul în care am fost servită la banca la care am lucrat și eu și nu, nu e vorba de fostele mele colege cu care am rămas în relații de prietenie apropiată ci de o fată nouă care nu mă cunoștea deloc. Credeam că după atâta timp, sunt aproape patru ani de când am plecat, standardele de servire și vânzare s-au împământenit atât de bine încât le-au intrat în obișnuință dar nici pe departe nu s-a întâmplat așa. Până mi-a rezolvat mie problema, pe care, by the way, a priceput-o destul de greu, a vorbit într-una cu colega ei de ghișeu despre treburile lor interne, ceva legat de casierie, lucru care nu mă interesa deloc. Nepoliticos și total neprofesional. Dacă aș fi fost mistery shopping i-aș fi dat zero puncte la o grămadă de aspecte. De fapt cred că la toate.
  • M-am simțit mândră și onorată și înduioșată. Și tristă într-un fel pe care nu-l pot descrie, în orice caz un amalgam de sentimente puternice m-au cuprins atunci când am văzut dedicația ultimei cărți scrise de Ileana Vulpescu, Preludiu. Silvia Avram Bembea a fost cea mai bună prietenă a ei din anii facultății și a fost mama mea. Nimic mai mult.ileana vulpescu

În rest…

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Share This:

Read More

Clipa în care am respirat din nou

        Picura ușor iar stropii mici de apă mi se prelingeau pe jacheta de fâș bleumarin special cumpărată pentru a face față nesfârșitelor ploi din Anglia și mă felicitam în gând pentru investiția bună pe care o făcusem. De fapt nu era chiar o investiție pentru că o luasem ca de obicei de la reduceri dar chiar și așa mă simțeam foarte bine îmbrăcată și în largul meu. Nu ieșeam cu nimic în evidență iar asta îmi dădea un sentiment de siguranță care în urmă cu câțiva ani îmi lipsea cu desăvârșire atunci când mă aflam în străinătate. Păream mereu stingheră sau poate doar eu aveam impresia că toți ceilalți din jurul meu știau exact ce trebuie să facă, în ce direcție să meargă, ce reguli să respecte, cum să se poarte sau cum să vorbească. Eram sfioasă și temătoare să nu deranjez și mi se părea că fac notă discordantă cu localnicii sau cu hoardele de turiști gălăgioși pe care îi întâlneam mai peste tot. Acum însă nu mai simțeam nimic din toate acele trăiri. Eram încrezătoare, mă purtam firesc și nimic nu mi se mai părea surprinzător.

        Ieșisem din magazin și rămăsesem în dreptul ușii privind mulțimea de trecători care se plimbau agale pe strada mare din Birmingham de parcă ar fi avut la dispoziție tot timpul din lume. Cred că de fapt se cheamă New Street dar mie îmi place să-i spun strada mare. Este corso al lor. Nimeni nu se grăbea, nimeni nu voia să treacă în fața celuilalt și nimeni nu voia să intre primul nicăieri. Prin fața mea se perindau femei în sandale și geci de iarnă împingând cărucioare cu copii plictisiți, adolescenți pistruiați cu căști în urechi, bărbați în costume scumpe și cravate de mătase, pakistanezi cu haine viu colorate, indieni cu bărbi lungi și turbane strânse rigid în jurul capului, japonezi cu aparate de fotografiat întinse spre fațadele clădirilor, fete grase cu fuste exagerat de scurte lăsând la vedere pulpe groase fără nicio urmă de timiditate, bătrâni conducând scaune rulante cu motoraș electric și familii de negri înconjurați de  copii cu ochi mărgelați. Aveam impresia că e aceeași imagine care se repetă iar și iar precum un carusel care se învârte deși era evident că mulțimea se scurgea alene în josul străzii lăsând loc următoarelor valuri de pietoni.

        M-am întors înspre vitrina cu cosmetice viu colorate unde tronau o multitudine de sticluțe, flacoane și tuburi pline cu răsfățuri aromate. Prin ușile larg deschise se auzea muzica veselă iar mirosurile de vanilie, cocos și căpșuni se împleteau înnebunitor încât îți venea să muști din bombele de baie și din săpunurile la vrac tăiate în forme neregulate. O așteptam pe sora mea care rămăsese în magazin când am zărit-o privindu-se într-o oglindă în timp ce-și dădea pe buze cu ceva dintr-o cutiuță rotundă. Se apropia și se depărta studiindu-se din mai multe unghiuri și își zâmbea părând mulțumită de rezultat. Un băiat pe care inițial îl crezusem fată îi explica ceva luând din când în când câte un produs de pe raft pe care apoi îl punea cu grijă la loc. magazin lush

        Sora mea se prefăcea că îl ascultă cu atenție dar eu vedeam cum de fapt îi studia machiajul strident al ochilor, unul vișiniu iar celălalt verde neon. Era un copil tânăr, tuns asimetric, care purta bocanci portocalii cu șireturile desfăcute și un șorț mare negru, uniforma personalului din magazin. Avea urechile perforate de sus până j0s de cercei de argint, un zâmbet întins pe toată fața și se vedea de la o poștă că îi făcea plăcere să lucreze acolo.

        M-am bucurat să văd că sora mea se simte bine înăuntru și dintr-odată m-a cuprins un sentiment foarte greu de descris în cuvinte. Ceva între duioșie, fericire și tandrețe, o eliberare profundă și absolută a unei greutăți purtate prea mult în suflet. Am simțit cum mi se ridică povara de pe umeri ca o expirație profundă a unui aer pe care îl ținusem îndelung în plămâni și parcă tot universul s-a limpezit în acea clipită făcând loc unei lumini calde ce mă învăluia drăgăstos. Am răsuflat ușurată strângând sub pleoape o primăvară așteptată cu scutul pe inimă și revelația și-a făcut brusc loc în timp ce toate lacătele au căzut deschizând larg calea speranței. Sora mea era bine din nou. În bătălia cu cancerul învinsese viața.

        Teroarea și suferința, amărăciunea, deznădejdea, tristețea, așteptarea, slăbiciunea și umilința de pe holurile spitalelor erau acum departe, într-o altă viață și într-un alt timp. Meciul macabru în care tortura psihică juca rolul arbitrului se încheiase fără să o poată îngenunchea iar fericirea era acum de partea noastră.

        M-am întrebat adesea care e mai grea suferința fizică sau suferința psihică și probabil n-o să aflu răspunsul niciodată. Cumplit e când le porți pe amândouă dar e îngrozitor de greu să fii neajutorat când nu poți să faci nimic pentru cei dragi de lângă tine. Acum sora mea e bine chiar dacă de la chimioterapiue are venele arse, oasele decalcifiate și inima  slăbită. Sabia lui Damocles e încă acolo, la fel cum e pentru noi toți pentru că pe lumea asta nu există nimeni care să poată garanta pentru ziua de mâine. Doar că cei care au trecut pe lângă moarte au privilegiul de a vedea și simți viața în toată splendoarea ei.

Share This:

Read More