Coșărcuța de alun

Ioana 11 Comments

       Această povestire a fost scrisă de tatăl meu, Ioan Bembea.

      Aurel Candin, băiatul din povestire, are 11 ani și a existat cu adevărat. Toate acestea s-au întâmplat la începutul anilor 30’  în satul Bucium Poieni din județul Alba.  

       E primăvară, înainte de Paști. Câmpul prinsese culoare, acel verde-crud al ierbii proaspete, iar la marginea crângului mugurii lăstarului se deschid tot mai mult de la o zi la alta. Printre copacii înalți, ici-colo brebenei plăpânzi își ridică floarea spre soarele cald. De sosirea primăverii se bucurau și toate păsările pădurii ce se întreceau în felurite cântece. Cucul încă nu sosise, că nu i se aude glasul.

       Ca să mai cruțe fânul ce era pe terminate, îndată ce s-a topit zăpada Ana lui Candin și-a trimis băiatul, pe Aurel, cu oițele la păscut pe coasta din spatele casei. Trebuiau păzite de lăcomia lupilor ce adesea furau câte un miel.

       Tot acum, aici pe coastă, băiatul învaţă să cânte din fluier şi de la o săptămâna la alta  încearcă tot alte şi alte melodii, că era o plăcere să-l asculte oamenii de la casele de jos, de pe lângă vale. Şi-a cumpărat singur fluierul din târg de la Abrud, cu bani câştigaţi de el. Cum a reușit este o întreagă poveste.

        După serbarea școlară la terminarea clasei a patra unde a luat premiul întâi la băieți, toată vara trecută păzind vacile la păşune, din nuieluţe subţiri de alun a început să împletească coşuleţe pentru cules cireşe. Cu briceagul bine ascuţit taie o tulpină dreaptă şi lungă de alun, o încrestează puţin aproape de capătul gros, după care prin îndoire peste genunchi, se desprinde o aşchiuţă ce, treptat, devine o nuia lungă cât toată lungimea băţulu, apoi altă şi altă nuia, unele, din exterior, cu coajă, altele mai dedesubt albe pe ambele părţi. Când împleteşte coşul, din ţesătura nuielelor albe cu cele cafenii ce au scoarţă, scoate modele plăcute, aşa cum alţi copii nu ştiau sau nu puteau să facă. Toarta de sus, îndoită sub formă de arc, era tot din alun. Nu făcea niciodată două coşuri la fel; mai mari sau mai mici, mai largi sau mai strâmte, cu toartă albă sau cu toartă maro, că nici nu ştiai care este mai frumos, pe care să-l alegi.

       Spre toamnă, cum nu trebuia să mai meargă la şcoală şi erau tare lipsiţi de bani, într-o luni dimineaţa, cu voia mamei, pleacă la târg la Abrud să-şi vândă coşuleţele. Fiind lung drumul, pleacă de dimineaţă înainte de răsăritul soarelui dar ajunge tare târziu, când târgul era în toi. „Oare unde să stea, de unde să le vândă?” se gândeşte. Cu cele zece coşuri legate desagă pe umăr merge încolo, vine înapoi, se uită în jur. Crede că e potrivit să se aşeze şi el lângă cei ce vindeau doniţe şi ciubere, sau alături lângă cei cu blide, căni şi oale de pământ, dar toţi aceştia stăteau în spatele căruţei lor şi nu prea avea loc între ei. Era ceva mai mult loc între două căruţe, una purta o tăbliţă albastră pe care scria cu negru Vidra de Sus nr. 21, pe  cealaltă nu se vedea nicio tăbliţă. Îşi face curaj şi zice celui din Vidra: „Baciule, mă laşi să stau şi eu aici, lângă dumneata, să-mi vând coşărcuţele?” Omul, înalt, uscăţiv, cu mustaţă căruntă ascuţită la capete, cu faţa zâmbitoare se întoarce spre copil şi îl priveşte cu nedumerire de sus de la pălăriuţa pleoştită, decolorată de ploi şi de soare până jos la opincuţele de gumă. Îi priveşte cu luare-aminte marfa de pe umăr. „Da’ cum să nu? Pune-le colea jos peste tulnicele mele, că cine vrea să cumpere le vede pe toate. Numai de-am avea cumpărători.”

       Aurel mulţumeşte frumos ocrotitorului său, dezleagă repede coşărcuţele şi le întinde pe două rânduri, rezemate de tulnice, cu modelul sau cu floarea în sus, să se vadă că-s frumoase. Oameni erau mulţi; un nesfârşit du-te-vino, dar priveau obiectele ca într-o expoziţie ca şi cum nu ar fi fost de vânzare. „De unde eşti, măi copile?” îl întreabă moţul. „De la Buciumani”vine răspunsul băiatului. „Ei, asta-i bună glumă. Da’ cin’ te crede? Buciumanii vin la Abrud să cumpere, nu să vândă. Ei vând numai aur, la Casa de Schimb, la Cămară. Buciumanii-s bănoşi… îi cunosc eu bine” şi iar priveşte sărăcia lipită de băiat; pălăria pleoştită şi fără nici o culoare, opincuţele vechi de gumă şi cioarecii cu două petice mari la genunchi. Doar pieptarul de sub ţundră îl dă de gol că e buciuman; avea cusut pe piept din arnici negru cu puţin roşu un model ca o floare mare. Copilul îi explică: „Apoi dumneata nu ştii, eu n-am tată…Acum n-are cine cosi iarba,  n-are cine să meargă la pădure să aducă lemne, n-are cine să ţină de coarnele plugului, – iar după un oftat adânc, ridicând şi arătând braţul drept: Nu mă mai duce de mână… Mama face de toate, cât poate, dar nu avem un leu în casă…” „O, Doamne, multe năcazuri mai dau peste oameni..” cugetă cu glas tare, mai mult pentru sine, omul cu căruţa.

       Era o zi senină şi călduţă de octombrie, în târg forfotă de oameni dar nimeni nu se arată interesat să cumpere un coşuleţ măcar de la sărmanul copil. Spre spartul târgului, s-au pus în mişcare căruţele uşoare purtate de cai sprinteni cu zurgalăi şi mai rar câte un car greoi tras de boi roşii cu coarne mari, strălucitoare. Toţi aceşti căruţaşi, parcă înţeleşi, se opresc lângă căruţele moţilor să cumpere vase de lemn. Varza adusă de  ţăranii de pe lângă Turda sau de dincolo de la Teiuş trebuia pusă la murat şi aveau lipsă de putini mari, apoi, săptămânal, la spălatul hainelor le era de mare folos  un ciubăr sau chiar două, şi tot aşa, pentru adus şi băut apă cu miros de răşină de brad era bună o doniţă, un şuştar pentru muls vaca, o putină pentru brânză, un urdoi pentru ales untul din smântână. Nici nu se mai târguiau la preţ şi nimeni, din cei ce se opreau, nu pleca fără un ciubăr sau un ciubăraş, numai de coşărcuţele băiatului nu întreba niciun trecător.

       Aurel sta jos pe pajişte lângă marfa lui. Câte planuri îşi făcuse, câte iluzii spulberate. Fără să vrea, ochii i se umplu de lacrimi, iar nasul îi curge tot mai tare. Cu capul în pământ, pe ascuns, îşi şterge  ochii şi nasul când cu mâneca dreaptă când cu cea stângă. Plânsul se adânceşte şi răbufneşte un sughiţ. Omul de lângă el îl priveşte de sus şi îi înţelege durerea. Tocmai avea un cumpărător. „Îţi dau ciubărul cu cât ne-am înţeles, da’ mai cumperi şi o coşărcuţă de la băiatul ista, că-ţi aduce noroc. E un copil sărman, el singur le-o lucrat.” Cumpărătorul nu se împotriveşte. Se uită la coşuleţe, îl vede pe copil plângând. Alege unul, îl ridică, îl întoarce pe toate părţile, îi place. „Cât ceri pe el?” Surprins de întrebare, băiatul, după ce mai trece o dată mâneca pe sub nas, ridică din umeri şi rosteşte abia auzit un „Nu ştiu. Cât vrei dumneata.” Îi vine iarăşi în ajutor dogarul din Vidra: „ Două-trei zile lucrează la unu ca ăsta. Nu te zgârci, că-ţi aduce noroc.” Omul scoate portofelul dintr-un buzunar de la piept, îl deschide, ia o hârtie de 10 lei şi o întinde copilului: „Bine-i aşa?” „Prea mult. Eu mă gândeam la 2-3 lei…” „Lasă-i toţi, îmi place de tine, că eşti harnic.” Priveşte iar coşuleţul: „Fain coş, lucrat de un copil atât de mic, ai mână bună, băiete.”

       Ca prin minune, după plecarea primului cumpărător, copilului i se opreşte plânsul iar faţa îi străluceşte de bucurie. Tot aşa, la pachet cu o putină, cu o doniţă sau cu un ciubăr şi cu preţul „Cât vrei dumneata” mai vinde încă patru „coşărcuţe” cum le spunea el, încă două cu câte 10 lei, altul cu 5 şi ultimul cu 8 lei. „Copile, nici nu ştiu cum te cheamă.” „Aurel şi am 12 ani” îl întrerupe băiatul. „Uite ce vreau să-ţi spun, Aurel, dragu baciului: Trebuie să te înveţi să-ţi vinzi singur coşărcuţele, că altădată nu mai dai peste oameni ca mine, că fiecare are grija lui, nu a altuia. Du-te tu cu ele pe mână printre oameni, strigă cum ştii, ca să te bage în seamă şi să vezi cum apar cumpărătorii.” Aurel înţelege lecţia, îşi înşiră coşuleţele pe mâna stângă din care ia unul şi zice dogarului: „Baciule, nici dumneata nu mi-ai spus cum te cheamă. Iţi las un coş să-ţi aducă copiii sau nepoţii cireşe la primăvară, să-l aveţi suvenire de la mine şi mulţumesc frumos.” „Io-s Traian, Traian Costea din Vidra, am nepoţi şi mai mari şi mai mici decât tine, da’ la noi nu se fac cireşele, dragu baciului, numai prin pădure pentru păsări, nu ajungi la ele şi-s mici, numai sâmbure, abia în august se coc. Ia-ţi coşul, mulţam, n-am lipsă de el, mai faci şi tu un ban. Să creşti mare!”  apoi îi face semn cu mâna să-şi ia zborul…

       Se făcuse cald, strălucea soarele. Copilul îşi ia colopul de pe cap, îl turteşte şi îl împinge în treistuţa din spate în care mai avea, într-o merindeaţă albă de pânză, două felii de pâine lipite cu magiun, mâncarea pusă de mama pentru drum. Abia acum, fără pălărie, i se văd ochii mari, luminoşi ca cerul şi părul auriu. Cu un braţ întins pe care atârnau coşărcuţele lui cu modele porneşte printre oameni dar tot nu-l baga nimeni în seamă, doar câte un trecător mai aruncă o privire spre braţul său apoi spre negustoraş. Merge în jos spre centru, vine iar înapoi, tot degeaba. „Aşa nu se poate”, îşi zice în gând. Trage mult aer în piept, îşi face curaj, strigă: „Pentru cireşe, pentru mure şi alune, Coşărcuţa de alun / Îţi aduce noroc bun!” apoi iar şi iar: „ Pentru cireşe, pentru mure şi alune, Coşărcuţa de alun / Îţi aduce noroc bun!” Aşa era la el la Bucium urarea şi salutul cel mai drag, noroc bun! Că dacă nu-i bun norocul, ce să faci cu el, la ce-ţi foloseşte?

         Glasul lui de copil sună plăcut pe străduţele înguste ale oraşului: „Coşărcuţa de alun / Îţi aduce noroc bun!” După numai câteva îndemnuri de acest fel, în faţa băiatului cu opincuţe, cu ochi albaştri şi cu  părul strălucitor se opresc trei doamne, i se pun în cale: „Stai băiete, stai, să ne vinzi şi nouă un coşuleţ cu noroc, că aşa reclamă frumoasă încă n-am mai auzit de când-îs” spune una dintre ele, cea mai în vârstă. Dinspre doamne aerul de toamnă aduce o plăcută undă de parfum. La aşa cumpărătoare rămâne descumpănit. „Bună ziua, – iar după o pauză întinzând braţul – alegeţi… care vă place….Eu le-am făcut cu brişca” spune el convingător privindu-le în ochi. Toate cele cinci coşuleţe pe care le mai avea negustoraşul ajung în mâinile doamnelor care le întorc pe toate părţile. Fiecare era altfel; cu dungi orizontale, cu pătrăţele, cu romburi. „Cât face ăsta?” întreabă o doamnă tânără cu părul auriu ce purta un jerseu roşu. „Eu n-am zis niciun preţ, că nu ştiu cât să cer. Cât vrea fiecare; am primit şi 10 lei şi 8 şi 5…cât credeţi.” Discuţia continuă: „Şi ce faci tu cu banii?” „Ce să fac, îi dau la mama, că n-avem un leu în casă.” „Dar tată-to ce face, nu lucrează, să aducă bani?” „Hei, dac-aș avea tată, n-aş fi eu pe aici… M-ar fi dat la şcoală… Aşa mi-o zis mama, că s-au înţeles că dacă învăţ bine mă dau mai departe la şcoală la oraş, ca nicidecum să nu ajung şi eu tot băieş ca tata. Seara, după ce ne culcăm, până să adormim, mereu îmi spune mama că încă de când eram micuţ mă culcau în pat între ei, să nu-mi fie frig noaptea şi tot despre mine vorbeau, făceau planuri. Acuma plânge că nu-i vrednică să mă dea şi să mă ţină la şcoală la oraş, da’ dacă n-avem bani…”

       Doamna cea tânără şi frumoasă, îmbrăcată în roşu, nu se poate stăpâni, îi pune mâna pe creştet, îi mângâie păruţul auriu: „Şi înveţi tu bine? În ce clasă eşti?” Băiatul simte din nou mirosul de parfum, miros de doamnă, îi place, o priveşte în ochi: „Nu mai merg la şcoală, am gătat clasa a patra, mi-o dat premiul întâi.” „O, cu premiul întâi ar fi fost mândru tatăl tău de tine.

        „Așa cred, poate că mă dădea la şcoală aici la Abrud, ori la Brad, dacă aveau bani.” Cele trei doamne vorbesc ceva între ele cu voce şoptită, să nu fie auzite, apoi doamna mai în vârstă îi zice: „Am vrut să cumpărăm numai un coşuleţ, dar fiindcă ne spui că ai luat premiul întâi şi-s aşa de frumoase, cumpărăm trei.” „Îmi pare bine, am crezut că nu am cumpărători, că acum nu-i vremea cireşelor.” Doamnele îi dau trei hârtii de câte 1o lei şi încă 5 lei pe deasupra. Nu-i vine să creadă: „Aşa mult îmi daţi?” „Îi meriţi, băiete, că ai fost harnic iar coşărcuţele tale sunt frumoase şi bune.” îi spune doamna în roşu şi iar îi netezeşte păruţul scurt ridicat cu vârtecuş în creştetul capului. „Mulţumesc frumos, bună ziua” le spune băiatul şi se depărtează strigând iar: „Pentru cireşe, pentru mure şi alune, / Coşărcuţa de alun / Îţi aduce noroc bun!”

       Cu o aşa reclamă, în scurtă vreme vinde şi celelalte două coşuleţe. Banii îi ţine strâns în pălmuţa încleştată din buzunarul cioarecilor. Văzuse undeva fluiere de vânzare. Merge repede să nu plece omul, că târgul era pe terminate. Îşi alege unul care i se pare că scoate sunete mai limpezi. Costa 4 lei, era calitate bună, din lemn roşiatic de cireş. Tot aşa grăbit, ca să nu se spargă târgul,  dă o fugă în piaţa de fructe şi zarzavaturi de lângă biserica cu ceas. Aici o mulţime de bunătăţi ce nu se cultivă la munte; ardei galbeni şi roşii, vinete, gogoşari, conopidă, ceapă roşie. Oare ce să ducă mamei? De toate ar fi avut lipsă dar se opreşte la struguri, care, după părerea lui, sunt cea mai mare bunătate de pe pământ. Cumpără un kilogram de struguri alb-gălbui, dulci-dulci, că se lipeau de degete, îi pune cu grijă în treistuţa pe care de acum nu o mai ia în spate ci o duce în mână ca să nu se turtească ciorchinii.

       Bucuros porneşte spre casă. Fiind zi de târg, la marginea oraşului pe o măsuţă în faţa porţii o precupeaţă vindea castraveţi muraţi, la bucată. Simte foamea şi îi vine grozavă poftă de castraveţi dar nu mai strică din bani, doar aveau şi ei acasă… Îşi ia merindea, îmbucă cu poftă din pâinea unsă cu magiun, e bună, dulce-acrişoară. Se gândeşte la struguri, mai gustă câte o boabă, i-ar mânca pe  toţi, dar sunt pentru mama…

       E lung drumul şi e tot mai obosit; îl dor picioarele şi încă n-a ajuns nici măcar la Gura Cerbului, dar până acasă…Simte o pietricică în opincă sub talpă. Stă jos pe pajiştea verde de la marginea drumului, scoate piatra, se întinde pe spate. Cât e de bine…dar, sus, băiete, că se apropie seara şi până acasă, hă, hă, mai este mult de mers. Numai când nu mai poate păşi de oboseală şi de durerea tălpilor stă jos pe iarbă, se lasă pe spate, dar de teama de a nu-l fura somnul se ridică şi merge mai departe. Bea apă de la fiecare izvor; mai mult de foame decât de sete. Dau umbrele, se lasă seara, se face întuneric iar pe cer luceşte steaua săracului. Simte că e la capătul puterilor şi tot mai are de mers…De prin curţi îl latră câinii iar prin văzduh, pe alburiul cerului, se zăresc păsări de noapte ce zboară atât de jos că li se aude fâlfâitul aripilor şi te cuprinde, aşa, o înfiorarea.

       Se făcuse noapte în toată regula, pe când ajunge el acasă. Mama îngrijorată îl aştepta la poartă şi tot privea pe drum în jos doar apare Aurel al ei. Pe drumul încă albicios, poate de la colb, poate de la lumina stelelor, se zăreşte ceva ca o pată neagră, o vietate, că se mişcă. În linişte nopţii, porneşte spre el un strigăt: „Aurel, tu eşti?” De la mogâldeaţa mişcătoare din depărtare vine un glas stins: „Eu, mamă.” Ana porneşte în fugă spre el. Cu braţul drept îl cuprinde peste umeri: „Dragu mamii, eşti obosit.” „Mamă, ţi-am adus struguri, ia-mi streicuţa, că-i aşa de grea.” După câțiva pași: „Mi-am cumpărat fluier.”

       Avea de gând să-i spună mamei tot; ce oameni buni a întâlnit la târg, cât a fost de norocos, câţi bani a adus acasă, dar după ce soarbe doar câteva linguri din mămăliga cu lapte se întinde pe pat şi, răzbit de oboseală, adoarme îmbrăcat. Mama, ca unui copil mic, îi scoate opincuţele, îl dezbracă, îi netezeşte păruţul, întinde ţolul peste el şi face lampa mică…ciresi

Share This:

Read More

Ce-mi doresc de ziua mea

Ioana 15 Comments

        Iar a fost ziua mea. Nu știu cum se face dar parcă în ultima vreme tot mai des e ziua mea. Nici nu trece bine una și imediat vine alta 🙂 Când eram mică trecea o veșnicie între două aniversări iar acum mi se pare că sunt în uralele fanilor non stop. Când sunt, că de anul acesta mi-am șters evenimentul de pe Facebook. Nu că m-ar deranja, dar apropiații oricum știu care e ziua cu pricina iar ceilalți n-ar trebui să aibă nicio obligație în sensul de a scrie un la mulți ani mecanic. Mai ales că pe unii nici nu îi cunosc personal. Până la urma urmei celor dragi oricum le dorim numai bine în fiecare zi a anului iar à propos de cei pe care nu îi cunoaștem decât din online am văzut o fază macabră care m-a dat peste cap. Wall-ul cuiva care murise de câteva luni s-a umplut de urări de bine și sănătate în ziua în care, conștiincios ca întotdeauna, Facebook-ul a dat alarma sărbătoririi zilei de naștere a defunctului. Horror 🙁 De atunci eu nu mai trimit felicitări celor pe care nu-i cunosc.

        So… am trecut cu discreție peste ziua mea. Fără tort, fără șampanie, fără nicio petrecere și fără cadouri. Spun fără cadouri deocamdată. Bineînțeles că dragii mei dragi m-au întrebat ce-mi doresc, dar cum am fost plecați (iar eu foarte nehotărâtă) acțiunea cadoul încă nu s-a finalizat. Oare ce-mi doresc? Sigur că în primul rând aș vrea ca toți cei din jurul meu să fie sănătoși și mulțumiți de viață, să fie pace și liniște în lume și să trăim cu toții într-o armonie deplină dar acum vorbim despre lucrurile materiale adică daruri clasice. Un cadou înseamnă o bucurie nu doar pentru cel care îl primește ci și pentru cel care îl oferă. Iar cum eu mă dedic cu totul familiei nu pot să le răpesc alor mei bucuria de a-mi face un cadou. Na, ce bine am întors-o 🙂

        Dacă stau să mă gândesc un pic, slavă Domnului, nu am cu adevărat nevoie de nimic. Vorba vine, nevoie. De ce-aș avea nevoie și m-aș bucura dacă aș primi? Chiar de nimic. Pantofi și haine am să-mi ajungă pentru tot restul vieții. Că dacă ar fi să o luăm în înțelesul primitiv, de bază, nevoie cu adevărat aș avea de încălțări doar atunci când cele pe care le port mi s-ar rupe. Sau aș avea nevoie de haine mai groase doar atunci când ar da frigul peste noi. Dar din fericire nu trăim în peșteră și deci nevoile de bază mi-au fost demult îndeplinite iar dulapurile îmi sunt pline de nu mai am unde să arunc un ac.

        Deci haine și pantofi nu vreau. Sau poate că totuși vreau, altfel de ce mă tot uit pe site-uri în căutarea bluzei perfecte de dantelă? Și nici pantofi nu vreau. Cu excepția unei perechi de sandale bej fără toc și cu talpă moale cu care să pot face kilometri pe jos fără să mă doară picioarele 🙂

        Gata, știu ce vreau. Un pat nou în dormitor cu ladă de depozitare dedesubt care să se poată trage ușor, pe rotițe din alea cu rulmenți. De ăsta chiar aș avea nevoie pentru că salteaua pe care dorm acum e vai de capul ei…Da, nu e o idee rea. Și aș mai avea nevoie să-mi schimb geamul la fosta cămară pe care am desființat-o demult. Cămara nu mai există dar geamul urâțel a rămas în perete și ar fi trebuit schimbat demult. Deci un pat sau un geam. Cu montaj cu tot. Bine, mi-ar trebui și un dulap cu uși culisante dar asta e deja prea mult.

        M-aș bucura și de o excursie. Să primesc un plic și să rămân mută de uimire văzând biletele de  avion pentru Paris sau Roma. Sau Lisabona. Sau, hai să zicem, chiar și Timișoara pentru că nici acolo n-am fost niciodată și de mult îmi tot propun să ajung. Sunt atâtea locuri în țara noastră pe care încă nu le-am văzut și deja încep să mă întreb dacă o să mai apuc în viața asta…

        Aș cădea oare în ridicol dacă aș spune că mi-ar cădea bine să primesc un ceas? Am deja o colecție întreagă dar nu mă pot abține să nu mă gândesc mereu la câte un alt model. Cred că obsesia mea vine din copilărie când cumpărarea unui ceas reprezenta o mică investiție și nu oricine își permitea. Primul ceas pe care l-am avut l-am primit de Crăciun când eram în clasa a treia și am fost în al nouălea cer. La noi în clasă doar eu și Adel Szabo, colega mea de bancă, eram fericitele posesoare de ceas dar ea fusese prima și aș fi vrut să primesc un ceas exact ca al ei. Adică micuț de tot și cu brățară metalică. Eu primisem un ceas auriu, pătrat, cu linii în locul cifrelor și cu o curea de piele maro. Era marca Luch și trebuia să-l trag în fiecare seară pentru că pe vremea aia nu existau ceasuri cu baterie ci doar mecanice. Al meu avea 17 rubine și funcționa perfect 🙂 L-am purtat zi de zi chiar și după ce am terminat facultatea și încă îl mai am. L-am purtat la toate examenele importante și tot la el m-am uitat atunci când am vrut să văd ora la care i-am născut pe cei doi copii ai mei. E în perfectă stare de funcționare și dacă i-aș pune o curea aș putea încă să-l port pentru că în afară de o mică zgârietură pe sticlă nu are semne evidente de învechire. Dar până una alta mi-ar plăcea să primesc cadou un ceas care să semene cu cel de atunci, neapărat dreptunghiular sau pătrat, unul din modelele de ceasuri us polo. Sau unul din modelele de ceasuri shivas că sunt mai ieftine și arată la fel de bine.

        Dacă n-o să fie ceas, nici pat, nici geam și nici excursie voi accepta cu grație un parfum. O singură condiție trebuie să îndeplinească: să se numească Trésor de la Lancome 🙂 birthday-33087_640

Share This:

Read More

Barcelona, detalii logistice

Ioana 11 Comments

        Long time no see, adică pe românește bine v-am regăsit după o pauză așa de lungă 🙂  Dar am lipsit motivat pentru că tocmai m-am întors din mult așteptata vacanță la Barcelona, dornică nevoie mare să vă împărtășesc impresiile mele de călătorie. Am foarte multe de spus dar încă nu mi s-au sedimentat amintirile așa că îmi vine greu să aleg cu ce să încep. Senzațiile și trăirile cu care am revenit sunt încă învălmășite la grămadă și poate că ar trebui să le structurez cumva și să le pun într-o anumită ordine astfel încât să dau un sens și o utilitate informațiilor pe care le-am adunat. Cine știe, poate vă vor fi de folos la un moment dat pentru că sper să ajungeți cu toții să vedeți într-o bună zi acest oraș superb. Da, este superb și oricât am încercat să nu cad în extaz gratuit, nu am găsit alt cuvânt mai potrivit.

       O să încep totuși cu detaliile logistice pentru că sunt importante și stau la baza oricărei călătorii reușite. Plănuiam demult o ieșire cu toată familia și prin iarnă unul dintre noi (cred că eu am fost aia din câte îmi aduc aminte) a pus piciorul în prag: acum ori niciodată. Prea o lălăiam de câțiva ani și împreună cu Cristina am hotărât perioada urmând ca fiecare să-și rezolve concediul. Oricum sfârșitul lui mai, începutul lui iunie nu este o perioadă pe care să se bată lumea deci mari probleme nu ar fi fost la serviciul niciunuia dintre noi. Apoi a trebuit să alegem destinația și deși mie nici prin cap nu-mi trecea că nu va fi una din insulele grecești, Cristina a spus așa într-o doară… Barcelona. Și Barcelona a rămas.

        La vremea aceea, prin ianuarie, nu știam mare lucru despre Barcelona decât că e al doilea oraș al Spaniei, că e un mare port la Mediterană, că a găzduit Olimpiada din 92 și că Sagrada Familia e simbolul pe care îl recunoaște orice turist. A, și că e un oraș superb 🙂 , concluzie pe care am tras-o din tâmpenia de film a lui Woody Allen, Vicky Cristina Barcelona. De fapt atunci când am văzut filmul, acum 6-7 ani, cred că a încolțit prima dată în mine dorința de a vedea orașul pentru că filmul are marele merit (și de altfel singurul) de a prezenta niște imagini spectaculoase din diverse locuri ale Barcelonei.

        Primul lucru pe care l-am făcut a fost să căutăm cazare iar asta nu a fost chiar simplu având în vedere că aveam multe criterii de bifat. Să fie un apartament pentru 6 persoane, neapărat cu două băi ca să nu așteptăm unii după alții, să fie aproape de centru dar și de plajă, să fie în apropierea metroului, să aibă aer condiționat, să aibă review-uri pozitive și, nu în ultimul rând, să fie acceptabil ca preț. L-am găsit într-un final pe airbnb și nu cred că puteam fi mai mulțumiți decât am fost. Am plătit 4600 de lei pentru 7 nopți în momentul în care am făcut rezervarea.

        Greșeala pe care am făcut-o a fost că nu ne-am cumpărat întâi biletele de avion dar nu m-am gândit că nu vom găsi vreo super ofertă la companiile low cost. Ei bine, oricât am vânat și am așteptat, nu am găsit nimic. Wizz-ul din Cluj avea tarife în jur de 300 de euro dus-întors fără bagaj de cală iar din București ca să obții un preț bun trebuie să faci escală la Iași și călătoria dura cu totul vreo 10 ore. Până la urmă am mers cu Tarom-ul din București cu 210 euro la ore super rezonabile pentru că și asta contează enorm. Dacă ai avion la 6 dimineața și trebuie să fii în aeroport la 4, ți-ai compromis ziua. Zborul nostru încolo a fost la 8:30 dimineața iar înapoi la 11:30. Cristi, adică soțul, a venit la Barcelona direct din Anglia și a fost mai norocos pentru că și-a găsit bilete foarte ieftine, vreo 50 de lire dus-întors. Data viitoare o să programăm călătoria în funcție de biletele de avion găsite și acesta e sfatul pe care vi-l dau și vouă. E mai simplu să găsești cazare între miile de oferte după ce ai transportul asigurat. Companii aeriene sunt 2-3 pe când apartamente găsești la tot pasul deși oricum destinația Barcelona nu este una foarte ieftină mai ales în sezonul de vară.

        Cu câteva zile înainte de plecare era să leșin când am auzit știrea că angajații ROMATSA vor declanşa greva generală în 30 mai pe termen nelimitat începând cu ora 9:00. Avionul nostru era la 8:30! Până la urmă cu un pic de noroc am reușit să decolăm dar am avut niște emoții groaznice. Cristina a avut un noroc chiar foarte mare pentru că a primit locuri la business class și s-a lăfăit ca un belfer într-un fotoliu încăpător cu toate că o avea și pe aia mică în brațe. În mai puțin de trei ore am fost în Barcelona, am trecut rapid de controlul pașapoartelor și am ieșit în fața aeroportului să luăm autobuzul spre centru. Când am văzut câtă lume era am crezut că juma’ de Europă a venit la mare la Barcelona. La ghișeul de bilete era o coadă de cel puțin 200 de persoane și nu exagerez absolut deloc. M-a luat cu transpirații numai la gândul că vom aștepta cel puțin o oră… deși ceva nu mi se părea tocmai în regulă pentru că printre turiști erau câțiva reporteri și televiziuni care filmau puhoiul de oameni. Ulterior am aflat că dădusem peste o altă grevă, de data asta o grevă parțială a transportului în comun și a taximetriștilor. Coada era la aerobus (o linie expres) dar noi am luat autobuzul 46 și în juma’ de oră am fost în centru, în Placa d’Espanya adică exact în buricul târgului. Pentru că încă nu știam de unde se pot cumpăra cartele de călătorie am luat bilet direct de la șofer – 2,30 euro.

        Transportul public în Barcelona funcționează perfect iar o cartelă cu 10 călătorii costă 9,85 euro, o călătorie însemnând că după ce ai validat un bilet poți să te plimbi și să te muți dintr-un mijloc de transport în altul timp de o oră și 15 minute. Adică, de exemplu, iei metroul 3 stații, apoi ieși la suprafață și mai iei autobuzul încă două stații, apoi schimbi linia și tot așa. Totul este să te încadrezi în acel interval de timp care este oricum mai mult decât suficient. Am folosit transportul public în fiecare zi din cele 7 cât am stat în Barcelona dar de multe ori am mers și pe jos pentru că este foarte plăcut să te plimbi pe străduțele înguste și pline de mister. Pe jos sau cu trotineta 🙂 Vlad și-a adus cu el trotineta și bine a făcut pentru că s-a deplasat extrem de ușor dintr-o parte în alta mergând pe pistele de biciclete care sunt amplasate pe mijlocul drumului, între benzile de circulație ale mașinilor, idee care mi s-a părut excelentă. Am crezut că o să fie o ciudăţenie el cu trotineta lui dar nici vorbă! Sunt sute de trotinete, biciclete şi tot felul de alte chestii cu roţi care nici măcar nu ştiu cum se numesc. Ca să nu mai spun câte scutere invadează oraşul odată cu primele ore ale dimineţii.

        N-am avut, ca să spun aşa,  o vacanţă “culturală”, adică n-am intrat în niciun muzeu dacă nu punem la socotelă cele câteva catedrale vizitate dar cu toate astea am învăţat mai multe despre Spania decât în toţi anii de şcoală. Acum ştiu o mulţime de lucruri despre Catalonia, despre dictatura generalului Franco, despre monarhie sau despre Columb. De fapt nici n-am intenţionat să petrec zilele frumoase de vară închisă prin muzee când tot timpul a apărut altceva mai interesant, ceva care îţi fura privirea şi care te atrăgea ca un magnet. palmieri barcelona

        Mi-au plăcut enorm plimbările la ceas de seară pe faleză şi în port, mi-a plăcut spectacolul de la fântânile magice, acvariul imens, plaja, panorama de pe Montjuic, agitaţia din Mercat de La Boqueria sau plimbarea cu vaporaşul şi telefericul. A, şi să nu uit de sangria 🙂 À propos, mâncarea nu s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor pe care le-am avut şi cred că e singurul minus din această excursie. Paella este aspectuoasă, colorată şi frumoasă ca un  tablou dar gustul nu m-a dat pe spate. Însă despre mâncare o să vă povestesc data viitoare, până atunci dacă sunteţi curioşi să vedeţi apartamentul în care am stat, intraţi pe filmuleţul de mai jos:


Share This:

Read More

Ce este mai scump în Anglia decât în România

Ioana 8 Comments

        Cam totul 🙂 Dar pentru unele lucruri diferența este mai mult decât semnificativă și pentru cineva care nu locuiește acolo (așa ca mine) aceste deosebiri sar în ochi. Ca să nu mai spun de faptul că orice preț în lire îl transform imediat în lei.

        Primul lucru de care m-am lovit când am pus piciorul pe tărâmul Angliei a fost în mod evident, transportul. În ultimii ani companiile aeriene low cost au scos pe bandă rulantă oferte după oferte și nu o dată mi-am luat bilet de avion Cluj-Londra cu 129 de lei. Mai ieftin de atât cred că ar fi și imposibil. Numai că aeroportul e de fapt la Luton iar Luton nu e Londra și mai mult de atât, Londra nu înseamnă toată Anglia. Ca să ajungi în alt oraș trebuie să iei autobuzul sau trenul. Aeroportul din Luton nu are legătură directă cu vreo gară (Luton e un orășel și sunt sigură că are gară chiar dacă eu nu am văzut-o dar peroanele din fața ieșirii din aeroport sunt doar pentru autobuze). Deci ca să mergi mai departe trebuie să iei autobuzul. Pentru mine ”mai departe” înseamnă Coventry adică 130 de km spre nord. Până anul trecut, biletul de autobuz era 16,50 lire și mi se părea mult. Începând de anul acesta e 22 de lire și nu mai zic nimic pentru că e exact cât avionul. Scump, dom’le, scump!

        Amenzile sunt de asemenea foarte mari. Nu știu alea de circulație la ce cote ajung, oricum polițiștii nu au target ca la noi și deci scopul nu este să dea amenzi doar de dragul de a șicana lumea sau de a aduce bani la buget. Scopul este să se asigure că lumea respectă regulile astfel încât să fie cât mai puține accidente. Radarele sunt obligatoriu semnalizate și trebuie să fii nebun să  nu reduci viteza când știi că te filmează. În schimb știu cât sunt amenzile pentru stăpânii de câini care nu curăță după animal. Ajung până la 1000 de lire și asta scrie cu vopsea albă pe toate trotuarele! Cu siguranță legea se aplică pentru că eu una n-am văzut rahat de câine nicăieri deși cred că tot al doilea englez își plimbă animalul pe stradă și by the way, cel mai adesea animalul este un french bulldog. Nu știu de ce le place atât de mult rasa asta îmbufnată din naștere 🙂

        Un alt subiect sensibil sunt asigurările pentru mașină care te lovesc din plin. Încă n-am reușit să descifrez misterul după care se calculează prima de asigurare, oricum ce este sigur este că nu se ia în calcul vechimea permisului de conducere decât pe perioada rezidenței în UK. Deci poți tu să fi condus 25 de ani în România fără niciun accident că pe englezi nu-i interesează. Ai permis englezesc de 5 luni? Te iau de nou. Iar la o mașinuță obișnuită asigurarea poate urca uneori până la 180-200 de lire pe lună. Iar asigurarea e pe șofer, nu pe mașină ca la noi (ceea ce mi se pare logic!). Dacă vrei ca în afară de tine să mai conducă și altcineva mașina, plătești suplimentar. Dar costă așa de mult că nu vrei 🙂

        De chirii nu mai spun nimic pentru că toată lumea știe că sunt printre cele mai mari din Europa. Interesant este însă că pe lângă chirie  se plătește impozit pe locuința închiriată și acesta nu este deloc ”simbolic”. Deci ca să fie clar, impozit plătește și proprietarul (ca peste tot în lume) dar și chiriașul. De exemplu soțul meu plătește lunar un impozit de 50 de lire și are doar o cameră de vreo 30 de metri pătrați și o baie. E drept că impozitul ăsta include și colectarea gunoiului dar tot mi se pare mult.

        Serviciile sunt iarăși mult mai scumpe ca la noi. Nu găsești un tuns de bărbați sub 10 lire și asta la  frizeriile de cartier unde nici nu apuci bine să te așezi pe scaun, brrr-brrr de două ori cu mașina de tuns, te mai gâdilă trei secunde cu peria pe ceafă și thank you very much, vă mai așteptăm pe la noi. La un salon mai de doamne-ajută prețurile cresc considerabil așa că o mică investiție într-un aparat de tuns ca cel de aici se amortizează cât ai zice pește. Cu toate astea frizeriile  nu duc lipsă de clienți și găsești una la tot pasul. În Coventry există o stradă, una dintre cele mai vechi din oraș (Far Gosford Street se numește), unde cred că tot a doua ușă e intrarea într-un barber shop. Și de câte ori am trecut pe acolo toate barber shopurile astea erau pline de clienți care așteptau, mai ales acum când tineretul e înnebunit după moda bărbii de trei zile care trebuie întreținută ca să arate cool în orice moment. 8 lire și în câteva minute barba e frumos aranjată 🙂 Frumusețea cere sacrificii inclusiv financiare deși soluția mai ieftină s-ar putea găsi aici. frizerie

        O manichiură obișnuită costă de la 12 lire în sus deși în multe locuri am văzut scris că acest tarif nu include cuticulele. Ce-o mai fi însemnând și asta, nu știu… adică doar să-ți vopsească unghiile cu o ojă care se duce în câteva zile să dai 60 și ceva de lei? pentru că dacă vrei gel costă cel puțin 25 de lire. Mi se pare de-a dreptul prohibitiv dar, na, netrăind acolo probabil că văd lucrurile dintr-o altă perspectivă.

        Revenind la lucruri mai puțin frivole, din punct de vedere al muzeelor Anglia este țara extremelor. Sau intrarea e foarte scumpă, sau e complet gratis. Cred că nu mai există țară în Europa în care să fie atâtea muzee deschise publicului în care accesul să fie liber. E adevărat că peste tot sunt anunțuri care te îndeamnă să faci donații dar nu e obligatoriu. Am vizitat astfel de muzee în toate orașele Angliei, nu doar în Londra. Unele sunt de-a dreptul uriașe și nu-ți ajunge o săptămână să vezi toate exponatele. În schimb își scot pârleala acolo unde se plătește și te taxează lejer cu 20 de lire să intri într-o catedrală  sau cu 30 de lire să caști gura într-un castel înfrigurat.

        Totuși sunt și unele chestii care sunt mai ieftine în Anglia decât la noi ca de exemplu multe haine sau cosmetice dar despre asta într-un alt articol. De fapt cred că aș putea scrie o carte întreagă despre câte chilipiruri am găsit în călătoriile mele 🙂 Și poate chiar o s-o fac.

Share This:

Read More

7 verbe pentru 7 zile #37

Ioana 17 Comments

        Greu mai trec zilele când știi că în curând urmează concediul dar uite că totuși s-a mai dus o săptămână:

  • Am refuzat o invitație la o conferință ținută de Dan Puric. Știu că are foarte mulți admiratori și chiar mulți dintre prietenii mei sunt fani adevărați așa că n-aș vrea să se simtă cineva ofensat dacă o să spun că mie omul acesta nu-mi place. Desigur nu-i contest calitățile de actor dar discursurile filosofico-istorico-religioase nu numai că n-au reușit să mă captiveze dar nici nu sunt de acord cu mare parte din ceea ce susține. Uneori mi se pare că vrea să arate că  le știe pe toate iar prea multă erudiție devine obositoare. Andrei Pleșu a spus la un moment dat despre Puric că citează mai mult decât citește, poate a exagerat un pic dar nici foarte departe de adevăr nu este această afirmație.
  • Am primit un ”mulțumesc”. Dacă un simplu mulțumesc a ajuns să fie un eveniment înseamnă că deja e grav dar asta e realitatea mizerabilă în care mă învârt. Zilnic dau nas în nas cu mutre îmbufnate, acrituri care cred că un zâmbet pe față le-ar putea aduce dureri de stomac, figuri pătrunse de importanța incontestabilă a rolului pe care îl au în dezvoltarea națiunii, și încrâncenați care abia răspund la salut cu o imperceptibilă înclinare a capului dar fără măcar a-și descleșta buzele. Te rog și mulțumesc nu intră în vocabularul lor așa că atunci când am desfăcut pachetul cu lentilele de contact comandate online și am găsit un bilețel scris de mână am rămas foarte plăcut impresionată. Sunt detalii care fac diferența și care contează mult atunci când ai de ales între firme care fac exact aceleași servicii. Nu e același lucru cu a găsi doar factura 🙂IMAG5791
  • Am aniversat trei ani de blogging. Nu-mi vine să cred că pe 18 mai s-au făcut trei ani de când scriu constant aici și, mai ales, nu-mi vine să cred că numărul de cititori a crescut așa de mult încât a ajuns la mai mult de 600 de unici pe zi. Asta înseamnă că în fiecare zi 600 de oameni sunt interesați să vadă ce am mai scris eu pe blog. Știți ce mult înseamnă 600? Când eram la facultate eram 300 de studenți în an împărțiți în 3 serii iar cursurile se țineau cu o singură serie odată. Dacă s-ar fi adunat  tot anul nu am fi avut toți loc în amfiteatru iar mie amfiteatrele alea mi se păreau imense. Nu ca să mă laud dar acum mă citesc mai mult de două amfiteatre în fiecare zi 🙂 Ei, hai, poate un pic totuși mă laud.
  • Am băut, pentru prima oară în viața mea, cidru de mere. Inițial n-am vrut să gust pentru că am confundat băutura cu braga care e cu totul și cu totul altceva. Bragă am băut acum vreo 2-3 ani undeva la un restaurant în București și nu mi-a plăcut deloc, în schimb cidrul… să te lingi pe bot, nu altceva. Sau eram eu foarte însetată sau a fost foarte bună băutura (era cidru de casă). Sau ambele 🙂 Cidrul ăsta cică e una dintre cele mai vechi băuturi alcoolice din lume (își dispută titlul cu vinul). Este dulce, ușor acidulat, răcoros și mi s-a părut că aduce la gust cu berea cu adaos de diverse fructe care a apărut în ultimii ani  (cea cu merișoare e preferata mea). Dacă vreți să aflați mai multe despre cidru (printre altele se pare că este util în curele de slăbire) găsiți aici iar dacă vreți să cumpărați, aici.
  • Am stat o zi întreagă fără internet ceea ce nu mi s-a mai întâmplat de foarte mult timp. I-am simțit lipsa dar cu toate astea nu pot chiar să spun că am suferit așa cum mă simt pierdută atunci când uit să-mi iau telefonul la mine. Fără telefon mă simt ca și cum mi-ar lipsi o mână. Seara când am ajuns acasă și am deschis Facebook-ul am găsit mesajul de mai jos care m-a pus un pic pe gânduri. Oare într-adevăr îmi împărtășesc viața pe Facebook? Și dacă da, deși doar o mică parte se vede, dar dacă ar fi așa, e acesta un lucru rău? Văd din ce în ce mai multă lume pornită împotriva internetului și ținând morțiș a se întoarce la stilul de viață al anilor 80’ când noțiunea de online nici măcar nu exista. Credeți că are vreun rost și o finalitate realizabilă să ne împotrivim mersului lumii? CVJKYowNKEB
  • Am fost la Bucium Poieni, satul din Munții Apuseni de unde se trage tatăl meu la întâlnirea anuală cu buciumanii. Este un eveniment care se ține în fiecare an odată cu sărbătoarea narciselor. Zona este superbă, oamenii minunați iar narcisele sunt în plină floare și invadează toate poienile, din fericire nu toate știute de hoardele de turiști sălbatici. Satul este de partea cealaltă a muntelui pe care se află Roșia Montană și la fel ca Roșia, stă pe un bulgăre de aur. poiana narciselor
  • Am văzut un film și cred că e primul film văzut cap-coadă anul acesta – Bridget Jones Baby cu Renée Zellweger. E încadrat la genul ”comedie romantică”, deci ceva ușurel, dar am avut așteptări mari pentru că toate review-urile pe care le citisem înainte să-l văd promiteau că o să mă prăpădesc de râs. Nu spun că nu au fost câteva faze amuzante dar per total scenariul mi s-a părut cam tras de păr și acțiunea n-a avut susținere pe tot parcursul așa că la un moment dat chiar ajunsesem să mă plictisesc. Poate am fost eu într-o pasă proastă  (și recunosc sincer că nu mai am răbdare să mă uit la filme care nu îmi rămân cu nimic întipărite în minte) dar filmul acesta eu nu l-aș recomanda.

Cam așa s-au petrecut lucrurile în ultimele zile, mă duc acum să-mi cobor geamantanul de pe raftul de sus din debara și să-l pun lângă ușa de la intrare, da’ de, da’ de, trece timpul mai repede 🙂 Voi la ce depărtare vă aflați de vacanță?

Share This:

Read More