Gata. Din  seara asta am pus pușca jos și nu mai fac nimic. Ce-am făcut e bun făcut iar ce nu, să mai aștepte că nu vine sfârșitul lumii. În fiecare an, dar absolut în fiecare an, mă apucă o frenezie legată de curățenia dinaintea Crăciunului de zici că încep testele naționale. Deși îmi propun să nu mă mai agit și să o las mai moale, parcă nu mă pot abține și nu înțeleg de ce. Ce mână mă împinge de la spate să întorc casa cu susu´n jos și să caut urme de praf prin toate cotloanele, să scormonesc prin dulapuri, să frec gresia și să curăț cu bețișoare vătuite balamalele ușilor, habar n-am.

        Singurul lucru care îmi dă certitudinea că nu mi-am pierdut complet mințile e faptul că nu sunt singura cu un astfel de comportament ciudat. La un moment dat o bună prietenă mi-a mărturisit că într-un an deja se auzeau colindătorii la ușă iar ea, în genunchi, ștergea cu o cârpă umedă parchetul de sub patul din dormitor ca să fie totul perfect. Venea cineva să verifice? Nu. Participa la emisiunea Schimb de mame? Nu. Căpăta stele Michelin? Nu. (sau astea sunt doar la restaurante? anyway, ați înțeles ideea). Se pare că așa suntem noi setate să nu putem trece prin sărbători dacă ne știm cu musca pe căciulă. Ne lipsește confortul psihologic dacă pe dulăpiorul din baie s-a adunat praful pe care oricum nu-l bagă nimeni în seamă sau dacă paharelor de coniac pe care nu le-am mai folosit de ani de zile nu le-am dat un refresh.

        Într-una din vacanțele petrecute în Thassos m-am împrietenit cu două tipe din București, ambele în jur de 50 de ani, ambele foarte nonconformiste, puse pe distracție și foarte, foarte vorbărețe. Stăteam la plajă lângă ele și erau în stare să vorbească ore în șir, ba se mai și repezeau una pe alta pentru că aveau impresia că cealaltă vorbește mai mult. Ziceau mai lasă-mă tu și pe mine că tu ai zis destul 🙂 Una dintre ele avea un iubit grec pe care îl vizita de câteva ori pe an și era oarecum familiarizată cu obiceiurile localnicilor și viața din insulă așa că mi-a turuit o grămadă despre ceea ce se întâmplă acolo iarna când nu sunt turiști. Și mi-a spus că le invidiază pe grecoaice pentru că atunci când se apropie Crăciunul, alea habar n-au ce sunt alea pregătiri și șmotru și cratiță, bătut covoare sau frământat cozonaci. Tot satul e la bar seară de seară, beau și dansează și se distrează și sărbătoresc toată luna decembrie. Tare mi-a plăcut ideea și lejeritatea cu care privesc lucrurile și așa aș vrea să fiu grecoaică 🙂

        Dar nu, eu nu mă simt bine dacă nu fac o mică revoluție înainte de sărbători, adică exact atunci când ar trebui să fiu mai relaxată și să mă bucur de spiritul acestor zile. Anul acesta, după ce am tras rafturile cu cărți de la loc, mi-a trecut chiar prin cap să schimb mobila dintr-o cameră, nu chiar tot ci doar paturile, ca să am mai multă flexibilitate în ceea ce privește locurile de dormit. Și asta pentru că la mine acasă sau sunt singură, deci am tot apartamentul la dispoziție, sau suntem o sută de musafiri care căutăm culcuș 🙂 Și am găsit un mobilier pentru camera copilului care s-ar potrivi. Bine, așa îi zice ”pentru copil” dar nu se întâmplă nimic dacă ocupantul e major, ideea e să fie paturi care apar și dispar în funcție de necesități. Pentru că totuși cumpărăturile de acest gen se fac mai pe îndelete și nu sub impulsul momentului, am amânat ideea deși gândul mi-a rămas la niște astfel de saltele. Rămâne însă de stabilit ce și cum după sărbători. Acum am spus stop-joc.

        Deci cu curățenia am terminat, poate să se anunțe și ambasadorul SUA că vine la colindat, eu nu mai fac nimic. Îi întind covorul bej (că roșu nu am) și să ne-auzim cu bine. Urmează în schimb războiul din bucătărie unde mi-am propus să fac doar două feluri de mâncare dar după cum mă cunosc o să intru iar în panică la gândul că s-ar putea să vină foametea și o să mă pierd din nou printre zeci de tăvi și cratițe. Ah, ce bine ar fi fost să fiu grecoaică, uite așa aș fi stat eu acum așteptând Crăciunul 🙂

         Voi în ce stadiu sunteți cu pregătirile? Ca la români sau ca la greci?

Read More

        Nu știu dacă ați observat, dar unora li se pare cool ca în perioada asta a anului să spui că urăști Revelionul. Sau chiar Crăciunul. Sau și una și alta și toate sărbătorile în general. I-am auzit pe mulți spunând că abia așteaptă să treacă zilele cu pricina și nu înțeleg de ce, doar nu te obligă nimeni să sărbătorești ceva ce nu îți place, cu care nu ai nicio afinitate sau pentru care nu simți nimic. Nu-ți pune nimeni pistolul la tâmplă ordonându-ți să mimezi fericirea și să te distrezi până pici lat. Și nici nu trebuie să epatezi cu declarații despre locuri în care ai fost, mâncăruri exotice din care ai gustat, vedete sau personalități cu care ai stat la masă sau orice alte lucruri extraordinare ți-a fost dat să trăiești în aceste zile magice. Pentru că nu pentru toți sunt magice. Pentru unii poate sunt niște zile obișnuite dar măcar sunt libere chiar dacă nu sunt pline de niciun spirit special. Dar de aici până la a spune că le urăști e cale lungă.

        Pe mine Revelionul mă lasă indiferentă. Pe cât de drag îmi e Crăciunul și pe cât de mult mă pregătesc pentru a ieși totul perfect, pe atât de rece mă lasă noaptea dintre ani. Nu mă agit deloc. Pot să număr pe degetele de la o mână de câte ori am fost la restaurant dar asta poate se datorează și experienței horror pe care am avut-o la prima astfel de ieșire întâmplată în urmă cu foarte mulți ani. A fost mai rău decât la o nuntă super plictisitoare încadrată în tiparul convențional. Poftiți la dans, poftiți la masă, vă invităm pe ringul de dans, pregătiți-vă pentru friptură, poftiți din nou la dans… Pff, toată noaptea am fost încolonați și pregătiți pentru următorul ordin 🙂 Iar cireașa de pe tort a fost la miezul nopții când a trebuit să mă pup cu o grămadă de necunoscuți care se repezeau la mine în accese de euforie urlând cu voce răgușită ca să acopere muzica, urări de bine, sănătate și succes în activitate 🙂 De muzică nu mai spun nimic, vă dați seama că într-un local în care s-au adunat mai mult de 200 de oameni este absolut imposibil să îi mulțumești pe toți. Dar chiar dacă muzica nu a fost pe placul meu, cel puțin s-a auzit tare. Așa de tare că dimineața o auzeam nu doar cu urechile ci și cu ficatul și cu toate celelalte organe.

        După câțiva ani de pauză în care am făcut revelioane drăguțe împreună cu prietenii apropiați acasă la mine sau la ei, am prins curaj și am repetat experiența unei nopți la restaurant. N-a mai fost atât de rău ca prima dată, ba chiar pot să spun că mi-a plăcut deși tot pe jumătate surdă am plecat de acolo la 6 dimineața. N-o să înțeleg în vecii vecilor care este motivul pentru care muzica se dă atât de tare. Sau poate am eu auzul prea sensibil? Auzul și vederea. Că și fumul de țigară mă omora cu zile, de-mi ieșeau ochii din orbite ca la melc după o noapte de vis în care fumau în jurul meu chiar și cei care erau nefumători că, de, știți cum se spune, hai să ne prostim și noi!

        Parcă nu-mi vine să dau o căruță de bani pentru o noapte la restaurant. N-am văzut oferte mai de doamne-ajută sub 2-300 de lei și când mă gândesc că atâta costă vara cazarea în Grecia pentru 3-4 zile, începe să-mi tremure mâna. Iar jumătate din banii ăștia sunt aruncați pe fereastră pentru că nici eu nici soțul meu nu putem mânca tot ce este trecut în meniu și nici nu vreau să mă întorc acasă îmbrăcată în rochie cu paiete și cu caserolele de plastic sub braț. À propos de rochie, pe asta n-am pus-o la socoteală cu toate că de fapt asta e partea cea mai funny: o rochie nouă. Ce-i drept acuma nu trebuie chiar să spargi banca pentru a găsi ceva drăguț cum ar fi modelele de aici. Sau, pentru cele mai plinuțe, rochii super faine și accesibile ca preț ca cele de aici. Dar oricum trebuie ceva nou că doar nu există femeie care să se simtă confortabil în aceeași rochie ca cea de la revelionul trecut. Chiar și la cabană dacă mergi și tot îți trebuie un pulover nou 🙂

       Adică așa presupun pentru că la cabană n-am fost niciodată de revelion deși asta cred că mi-ar fi plăcut. Și n-am fost pentru că timp de 20 de ani am lucrat până în 31 decembrie inclusiv într-un sistem care mi-a mâncat nervii. De ce trebuia făcut inventarul fix în ajunul Anului Nou n-o să pricep niciodată. Unde să mai pleci seara obosit fleașcă, să ajungi la munte noaptea târziu când toți ceilalți erau acolo de cu o zi înainte și deja în formă. Deci am ratat o astfel de experiență. Poate de acum încolo deși după cum sunt prețurile pe Valea Prahovei mai bine mă duc în Maldive.

        Nu-mi displac nici revelioanele petrecute în stradă la marea îngrămădeală, în fața unei scene cu cântăreți cu vocea înghețată, cu artificii colorate și cu șampanie băută din pahare de plastic. Până la urmă important este să ai cu cine să bei iar în aglomerația creată este aproape imposibil să te simți singur. Oricum este de o mie de ori mai bine decât să stai cocoșat pe canapea în fața televizorului. Iar apoi, pe la unu noaptea după ce toată euforia se va fi stins, nimic nu e mai plăcut decât un somn profund în patul cald de acasă. M-am uitat pe cer și după cum s-au aliniat planetele anul acesta, cam asta întrevăd pentru mine. La voi ce planuri mărețe se arată la orizont?

 

Read More

        Mai sunt doar trei zile și ziua va începe din nou să crească deci asta a fost ultima săptămână de coborât spre întuneric. Așa gândește un optimist, adică eu 🙂 Dar să vă spun cum a decurs săptămâna optimistului.

• Am scris o scrisoare adevărată, așa ca pe vremuri.  Scrisă de mână, cu pixul pe hârtie, apoi pusă în plic cu timbru și aruncată în cutia poștală. De fapt să nu exagerez,  a fost jumi´-juma´ adică o felicitare pe care am scris câteva fraze dar tot e un gest pe care nu l-am mai făcut de ani de zile și care mi-a dat o stare de bine. Pentru că mi-a plăcut cum a ieșit, cred că o să mai repet figura.
• Mi-am adus aminte o vorbă de-a mamei pe care nicicum nu mi-o pot scoate din cap. Eram cu soră-mea la cumpărături în Cluj, în London Shop, și ne uitam la zecile de modele de bluze din dantelă. Erau superbe toate, una mai frumoasă ca alta că nici nu știai ce să alegi. Am scos un umeraș arătându-i una care mi-a atras atenția la care ea, a ridicat un alt model spunând Dar asta ce cusur are? Exact expresia mamei pe care n-am mai auzit-o la nimeni și care văd, cu plăcere, că se moștenește.
• Am călcat toate perdelele, operațiunea făcând parte din tradiționala curățenie de Crăciun. Evident că înainte să le calc le-am spălat dar asta nici măcar nu merită a fi menționat pentru că nu e mare lucru. Nu există ceva mai simplu și mai ușor decât să le bagi în mașină și să le scoți aproape uscate. Problema e la călcat. De ce naiba mi-am cumpărat perdele care necesită călcare, habar n-am dar mă gândesc că poate mi-ar fi mult mai ușor și n-aș mai bodogăni atât dacă aș avea una din mesele de călcat de aici. Oricum de fiecare dată când am de călcat lucruri mai mari și mai dificile amân cât de mult pot pentru că operațiunea asta mă plictisește îngrozitor. Știu că soluții există aici și probabil ar trebui să iau măsuri cât mai urgent.
• M-am hotărât să-i boicotez pe cei de la Tuborg. De 15 ani încoace, în fiecare iarnă aștept cu nerăbdare să apară Tuborg Christmas Brew, berea cu gust special de sărbători, așa cum se laudă în reclamă. Și nu doar că se laudă dar chiar e bună. Din păcate, de la an la an, berea asta se găsește tot mai greu în magazine și nu înțeleg de ce, care este  principiul de marketing după care se ghidează compania. E ca un joc de-a șoarecele și pisica de care eu m-am plictisit. Anul acesta m-am supărat de-a binelea și n-o să mai caut în toate supermarketurile berea lor. N-au decât să și-o țină și s-o bea singuri pentru că eu am renunțat definitiv de când l-am descoperit pe Nenea Iancu și a lui bere cu prințipuri. E excelentă și îmi zgândăre orgoliul național, chit că e fabricată în Germania 🙂 
• Am uitat să vă spun de cardul gold pe care mi l-a dat BCR-ul. Pentru că mă simțeam rămasă în urmă că nu aveam și eu ca toți oamenii un card contactless, am întrebat la ghișeu dacă aș putea primi și eu unul. Mi s-a spus că da și drept urmare mi s-a înlocuit vechiul card pe care îl am de când mă știu cu unul nou care are câteva beneficii. Unul dintre ele, și care mi-a plăcut enorm, este faptul că acum am acces gratuit în Business Lounge-ul aeroportului din Cluj și Otopeni și nu doar pentru mine ci și pentru încă o persoană. Inițial n-am dat mare importanță acestui fapt dar acum trei săptămâni când de pe aeroportul din Cluj timp de trei ore n-a decolat niciun avion din cauza ceții am văzut diferența. În timp ce lumea stătea pe jos în sala de așteptare pentru că nu mai erau scaune libere și era super full de nu mai putei nici respira, eu mă lăfăiam într-un fotoliu de un metru jumate ascultând muzică ambientală și citind reviste puse gratuit la dispoziție 🙂
• Mi-am deschis un hostel pentru animale. Glumesc, desigur, dar dacă aș avea bani, aș face cu siguranță un adăpost pentru animalele fără stăpân. Pe cățelul ăsta îl aduc de câteva zile în fiecare seară în casă la căldură și îl las să doarmă peste noapte pentru că mi-e îngrozitor de milă de el că e mic și afară sunt -10º. Nu pot să-l adopt pentru că nu mai am cum și unde, am deja trei câini și două pisici dar o soluție tot trebuie să găsesc. E foarte drăguț, jucăuș și cuminte, nu mănâncă mult și dacă îl vrea cineva m-aș bucura foarte tare. Încă nu are nume așa că aștept sugestii.
• Am aprins lumânări parfumate în fiecare seară și sunt atât de încântată de colecția mea de arome  care umplu toată casa. Cel mai mult și mai mult îmi plac cele care miros a prăjituri abia scoase din cuptor, Santa´s Treat se numesc, apoi Sweet and Salty Caramel și unele care miros puternic a scorțișoară. Îmi plac atât de mult serile în așteptarea Crăciunului!

        Voi cum stați cu pregătirile? Sunteți la faza de curățenie/ tăiat porc/ șmotru sau plutiți pe aripi de vals și romantism? 🙂

Read More

        Am două vești, una bună și una rea, oare cu care să încep? Vestea proastă este că tocmai am aflat că sunt bolnavă, mai exact sufăr de oniomanie. Vestea bună este că această boală se manifestă la mine numai în luna decembrie, în restul anului simptomele fiind aproape nesesizabile, deci ușor de suportat.

        Până de curând nici eu n-am știut că sufăr de boala asta, de fapt nici măcar nu auzisem de ea. Nu e gravă, adică nu duce la deces, în schimb tratamentul e destul de costisitor. Dacă nu știați, oniomania este tendința patologică de a face cumpărături în exces 🙂 Din fericire, după cum spuneam, am puseuri numai înainte de sărbători când simt o dorință incontrolabilă de a cumpăra decorațiuni de Crăciun. Pur și simplu nu mă pot abține deși am acasă cutii întregi pline cu ornamente care mai de care mai frumoase. Am atât de multe încât nici măcar nu le pot pune pe toate deodată în brad, așa că multe dintre ele zac acolo de ani de zile.

        Treaba asta cu cumpăratul de globuri nu e tocmai de ieri, de azi, ci vine din străfundurile istoriei. Vreau să spun istoriei mele, pentru că de când mă știu mi-a plăcut tot ce strălucește. O fi și ăsta un sindrom dar încă nu cred să aibă un nume. Nu aveam încă zece ani când am început să agonisesc. Dar ce spun zece, cred că eram abia în clasa a doua când am cumpărat primul glob din banii mei. A costat 80 de bani și îl am și acum, e un glob mic, mic, roșu cu puncte albe, ca o ciupercuță. Pe vremea aia nu aveam bani de buzunar dar primeam în fiecare zi câte un leu să-mi cumpăr corn cu susan în pauza de la școală însă îmi doream așa de mult globurile care se vindeau la tutungerie încât renunțam la mâncare numai să mi le pot cumpăra. Cele mai frumoase și mai mari costau 2-3 lei sau chiar mai mult așa că aveam ce răbda. Din fericire mai era și sora mea care punea și ea umărul. Înduram amândouă de foame la școală dar ce satisfacție aveam când reușeam să mai adăugăm câte un obiect la mica noastră colecție! Am și acum toate globurile pe care le-am cumpărat de-a lungul anilor.

        Cel mai drag îmi este un glob roșu, cu mai multe fețe, tăiat oarecum ca un diamant și o căsuță din mărgele lunguiețe ca un fel de tije, cu acoperiș triunghiular și cu un clopoțel roz la mijloc despre care îmi plăcea să cred că nu este o căsuță ci o școală, clopotul având rolul de a anunța pauzele. Globul diamant a costat 2 lei și 30 de bani iar căsuța 5 lei. Chiar și eu mă mir cum de am ținut minte prețurile atâția amar de ani dar pot să bag mâna în foc că atâta au costat. Prea cu greu am strâns banii ăia ca să uit așa ușor 🙂

        Până în Ajunul Crăciunului când mama făcea bradul (pe ascuns, fără prezența noastră) țineam globurile într-un loc secret în garaj, printre sculele lui tata. Știam că acolo nu caută nimeni pe timpul iernii. Aveam mare grijă de comoară pentru că globurile erau din sticlă foarte subțire și la cea mai mică lovitură s-ar fi spart așa că le înveleam în mai multe straturi de hârtie de ziar. În fiecare zi când veneam de la școală mergeam să le verific și să mă bucur puțin de strălucirea lor. Eram foarte fericită să le știu acolo. Abia după ce bradul era împodobit cu totul strecuram decorațiunile printre ramuri și le agățam în locuri mai dosite astfel încât să nu sară în ochi și să nu fie la vedere. Sau cel puțin așa credeam noi, surorile. Mult mai târziu mama ne-a spus că știa și că observa imediat fiecare glob nou dar că ne lăsa în pace să nu ne strice conspirația.

        Nu ne lăsa să cumpărăm globuri pentru că, spunea ea, aveam suficient de multe  și cu siguranță așa era. Dar și acum am destule numai că atunci când mă apucă, e musai să cumpăr altfel intru în sevraj 🙂 Și ați văzut și voi câte modele noi apar în fiecare an iar târgurile astea de Crăciun care au împânzit orașele sunt irezistibile, parcă sunt făcute în ciuda mea. Trebuie să am câte un pic din tot ce apare altfel nu mă liniștesc.

        Anul acesta m-am dat pe beculețe. Am descoperit instalațiile de pom cu baterii și mi se par cea mai mare invenție de la roată încoace. Până acum eu nu am văzut și nu am avut decât din alea care se bagă în priză dar când am fost în Anglia am găsit la Poundland (magazinul unde orice produs costă o liră) o instalație de pom cu baterii. Costa, evident, o liră așa că am luat-o și am fost super-mega încântată de achiziție deși nu are decât vreo 10 leduri. Abia când am ajuns acasă am văzut că și în magazinele noastre e plin de astfel de instalații mult mai frumoase, mai mari și la prețuri incredibil de mici. Mi-am mai luat două că doar nu era să ratez ocazia deși anul acesta o să am un brad foarte mic. Are doar vreo 60 de cm dar partea frumoasă e că pot să-l mut unde vreau. În primul rând pentru că e mic și ușor iar în al doilea rând pentru că fiind  cu baterii, nu depind de apropierea vreunei prize.

        Îmi duc brăduțul dintr-o cameră în alta pentru că îmi place enorm lumina ambientală pe care o dau beculețele din mica instalație, foarte asemănătoare cu cea pe care o dă becul cu led ca cel de aici pe care îl am la lampa cu picior din sufragerie. Numai că lampa e mai complicat de mutat dintr-un loc în altul pe când cu bradul în mână mă pot plimba prin casă precum Jane Eyre cu sfeșnicul prin castel 🙂 Glumesc desigur dar pentru mine lumina e foarte importantă în crearea unei atmosfere plăcute și potrivite fiecărei seri, indiferent dacă e o seară de lucru sau una de sărbătoare. Poate vreau să luminez casa a giorno sau poate vreau să pun în evidență doar un colțișor sau un obiect, de-aia mi-a plăcut întotdeauna să am becuri și lămpi peste tot ca să le aprind după bunul meu plac. Iar soluții am găsit întotdeauna aici.

        Oricum, la Crăciunul acesta mi s-a pus pata pe leduri și le-aș lua pe toate acasă, să fiu eu sigură că am destule și că sunt ale mele. Spuneți și voi dacă nu sunt superbe. 

        Bine, astea sunt în centrul Clujului dar am văzut o instalație cu 96 de beculețe, cu baterii bineînțeles, care costă doar 19 lei. Mâine mă duc și mi-o iau 🙂

Read More

        Întotdeauna lucrurile se întâmplă așa cum trebuie să se întâmple. De atâtea ori mi s-a adeverit lucrul acesta încât acum aproape mi-a devenit motto-ul vieții 🙂

         În timp ce înaintam zgribulită prin aerul înghețat și umed mă întrebam cine naiba m-a pus să ies din casă ca să mă duc nici eu nu știam exact unde. La cumpărături, îmi spuneam oarecum nedumiriă, dar oare de ce pentru că pe listă nu aveam nimic care să nu sufere amânare. Parcă o mână ascunsă m-ar fi împins de la spate punându-mi haina și fularul în brațe și scoțându-mă pe ușă în noaptea de afară. Când am ajuns în fața bisericii m-am blocat văzând zecile de mașini parcate printre care aproape că nu mai aveam loc să trec. O secundă am crezut că e vreo nuntă întârziată dar imediat mi-am dat seama că e post și nu se țin nunți. Apoi am auzit muzica dinăuntru și brusc mi-am adus aminte de concertul de colinde de care uitasem complet. M-am uitat la ceas, era 6 și 10, abia începuse așa că am intrat. Doamne, ce frumos a fost, ce voci divine și ce repertoriu grozav! A cântat un cor de preoți toate genurile de colinde dar nu numai, au cântat și alte cântece inspirate de Crăciun cu acompaniament de pian, au cântat și împreună dar și individual, și din repertoriul internațional. și din repertoriul lui Tudor Gheorghe și al regretatei Tatiana Stepa. Au cântat cu atâta emoție că te treceau fiori de ți se făcea pielea de găină. Am ieșit de acolo cu inima fleașcă și cu  gândurile întoarse mult în trecut, cu amintirile scoase brutal la lumină și cu o imensă dorință de a da timpul înapoi. Să fiu din nou mică, să fie seara de Ajun și să aștept colindătorii.

        M-am întors acasă, la casa și la familia mea de adult, dar toată seara mintea mi-a fost în altă parte, în locul copilăriei mele, între alți oameni,  între alte vârste și alte timpuri. Am retrăit Crăciunul așa ca odinioară, când grijile nu existau iar viitorul însemna doar dimineața ce va urma. Niciodată la noi în casă sărbătorile, oricare ar fi fost ele, n-au însemnat îmbuibare și nu-mi aduc aminte să fi mâncat vreodată până să simt că nu mai pot. Mâncarea era făcută ca să te bucuri de ea, să fie ceva mai special, să savurezi ceva bun dar nu neapărat mult. Întrebarea Ce punem pe masa de Crăciun n-a fost niciodată prioritatea numărul unu și nu a fost un scop în sine. Nu mâncam nu știu câte feluri doar pentru că era sărbătoare. E adevărat că mâncam altceva decât de obicei dar fără să ne repezim ca disperații. Nici chiar din prăjituri nu ne înfruptam fără să ținem seama, nu le mâncam ”de foame” ci cu măsură, bunica mea având grijă să ne învețe și pe mine și pe sora mea limitele decenței și ale bunului simț în toate cele.

        Și câte prăjituri aveam de Crăciun! Ișlere, bezele, limbi de pisici, turtă dulce, non-plus-ultra, margarete, cornulețe cu nucă, pișcoturi, madeleine… Erau pline borcanele în cămară! Aveam niște borcane mari de sticlă cu capac de metal care aveau un fel de model de fagure pe toată suprafața. Ulterior am aflat că proveneau dinainte de război și că în ele se vindea miere. Le am și acum, sunt foarte frumoase dar sunt goale tot timpul. De Crăciun se făceau doar ”prăjituri mărunte” adică nu din acelea cu cremă, ci gen fursecuri. Motivul era simplu, era nevoie de cantități mari pentru clasele întregi de copii care veneau la colindat (părinții mei fiind profesori) iar acestea se puteau face și cu 2-3 săptămâni înainte pentru că stăteau. Prăjiturile cu cremă ar fi trebuit să fie făcute doar cu o zi două în avans ceea ce nu era posibil.

        Crăciunul nu era nici doar despre cadori deși, evident, primeam jucării și hăinuțe dar nu asta era esența Crăciunului. Întotdeauna aveam un brad superb, înalt până în tavan, care nu se scutura niciodată pentru că îi mergea bine la răcoare în holul care nu avea încălzire. Nu aveam beculețe ci lumânări adevărate prinse în suporturi care se prindeau ca un fel de cleștișori pe crengile bradului. În sera de Ajun, de cum se lăsa întunericul începeau să vină colindătorii iar asta era cea mai frumoasă parte.

       La început veneau copiii mici din vecini, emoționați și cu sfială, cu obrajii roșii și cu voci tremurânde. Cântau în fața ușii întredeschise cu glăscioare mititele încurcând uneori cuvintele și luînd-o de la capăt cu îndărătnicie până le ieșea. Apoi urmau clasele de copii care veneau rânduri, rânduri câte 10-15 deodată și care erau primiți în sufragerie. Celor mai mari tata le punea un deget de vin iar apoi turna apă minerală până la buza paharului. Băieții erau încântați de tratație în schimb fetele preferau siropul de vișine în timp ce prăjiturile dispăreau de pe masă cu viteza luminii. Ochii tuturor străluceau, se râdea mult, luminile erau aprinse în toate camerele și fericirea se simțea peste tot. Imediat cum plecau, mama spăla cu apă fierbinte paharele iar sora mea și cu mine le ștergeam cu mare atenție să nu rămână vreo urmă de stropi sau scamă pe ele. Trebuiau să arate impecabil pentru următoarea tură de musafiri care nu întârzia să apară.

        Când deja se făcea noapte, după 10 seara când copiii erau deja pe la casele lor, începeau să vină prietenii și colegii părinților mei. Tot la fel, veneau în grupuri mari , pregătiți de colind adevărat, de multe ori cântând pe mai multe voci. Mulți dintre ei erau învățători talentați, alții erau profesori de muzică și uneori aveau chiar și instrumente care să-i acompanieze. Făceau un adevărat spectacol. Pe mulți dintre ei îi văd și acum în fața ochilor, tineri și frumoși, aranjați, dichisiți, îmbrăcați cu hainele cele mai bune. Se purtau cojoacele de tip Alain Delon și nu erai în rândul lumii dacă nu aveai o astfel de haină. Doamnele purtau rochii, niciodată pantaloni, ciorapi cu model pe o parte și aveau cizme supraelastice aduse din Ungaria și vândute pe sub mână. În ochii mei, cizmele supraelastice erau criteriul supremei eleganțe. De obicei erau negre pentru că, nu-i așa, atunci ca și acum, negrul merge la orice, dar când am văzut-o pe Angelica, studentă la medicină și fiica unor prieteni ai părinților mei cu niște cizme galbene, mi s-au părut de o frumusețe ieșită din comun. În viața mea nu văzusem ceva mai frumos și sunt convinsă că de atunci mi se trage apetitul pentru încălțămintea colorată. Observ cu un zâmbet pe buze că moda anilor 70 care mi-a plăcut atât de mult a  revenit în forță. Cizmele cu talpă groasă sau cele supraelastice care acum vin până peste genunchi nu mai fac obiectul pieței negre ci pot fi găsite cu ușurință aici, aruncați doar o privire și vă veți convinge. Și tot aici  găsiți nu doar cizme, ci tot felul de încălțăminte, haine, cărți, parfumuri, jucării, ceasuri, orice vă trece prin cap, lucruri numai bune de făcut cadou celor dragi. Bani să fie, că abundență este 🙂

        Colindatul se termina înspre dimineață când noi copiii dormeam deja. Pe ultimii colindători îi auzeam ca prin vis și regretam îngrozitor că nu sunt și eu prezentă dar somnul mă învingea de fiecare dată. În amorțeala care mă cuprindea, deși mă împotriveam cu toate forțele, îmi juram că atunci când voi fi mare să nu pun geană pe geană până a doua zi și să primesc colindători toată noaptea. Dar uite că m-am făcut mare și aș putea să stau până dimineața dar nu mai are cine veni. Oamenii s-au schimbat, obiceiurile sunt altele, televizorul ne mănâncă viața iar internetul ne umple singurătățile. Datinile de Crăciun le vedem în reportaje filmate iar colindele le auzim în boxele de la mașină pentru că sărbătoarea a devenit goană după cumpărături, blocaje în trafic și indigestii tratate cu colebil. Greșesc oare când spun asta? Știu însă sigur că atunci când aveam patru ani era altfel…

Read More