Un pic de politică n-a omorât pe nimeni

        Nu știu cum se făcu, dar dintr-odată dracul nu mai e atât de negru și parlamentul parcă nu mai e atât de roșu…După primele măsuri anunțate de guvernul Grindeanu vociferările au scăzut semnificativ și multora (iar aici mă includ și pe mine) nu le-a venit să creadă că promisiunile din campania electorală se adeveresc. Ptiu, să nu le fie de deochi, dar uite că zis și făcut, lucrurile se mișcă mult mai repede decât am fost obișnuiți în ultimii (doi) ani. C-o fi bine, c-o fi rău, vom vedea în continuare. Deocamdată eu mă număr printre beneficiarii acestor prime măsuri ceea ce nu poate decât să mă bucure.

        N-are niciun rost să fiu ipocrită și să pretind că-mi fac griji pentru gaura ce se va face în bugetul statului dacă îmi crește mie salariul. Sunt alții care sunt puși acolo sus ca să aibă grijă exact de umplerea ei din alte surse. Și drept să spun m-am cam săturat să aud că aceștia ar fi incompetenți sau chiar proști mai ales când acuzele vin de la unii care nu debordează de inteligență, ba din contră. Sau unii care nici măcar nu s-au ostenit să meargă la vot însă acum clănțănesc cu convingere atotștiutoare împotriva oricărei inițiative. Să fii printre cei care nu sunt în stare să scrie o simplă cerere de trei rânduri adresată unei instituții și totuși să susții că Sevil Shaideh nu ar face față funcției este aberant. Iar printre rândurile îngrămădite și neinteligibile scrise parcă de mâna unui semianalfabet să ai tupeul să spui că Grindeanu nu are experiență, mi se pare de un tupeu nemărginit. Cu Sevil am fost colegă de facultate și a fost partenara mea la jocul de canastă de multe ori în nopțile petrecute în căminul din Nikos Beloiannis. Deci o cunoșteam relativ bine și era o fată deșteaptă și hotărâtă. Iar Grindeanu este informatician iar pentru mine asta spune tot. Ca să nu mai spun că a absolvit școli adevărate, nu facultăți de genul x-0.

        Valoarea unui om nu vine din convingerile sale politice și niciodată nu o să categorisesc oamenii după acest criteriu deși, evident, mi-ar plăcea să gândească toți la fel ca mine.

     Până una-alta, acesta este rezultatul votului liber și, ne place ori nu ne place, democrația presupune impunerea voinței majorității. Cu toții suntem de acord cu asta. I-am ales, să-i lăsăm să-și facă treaba, isteriile post alegeri sunt deplaste și total inutile. Eu nu zic că opoziția trebuie să sprijine partidul de la guvernare, dar nici să se opună la orice inițiativă numai de dragul de a fi contra. Să fim serioși, nici până acum nu a curs lapte și miere prin România deși oportunități au avut, pe rând, toate partidele care s-au perindat la conducere.

       Revenind la primele măsuri luate de guvernul actual vreau să vă spun că la serviciu ne-am bucurat cu toții văzând că în curând vom avea mai mulți bani la teșcherea iar vestea asta a picat așa de bine, venind fix de Crăciun. De Crăciunul pe stil vechi pe care l-am sărbătorit  cu tot felul de simulări de calculare salarii că doar ce era să facem? Să ne concentrăm pe câți bani putem conta de la 1 februarie încolo. Eu deja știu ce o să fac cu surplusul dar încă nu vă spun, doar vă dau un indiciu: o să-mi cumpăr euro 🙂 Dacă sunteți și voi în fericita categorie a celor intrați sub aripa acestor măsuri, puteți arunca un ochi să vedeți cum va arăta în curând noul vostru fluturas de salariu. Va arăta bine, nu?

        Cam atât am avut de spus în seara asta, mă duc acum să mai citesc din noua mea carte, o biografie a lui Winston Churchill care m-a acaparat foarte tare și pe care n-o mai pot lăsa din mână. À propos de politică, până și marele Churchill a trecut de la un partid la altul (de la Conservatori la Liberali), e un lucru pe care nu-l știam. Deci se adeverește încă o dată, dacă mai era nevoie, că nimic nu este veșnic. Nu că aș face vreo analogie 🙂 IMAG5287

Share This:

Read More

Top 10 mirosuri de iarnă

        Este de-a dreptul fascinant să observi cum un miros anume ne trezește amintiri sau emoții și sunt convinsă că toți am simțit acest lucru la un moment dat. Un miros poate fi mai mult decât o simplă aromă, ne poate lega cu nevăzute fire de o amintire dragă și chiar ne poate induce o stare de bine fără niciun efort așa că nu e de mirare că tuturor ne place mirosul de cozonac copt sau de brad care ne amintește cu nostalgie de Crăciunul copilăriei.

        Nu mă laud cu o memorie vizuală foarte bună. Mi se întâmplă adesea să întâlnesc persoane pentru a doua sau chiar a treia oară și să n-am habar că le-am mai văzut vreodată și din acest motiv am avut mici neînțelegeri, ca să nu le spun chiar supărări din partea acestora. În schimb, un miros pe care l-am inspirat, chiar dacă pentru o scurtă perioadă de timp, nu-l uit niciodată. Poate într-o altă viață am fost câine (ceea ce nu ar fi deloc rău). Povesteam deunăzi cu o prietenă despre mirosuri care îmi inspiră atmosfera de iarnă și am căutat să văd care sunt primele  mirosuri care îmi vin în minte pe care le asociez cu frigul și zăpada. Mi-am dat seama că spectrul acestora este la fel de larg și de eterogen precum trăsăturile personalității mele. Îmi vine oarecum să râd când mă uit la lista de mai jos văzând că am pus cârnații lângă parfumuri orientale dar până la urmă așa e viața, ”cu de toate”:

  1. Portocale. Nu cred că există cineva din generația mea care să nu asocieze mirosul de portocală proaspăt decojită cu sărbătorile de iarnă, cu vacanța și cu bucuria zăpezilor de altădată. Se găseau așa de greu și erau atât de apreciate fiind considerate adevărate delicii încât niște ghetuțe umplute de Moș Nicolae cu portocale erau comori în toată legea. Nu se irosea nimic, până și sâmburii erau puși la încolțit, ca să nu mai spun că din coji se făcea un sirop dulce amărui care mie îmi plăcea foarte mult. Sau se dădeau pe răzătoare și se păstrau amestecate cu zahăr în borcane închise ermetic pentru prăjituri.
  2. Vin fiert cu scorțișoară. Dacă se adaugă și cuișoare, cu atât mai bine. În fiecare an, după ce cade prima brumă devin fan înfocat al acestei băuturi.
  3. Sarmale. În general nu-mi plac mirosurile de mâncare răspândite în toată casa dar nu pot să concep Crăciunul fără mirosul de sarmale fierbând la foc mic în bucătăria deja curată și cu toate pregătirile încheiate. Neapărat cu beculețe clipitoare lipite pe geam 🙂
  4. Zahăr ars. Știți cum e tortul Doboș? acela cu foarte multe foi subțiri lipite între ele cu cremă de cacao și cu o crustă generoasă de zahăr ars deasupra. De când mă știu, mama a făcut tortul acesta în fiecare an de sărbători iar punctul culminant (ca să nu spun cireașa de pe tort că nu se potrivește metafora) era faza finală când întindea pe tortul deja construit foaia de zahăr ars. Era un deliciu iar mirosul acela mă înnebunește și acum.
  5. Parfumurile orientale. În colecția mea de parfumuri ocupă un loc important și nu le folosesc decât iarna când nu mă mai satur de ele. Marele câștigător este Casmir de la Chopard pe care l-am luat de aici. E un parfum cald, greu, vanilat, lemnos și care n-are urmă de flori în el. Doar e iarnă, de unde atâtea flori? 🙂 Mie îmi place foarte mult, mi se potrivește perfect iar pe pielea mea persistă ore bune ceea ce de altfel aștept de la orice parfum. Să țină fără să fiu nevoită să umblu cu el în geantă ca să îl tot reaplic. imag5266
  6. Mirosul de fum. Dar nu orice fel de fum, ci acela pe care îl simt (din păcate din ce în ce mai rar) venind de la afumătorile aflate în curțile oamenilor. Afumători în care se agață bucăți groase de slănină, cârnați kilometrici și șunci babane. Când eram mică, tot a doua casă de pe stradă avea afumătoare în fundul curții iar seara când ne jucam prin zăpada care scârțăia sub cizme simțeam din când în când câte o boare care se împletea cu gerul de afară. Cum să uiți așa ceva?
  7. Cârnați. Pentru mine cârnații înseamnă iarnă iar mirosul lor mă duce cu gândul la ger. Punct. Bineînțeles cei afumați de care spuneam mai înainte. Eventual înghețați bocnă și tăiați feliuțe subțiri, aproape transparente.
  8. Brad. Nimic original, mirosul cetinii de brad este deja consacrat dar nu se putea să nu-l pun în listă cu toate că de când foarte multă lume preferă brazii artificiali, l-am simțit din ce în ce mai rar. Dar ăsta să fie răul cel mai mic, prefer să nu-l mai simt în veci decât să mai văd spectacolul sfâșietor al pădurilor defrișate.
  9. Lumânări parfumate. Aici de fapt este un amalgam de mirosuri care înglobează tot ceea ce îmi place: scorțișoară, vanilie, prăjiturele, măr copt, salted caramel, portocală și alte chestii de iarnă pe care le găsiți aici. Cu toate că îmi plac lumânările parfumate de mor, nu le aprind decât atunci când e rece afară, mi se pare că vara nu se potrivesc deloc și prefer de exemplu o vază cu crini.
  10. Mirosul de măr copt. Ce poate fi mai iernatic decât un măr din care se prelinge zahărul caramelizat amestecat cu firișoare de unt topit umplând toată casa cu o aromă de nedescris? Îmi lasă gura apă numai când mă gândesc.

        Ar mai fi și alte mirosuri care mă duc cu gândul la iarnă, vanilia din prăjiturile abia scoase din cuptor sau tămâia pe care bunica mea o punea pe marginea sobei în ziua de Bobotează dar mă opresc aici și vă întreb: dacă ar fi să alegeți un miros (doar unul și numai unul), care ar fi mirosul vostru preferat pentru iarnă?

Share This:

Read More

Jurnal de seară

        Afară e un frig de-ți îngheață sufletul dar de pe canapeaua din sufragerie vremea nu pare atât de nemiloasă. Stau înfășurată într-o pătură pufoasă lângă caloriferul fierbinte, pe măsuța din față mă așteaptă o ciocolată caldă, borcanul cu turtă dulce e încă plin iar lumânarea cu miros de zahăr vanilat și nume cu inspirație de sărbători (candy cane forest) pâlpâie leneș răspândind un miros care mă duce cu gândul la cozonaci abia scoși din cuptor. Sunt recunoscătoare pentru tot ce am și mă bucur de primele zile ale lui 2017 care a început bine.

        Îmi fac deja planuri pentru vacanța de vară și visez cu ochii deschiși la ținuturi îndepărtate, mări albastre și nisip lipit pe pielea udă și arsă de soare. Mai e mult până atunci dar anul acesta mi-am propus să călătoresc mai mult. De data asta conjunctura îmi permite să planific totul din timp fără să las totul pe ultima sută de metri și pe seama hazardului. Răsfoiesc internetul în căutarea celor mai avantajoase itinerarii, cazări, bilete și zboruri iar asta îmi face o deosebită plăcere. Sunt atât de liniștită cum n-am mai fost demult.

        Pisica stă tolănită pe pervazul ferestrei ascunsă pe jumătate după perdea. Se preface că doarme dar, printre pleoapele întredeschise, îi văd pupilele  de laser fixându-l cu gelozie pe Ivan care stă întins pe covor. Se vede clar că nu-l suportă și sunt convinsă că se întreabă când va dispărea intrusul care i-a invadat teritoriul pe care îl stăpânea cu mare autoritate de șase ani încoace. Și-ar dori să-l inspecteze mai îndeaproape dar nu are curaj destul așa că se limitează la a-și da ochii peste cap când vede că întind mâna să-l mângâi. Ivan doarme neîntors de trei ore. Dacă nu ar ofta din când în când aș putea crede că-i mort.

        Eu știu însă că e doar groaznic de înfrigurat și obosit după încă o zi tomberoneză. Ivan e câinele nimănui. A apărut la blocul nostru la sfârșitul toamnei, țopăind recunoscător în jurul oricărei persoane care îi acorda atenție. Un cățelandru vesel și veșnic pus pe joacă, alergând ca bezmeticul dintr-o parte în alta, foarte prietenos și dornic de mângăieri. Adăposturile  pe care i le-au încropit pe rând câțiva vecini binevoitori au dispărut în același ritm, distruse de către alți vecini mai puțin iubitori de animale. Am încercat să-i găsesc un stăpân dar n-am avut succes. Nimeni nu-l vrea. Mie îmi este imposibil să-l iau, am deja trei… Când a venit frigul cel mare mi s-a rupt inima-n două să-l văd dârdâind pe betoanele dintre garaje și atunci m-am decis să-i ofer măcar ce pot: un adăpost pe timpul nopții. Și uite-așa, de o lună încoace, Ivan are cazarea asigurată. Îl aduc seara în casă iar dimineața când plec la serviciu, coboară deodată cu mine.

        Nu știu cât va dura aranjamentul acesta dar e mai mult decât nimic. Mi-am auzit însă o grămadă de critici legate de faptul că am adus în casă un câine vagabond care poate are purici, poate are boli, poate are ciumă și poate o să mor din cauza lui. Că o să-mi murdărească prin casă, că o să păteze covorul pe care doarme, că miroase urât, că o să roadă papucii, că o să latre și o să facă gălăgie, că lasă păr, că aia, că aialaltă. Dar nu-mi pasă. De mult nu mă mai interesează ce spune lumea. Atâta timp cât îi văd privirea recunoscătoare și ochii expresivi, am o mulțumire interioară pe care nici măcar nu pot să o explic în cuvinte. Și, de fapt, nici nu are rost să încerc. Cu animalele e exact ca și cu politica, oricâte argumente ai aduce, nu ai cum să schimbi convingerile celui din fața ta.

        Iar cu covorul pe care doarme Ivan treaba e mai mult decât simplă, pot oricând să-l duc la o curatatorie covoare și îl fac ca nou. De fapt, nu. Nici măcar nu trebuie să mă obosesc să-l duc pentru că sunt firme, cum ar fi LaUmeras care îți iau covorul de acasă și în 24 de ore ți-l aduc înapoi perfect curat. Acuma, dacă tot am adus vorba de covoare, și fără să aibă legătură cu blănoșii din viața mea, mi se pare absolut inutil să cureți covorul înainte de sărbători. De ce să faci asta? Ca să aibă unde călca și lăsa noroi întărit toți colindătorii cu cizme și ghete cu creste pe talpă? Sau unde să se zdrobească prăjituri strânse în pumni micuți de copii, unde se vărsa din greșeală pahare cu vin roșu sau unde să stropească șampania deschisă la miezul nopții? 🙂 Nu. Părerea mea, și care vine din propria experiență, este că marea curățenie trebuie făcută după sărbători dar încă mă lupt cu prejudecățile pe acest subiect. Îmi îndrept privirea spre covor și, chiar dacă nu mai era cazul, această convingere mi se întărește 🙂

        O să mai stau puțin cu televizorul pornit dar fără să-l ascult, doar așa, ca zgomot de fundal, o să-mi aleg o carte de pe site-ul unei edituri unde am câștigat un voucher de 30 de lei iar apoi o să merg la culcare. A fost o seară de ianuarie aproape perfectă. imag5217-1

Share This:

Read More

40 de lucruri pe care le-am învățat de la tata

        Am avut norocul să mă nasc într-o familie minunată și să am o copilărie lipsită de griji. Privind în urmă știu că nu mi-a lipsit absolut nimic chiar dacă nu întotdeauna dorințele materiale mi-au fost îndeplinite. N-am avut hăinuțe după ultima modă sau jucării scumpe dar am avut în schimb parte de multă iubire, calm și liniște, vorbe frumoase și, nu știu cum să spun ca să nu pară rigid, dar am avut  acces la educație. Cred că nu trecea nici măcar o zi în care sora mea și cu mine să nu învățăm ceva nou sau să nu aflăm lucruri de care nu mai auzisem iar asta se datora în special tatei care întotdeauna a avut timp pentru noi și niciodată nu a fost obosit sau lipsit de chef când l-am întrebat ceva. Cu mult înainte să mergem la școală ne povestea despre misterele lumii antice, despre vulcani, despre sistemul solar sau despre împărații romani așa că mereu îmi aduc aminte cu drag  despre cum am învățat pe parcurs lucruri care mi s-au întipărit în minte și în suflet făcând din mine omul care sunt azi. Nici nu trebuie să mă gândesc prea mult și îmi vin în minte o mulțime de lucruri pe care le-am învățat de la tata:

  1. Să iubesc animalele
  2. Să joc șah
  3. Am învățat că o încurajare face mai mult decât compătimirea
  4. Cum a descoperit Arhimede legea care îi poartă numele
  5. Să folosesc dicționarul explicativ
  6. Am învățat că violența duce la violență
  7. Că munca este mai importantă decât talentul nativ
  8. Că cele mai mari crime ale umanității s-au făcut în numele religiei
  9. Că hieroglifele egiptene sunt un altfel de sistem de scriere
  10. Să cos la mașină
  11. Am învățat că educația contează mai mult decât factorul genetic
  12. Că e mai bine să-mi fac prieteni decât dușmani
  13. Să dansez tango și vals
  14. Am învățat ce este mercurul
  15. Să citesc și să apreciez poezia
  16. Să developez fotografii
  17. Să sculptez în coaja de alun
  18. Am învățat cum funcționează pianul și toate instrumentele cu coarde
  19. Să merg cu bicicleta
  20. Că nu costă nimic să faci cuiva o bucurie
  21. Ce este și cum poate fi folosit codul Morse
  22. Că dacă ai ambiție poți învăța orice
  23. Cum funcționează pușca cu alice
  24. Am învățat multe citate și expresii din latină
  25. Că oricine merită o a doua șansă
  26. Să bat un cui
  27. Să fac un ierbar
  28. Să fac împletituri din 3 sau 4 fire
  29. Am învățat că oamenii sunt egali și nu trebuie discriminați
  30. Că nimic nu este veșnic
  31. Că telepatia există dar că încă nu o putem explica
  32. Să desenez la scară (ca în cartografie)
  33. Să sar peste capră
  34. Să beau cu paiul
  35. Am învățat că toate religiile lumii au aceeași importanță
  36. Că ouăle de păsări sunt colorate și foarte diferite
  37. Că nu suntem singuri în Univers
  38. Că poți rezolva multe cu vorba bună
  39. Că Atlantida a existat cu adevărat
  40. Am învățat să călătoresc cu degetul pe hartă

        Dar câte altele n-am mai învățat chiar dacă nu-mi aduc acum aminte de toate. Și prin câte experiențe frumoase n-am trecut împreună! Experiențe care s-au transformat în amintiri pentru o viață. Astăzi e ziua lui și parcă un simplu La mulți ani! nu este suficient ca să-i arăt toată dragostea pe care i-o port de aceea vreau să îi mulțumesc petru tot ce m-a învățat. La mulți ani, tată!eu

 

Share This:

Read More

Crăciunul întârziat

        Privind din spate părea o mare adunare pentru funeraliile cuiva important. Erau înghesuiți unii într-alții, vorbeau  în șoaptă  înclinându-se ușor spre urechea interlocutorului și erau îmbrăcați aproape fără excepție în negru. Cizme negre, pantaloni negri, geci negre, poșete negre. Din loc în loc răsărea stingher câte un fular colorat ce făcea notă discordantă cu masa amorfă, făcând ca posesorul să iasă în evidență. Erau mai mult de o sută de oameni, poate chiar două sute, nu m-am priceput niciodată la astfel de evaluări dar oricum erau cu mult mai mulți decât m-aș fi așteptat să găsesc în aeroport într-o zi de Crăciun. A doua zi de Crăciun.

       Întârziasem puțin și am intrat aproape în fugă pe ușa deasupra căreia scria cu litere de-o șchioapă International Arrivals. Fiind zi de sărbătoare, îmi imaginasem că o să găsesc sala de așteptare goală și am fost mai mult decât surprinsă să văd că nu aveai loc să arunci un ac. Pe monitoarele care alternau textul în română cu cel în engleză se anunțaseră deja trei aterizări aproape concomitente de la Birmingham, Paris și Roma. Cursa de Barcelona avea întârziere. Cei pe care îi văzusem din spate și în mijlocul cărora mă aflam acum, veniseră ca și mine să aștepte pe cineva drag iar faptul că erau îmbrăcați în negru era doar o întâmplare. Coincidență sau nu, și haina mea de la Zara era tot neagră 🙂 Nimeni nu era trist și nu exista nici cea mai mică legătură cu vreo înmormântare  dar mi s-a confirmat încă o dată (dacă mai era cazul) că atunci când vezi de departe un grup de oameni îmbrăcați în negru poți să pariezi că sunt români. Probabilitatea de a pierde pariul apare doar atunci când în peisaj apar ucraineni sau bulgari. Există și o explicație: negrul merge la orice și rezistă la murdărie.

        Hainele le erau posomorâte  dar fețele le erau vesele iar ochii tuturor căutau iscoditor de fiecare dată când senzorii deschideau poarta pentru a mai lăsa să treacă un călător sosit de departe. Fiind printre ei, le simțeam bucuria când își întâlneau privirile, musafirii sosiți de departe cu rude sau prieteni dragi care îi așteptau în aeroport. Strigau, se prindeau în brațe, se îmbrățișau și se sărutau, își ciufuleau părul, se băteau prietenește pe spate, râdeau, chicoteau și erau fericiți. Un domn în vârstă i-a întins unei fete un buchet de flori exotice legat complicat cu tot felul de panglici. Unchiule, doar nu m-ai așteptat cu flori! am auzit-o pe fata surprinsă de un astfel de gest. Răspunsul l-am pierdut pentru că deja cei doi se îndepărtaseră.

        Mi-am întors apoi capul către un bărbat aplecat spre un băiețel de vreo trei ani care trăgea după el un troler de jucărie. George, eu sunt bunicul! Oare își vedea nepotul pentru prima oară? mi-a trecut întrebarea prin minte. Probabil că da. Micuțul George s-a întors către mama lui și i-a spus ceva în italiană iar aceasta i-a tradus bunicului. I-am pierdut apoi din raza mea vizuală. A urmat femeia cu două fetițe care se certau în franceză. Mama încerca să le tempereze ridicând puțin tonul  în același timp în care în paralel vorbea românește cu cuplul care o întâmpinase la aeroport. Apoi adolescenta româncă, verișoara gemenilor de șase-șapte ani  care încerca, fără succes, să comunice cu cei doi englezi mititei și total dezorientați. Nu știu deloc românește, am auzit-o pe mama lor în timp ce trecea pe lângă mine.

        Și atunci, dintr-odată, m-a lovit o enormă tristețe și am simțit un gol în stomac, o senzație de pustietate și de răvășire, o durere care mi-a umplut ochii de lacrimi și o milă nesfârșită pentru toți cei care se revărsau în valuri trecând de barierele de securitate. Erau oameni frumoși cu ochi sclipitori, îmbrăcați colorat, țopăind de bucuria revederii, cu brațele deschise larg, pregătite pentru marea îmbrățișare cu cei dragi de acasă. Erau românii ai căror copii  născuți în țări străine nu știau românește. Copiii lor erau copiii altei nații. Copiii lor, cu nume de familie românești, merg la școli unde se vorbesc alte limbi, unde nimeni nu cântă Ursul doarme, ursul doarme și-a uitat de mult de foame. Copiii lor înțeleg, poate, când mama le vorbește în limba ei natală dar îi răspund în limba pe care o învață la școală. Pentru ei acasă e departe de România. Pentru copiii aceștia geografia țării n-o să fie niciodată despre Munții Carpați și Marea Neagră ci despre Pirinei, Mediterana sau Canalul Mânecii iar istoria țării nu va fi despre Ștefan cel Mare sau Vlad Țepeș ci despre Ludovici, Isabela de Castilia sau dinastia Tudorilor.

        Copiii românilor plecați în străinătate nu mai sunt români. Știu însă că le va fi bine acolo unde vor fi, fiecare în țara unde printr-o conjunctură în care nu au avut niciun cuvânt de spus s-au nimerit să se nască. Părinții lor însă trăiesc și vor trăi mereu cu sufletul rupt în două, cu un picior acolo și cu altul aici, cu trupul acolo și cu gândul în România, făcând orice pentru a-și petrece sărbătorile acasă. Chiar și decalat. Tot puhoiul acela de oameni care se revărsa în aeroportul din Cluj venea acasă cu o întârziere de două zile pentru a trăi Crăciunul aici. Rataseră ajunul dar asta nu avea nicio importanță, împreună cu cei dragi puteau relua tradițiile chiar dacă în calendar data era alta. Probabil că mulți dintre ei lucraseră în 24. Probabil că alții n-au mai găsit bilet. Sau poate au ales un bilet de 4 ori mai ieftin în a doua zi de Crăciun decât cel care i-ar fi adus acasă la timp. Deși s-ar putea ca timpul potrivit să fie oricând.

        Stăteam în aeroport așteptându-mi soțul și în loc să mă bucur aveam ochii în lacrimi. Mă năpădeau valuri de duioșie privind aceeași scenă a revederii reluată la nesfârșit. Dacă mijeam ochii astfel încât fețele oamenilor să-mi apară blurate aș fi jurat că e o secvență de film pusă pe modul repeat și nu puteam să-mi scot din minte întrebarea De ce trebuie să se întâmple asta? De ce trebuie să-și ia oamenii lumea în cap căutând de lucru la mii de kilometri? De ce? La școală ni s-a repetat obsesiv că avem o țară bogată, a fost oare o mare minciună?sosiri

Share This:

Read More