Nu mă întrebați de unde mi-a venit ideea de a scrie acest articol pentru că nu pot să vă spun 🙂 A fost un declic, apoi am tot stat și m-am gândit, am rememorat amintiri demult îngropate, am zâmbit, m-am încruntat și la final am făcut o clasificare a tipurilor de șefi pe care i-am avut de-a lungul timpului. Nu o să dau nume cu toate că niciunul dintre cei care m-au făcut să creez categoriile respective nu cred să fie cititor al blogului meu. Dacă mă înșel, cu siguranță se va recunoaște din descriere. Asta în cazul în care ego-ul îi este adaptat realității și nu umflat până în pragul exploziei și aici mă gândesc la situațiile care nu sunt tocmai de aplaudat. Dar o să încep cu partea pozitivă și anume cu acea categorie de șefi de la care am avut numai de învățat și cărora o să le port mereu respect.

• Șefi competenți din punct de vedere profesional și cu reale calități de lideri. Aceasta pare a fi simbioza perfectă și rețeta sigură a succesului. De fapt nu doar că pare ci chiar este. Sunt șefii pe care poți să te bazezi oricând, și atunci când întâmpini dificultăți de ordin tehnic, dar și atunci când apar probleme în interiorul colectivului: zâzanie, nemulțumiri, bârfe, săpături, certuri, invidie și alte asemenea. Aceștia dețin arta de a dezamorsa din fașă orice conflict, sunt cei care sudează echipa, nu așteaptă ca subalternii să se gudure la picioarele lor, toată lumea trage în aceeași direcție și toți pornesc la drum cu șanse egale. Nu există piedestal pe care să se înalțe, nu există tron, nu există coroană și nici sceptru. Sunt acele persoane care își asumă eșecurile echipei pe care o conduc (atunci când e cazul) iar succesele le împart cu ceilalți. Acești șefi au răspuns la orice întrebare, iar dacă se întâmplă să nu știe, te îndrumă la persoana potrivită sau la articolul din lege sau la o procedură, o normă sau un caz similar. Nu ți-e jenă să-i întrebi nimic pentru că niciodată nu o să-ți spună că ești prost. Și nici nu gândește asta.  Din păcate nu mă pot lăuda decât cu un singur astfel de șef… L-am avut pentru vreo 3-4 ani și a fost cea mai confortabilă perioadă din punct de vedere profesional deși sistemul în care lucram traversa o perioadă de mare criză. Mie și colegilor mei nu ne era niciodată frică de el. Ne era însă rușine atunci când ne certa și realmente simțeam părere de rău atunci când îl dezamăgeam.
• Șefi lideri înnăscuți dar fără a fi neapărat competenți în domeniul de activitate în care ajung să conducă. Aceștia provin de obicei din afara organizației și au urcat pe scara ierarhică în alte specialități. Ca lideri sun excepționali dar din punct de vedere profesional subalternii trebui să caute sprijin în rezolvarea problemelor din activitatea de zi cu zi în alte părți. Atâta timp cât rutina este predominantă și nu apar evenimente spectaculoase cum ar fi schimbări majore de legislație, reorganizări sau schimbări de direcție, treaba merge ca pe roate. Nici acest tip de șef nu este adeptul periajului de scame de pe rever și de cele mai multe ori recunoaște (în mod informal) rolul de specialist șef într-unul  dintre subalternii săi cu experiență. Echipa o duce bine-merci însă specialistul șef poate deveni frustrat destul de rapid dacă, cel puțin din punct de vedere material, nu i se recunosc meritele. Pe termen lung soluția nu funcționează dar pentru perioade scurte, să zicem un an, un astfel de șef poate aduce un suflu nou și da un impuls benefic stilului de muncă. Am avut un astfel de șef care venea în sistemul bancar după vreo douăzeci de ani de comerț și care, într-adevăr mi-a schimbat modul de a privi lucrurile în cadrul organizației. Am avut multe de învățat de la el, chestii organizatorice și de planificare pe care le aplic de atunci nu numai la serviciu dar chiar și acasă.
• Șefi foarte competenți din punct de vedere profesional dar cu zero calități manageriale. Aceștia trăiesc într-o bulă în care lucrează timp de opt ore fără să fie interesați de ceea ce se întâmplă în ograda lor. Din când în când ridică privirea din hârtii și, total debusolați, dau câteva ordine și indicații de care ei înșiși uită în secunda următoare. Nu deleagă sarcinile, iau toate responsabilitățile asupra lor și apoi se victimizează pozând în postura de eroi cărora nu le sunt recunoscute meritele. Nu pleacă în concediu pentru că sunt de neînlocuit și se uită strâmb la cei care solicită o zi liberă pentru a pleca într-un weekend prelungit. Le este mereu teamă că cineva le va lua locul și de obicei încearcă să-și discrediteze subalternii în fața superiorilor de pe scara ierarhică tocmai din acest motiv. Numai că cimitirele sunt pline de oameni care la un moment dat au fost de neînlocuit 🙂 după cum spunea Napoleon. Sau Steve Jobs a spus asta? Nu contează, ideea e că oamenii aceștia au așa o frică de o posibilă schimbare din funcție încât spinarea îndoită în poziția ghiocelului le-a devenit principiu de viață.  Cea mai mare parte a șefilor pe care i-am avut de-a lungul vremii s-au încadrat în această categorie. Nu le contest meritele, erau tobă de carte, dar ceea ce am învățat de la ei aș fi acumulat oricum prin experiență sau din alte surse.
• Șefi incompetenți din toate punctele de vedere. Parcă nici mie nu-mi vine să cred că există așa ceva dar, da, încă există nepoți, nepoate sau doar persoane care în afară de loialitatea față de cei ajunși în vârful piramidei nu au alte calități. Dar sunt promovate. Să te ferească sfântul de un astfel de șef. Orice face este doar în scopul de a-și păstra privilegiile: banii, puterea și influența. Își ascunde lipsa de abilități sub crize de nervi, bufnituri și aere de superioritate și este un zero absolut în materie de relații interpersonale. Adică, pe românește, nu se coboară la nivelul subalternilor și nu are povești cu aceștia pentru că de la înălțimea funcției totul îi pute. Cel mai grav este faptul că acest om are o părere foarte bună despre competența proprie și nu acceptă nicio altă părere decât ceea ce decretează prin propria inteligență. Dacă ceva nu iese bine întotdeauna alții sunt de vină, nu știe să convingă pentru că nu are argumente, nu știe să coordoneze, să verifice, să prevadă și are impresia că este sabotat în permanență. Toată lumea complotează împotriva sa și cel puțin jumătate din membrii organizației îi vânează scaunul. Pentru el, a fi autoritar înseamnă a ridica tonul. Îi sprijină doar pe cei mai proști decât el pentru că aceștia nu reprezintă o amenințare. Pentru a lua o decizie ordonă munți de hârtii, situații, tabele și liste pe care oricum nu știe să le interpreteze dar își asumă rolul de vizionar deși paralizează de teamă atunci când trebuie șă își asume un risc.

         Din păcate aș mai putea scrie încă vreo zece pagini despre această ultimă categorie dar nu vreau să scot chiar tot răul din mine… Sper că voi nu v-ați confruntat vreodată cu astfel de specimene. Sau da? Dacă da, ia ziceți aici ce și cum 🙂

Read More

        Sunt șocată. Mai mult decât șocată. Am ajuns să trăiesc într-o societate plină de ură în care dacă cel de lângă tine gândește diferit, se îmbracă diferit sau are alte concepții despre viață nu merită decât dispreț și scârbă. Ura și ipocrizia s-au așternut ca o plasă groasă din care este greu să te desprinzi și în care se încâlcesc din ce în ce mai mulți. În urmă cu câteva zile Meryl  Streep  l-a criticat pe Donald Trump, deși nu i-a menționat numele, în discursul său de la ceremonia de gală a Globurilor de Aur. L-a atacat pentru că în timpul campaniei electorale acesta l-a imitat în batjocură pe un jurnalist care din cauza unei boli nu-și putea coordona mișcările brațelor. Trump a avut o ieșire mizerabilă care a fost sancționată de marea actriță. Mulți s-au grăbit atunci cu like-urile pe Facebook ba au și share-uit scena discursului, profund indignați de discriminarea crasă de care președintele american dăduse dovadă.

        Nimic rău ați putea spune. Numai că ipocrizia nu are limite. Aceeași oameni care condamnau comportamentul lui Trump și o share-uiau pe Streep, după nici două minute făceau aprecieri despre Teleorman, despre inteligența oamenilor de acolo, despre lipsa de cultură și spiritul de turmă făcându-i pe toți la grămadă infractori, penali, inconștienți, interlopi și alte epitete din aceeași gamă pentru singurul motiv că la alegeri a ieșit un alt partid decât ăla pe care îl votaseră ei. Jigniri la greu fără nicio limită. Și atunci, ca și acum, mi s-a părut deplasat să ataci gratuit doar pentru că ție ți se pare că IQ-ul tău e mai ridicat decât al altora dar n-am zis nimic. Sau n-am zis mare lucru (deși ce mi-au auzit urechile numai eu știu).

        Dar de data asta nu mai pot să mă prefac că nu am auzit și m-am văzut nimic. Cu politica o fi cum o fi, că mi se rupe de psd, usr sau pcr dar să ajungi să susții (fie și în glumă) că cei care puteau să moară noaptea trecută în Bamboo erau o entitate neglijabilă căreia nu i-ar fi simțit nimeni lipsa mi se pare o mârșăvie de nedescris. Că ăia erau toți niște cocălari și pițipoance, că erau doar băieți de bani gata și siliconate, că erau drogați și că beau doar șampanie care costă cât salariul mediu pe economie…         Dacă n-ar fi de un prost gust desăvârșit ar putea să pară glume. Dar nu sunt. După tragedia din Colectiv nimic din ceea ce este legat de incendii n-ar mai trebui să fie de râs. Contează ce fel de muzică ascultă oamenii astfel încât să aibă sau nu dreptul de a supraviețui după o noapte în club? Să fim serioși, nimeni nu merge acolo să asculte Bach deși, dacă, Doamne ferește ar arde Ateneul tot s-ar găsi unii să spună că cei dinăuntru își meritau soarta și că dacă ar fi fost maneliști nu li s-ar fi întâmplat…

        Haterii ăștia nenorociți s-au luat până și de Cătălin Botezatu că de ce este (sau a fost) acționar la clubul Bamboo și că de ce se fuma palmat în club și că de ce s-a dus la Antena 3 să vorbească despre incendiu și că de ce avea sau nu avea autorizațiile  necesare și că, până la urmă… de ce nu este dreaptă viața. L-au atacat pur și simplu ca să se afle în treabă. E ciudat cum pentru unii orice eveniment se transformă într-o oportunitate de a lovi și a zvârli cu noroi.

        Mie îmi place Cătălin Botezatu cu tot trecutul său controversat cu tot. Îmi place și Andreea Esca și Barack Obama și Jack Nicholson deși este irelevant să faci comparații între ei. Mă gândeam însă că pentru sfera în care se învârte Botezatu, adică chestiile de aici, îmi place chiar foarte mult. Fiecare cu domeniul său de activitate.

        L-am ”cunoscut”, ca să spun așa, pe vremea când făcea emisiunile alea cu Next top model și, recunosc, am urmărit toate edițiile, mi se pare că trei au fost. Mi-a plăcut genul acela de show iar fetele care s-au lansat acolo au avut apoi mare succes în lumea modelingului. Apoi a mai avut o altă emisiune, Burlacul, dar aia mi s-a părut cam trasă de păr și n-am mai urmărit-o. În orice caz, Cătălin Botezatu și-a dezvoltat un brand puternic, știe să vorbească, știe să se poarte, și, deși nu are multe școli la activ, și-a construit o cultură demnă de luat în seamă în urma multelor călătorii pe care le-a făcut. Are acea capacitate nativă, pe care nu mulți o au, de a prinde din zbor tot ceea ce i-ar putea fi de folos și știe să folosească în avantajul lui orice informație care trece pe lângă el. Este o apariție la orice eveniment dar nu în sensul de măscărici așa cum am văzut, de exemplu, la Radu Mazăre care mie mi s-a părut mereu ridicol cu sacourile lui cu imprimeuri cu papagali și cu pantaloni roz strânși pe picior ca niște ciorapi. Mie Botezatu mi se pare că are un stil aparte, clasic dar fără să fie plictisitor, dacă vreți să vedeți despre ce vorbesc, aruncați un ochi aici.

        Revenind la oile noastre, adică la incendii și ura provocată de cei care gândesc altfel, ascultă altă muzică, au mai mulți bani sau pur și simplu îi cheltuie pe altceva decât ni s-ar părea nouă normal, eu spun că ar fi cazul să ne concentrăm pe propria ogradă și  să-i lăsăm pe toți să respire. Nu contează că sunt rockeri, maneliști sau sataniști (vă aduceți aminte de ”sataniștii” din Colectiv, nu?), un pic de compasiune ar duce spre umanitate. Iar miștocăreala pe Facebook atunci când e vorba de viață și moarte este total deplasată. 

Read More

        De trei zile mă pregătesc psihic să trimit o scrisoare recomandată și nu reușesc să mă mobilizez. Nu știu voi cum sunteți dar eu când mă gândesc că trebuie să merg la poștă, mă apucă groaza. Când intru acolo parcă intru la închisoare, cred că este singurul loc din țara asta care a rămas nemodificat din epoca preistorică, asta însemnând anii 80’. Poate în alte părți o fi altfel, cât de cât mai bine, dar oficiul poștal de care aparțin eu arată absolut îngrozitor începând de la ușa grea cu cadru metalic făcut din profil cornier vopsit maro, cu sudură grosolană la îmbinări, ghișeele cu margini ciobite și cu gratii despărțitoare, plantele pe jumătate uscate, îngălbenindu-se în ghivece improvizate din vechi oale ruginite cărora le lipsește o toartă și din care apa se scurge băltind murdar pe mozaicul jegos, afișe pe jumătate dezlipite și anunțuri scrise de mână și lipite cu scotch pe pereții cu vopsea scorojită… Iar pentru ca atmosfera să capete un adevărat caracter sărăcăcios și sumbru, sala este luminată chior de un singur tub de neon restul fiind probabil demult arse.

        Arată oribil. De mirosit nici nu mai spun dar să nu vă imaginați vreo boare oceanică. Nu sunt geamuri care să se deschidă iar singura sursă de aer proaspăt poate să intre doar pe ușa care se deschide scârțâind din când în când. S-ar putea aerisi prin spatele ghișeelor dar pe doamnele care lucrează acolo le trage curentul și preferă să fie izolate ermetic. À propos, chestia asta cu curentul mă disperă. Știu că este marcă înregistrată românească  dar nu pot să pricep de ce pe englezi, de exemplu, nu îi trage curentul ever chiar dacă stau în dreptul geamului deschis la tren, le bate aerul condiționat în cap sau își țin bebelușii la etajul descoperit al autobuzelor double decker.

        Dar peste toate astea aș putea trece dacă nu mi-ar măcina nervii statul la coadă la poștă. Când împing ușa de la oficul poștal mă uit întotdeauna în jos sperând de fiecare dată să găsesc încăperea goală dar speranța asta nu mi s-a împlinit niciodată. Îmi ridic privirea și mă lovește de fiecare dată imaginea grămezii de oameni buluciți la singura ferestruică deschisă. Celelalte, vreo trei-patru, sunt închise de câțiva ani de când s-au făcut ultimele concedieri. Din ditamai puhoiul de funcționare au mai rămas două. Una pe tura de dimineață și una pe cea de dupămasa.

        Când te uiți la ele ai impresia că se mișcă în ritm de melc dar de fapt o duc mai rău decât sclavele de pe plantațiile de bumbac. Au un soft pe calculatoarele alea jerpelite, cred că de pe vremea lui Pazvante, fiecare operațiune durează o veșnicie iar imprimantele cu ace pe care listează chitanțele sunt bune de dus la muzeul tehnicii. Ba uneori sunt nevoite să întocmească facturi scrise de mână, eu am rămas șocată când am văzut că mi-a făcut o factură  pentru o taxă de magazinaj în valoare de 60 de bani! scrisă cu pixul de la prima la ultima literă… Iar apoi mi-a făcut și chitanță pe calculator, a introdus aceleași date a doua oară ca să iasă chitanța… toate astea în timp ce în spatele meu așteptau cel puțin 10 persoane care, normal, băteau din picior.

        Dar ce era să facă femeia? Asta e dotarea, cu asta defilează, indiferent câte înjurături le trec pe la ureche. Sunt unele chestii pe care numai la poștă le pot rezolva. Sigur, există și varianta firmelor de curierat dar uneori diferența de preț este mult prea mare iar o scrisoare recomandată costă de 4-5 ori mai mult prin curier. Sau cumpărăturile pe care le primesc din străinătate vin toate la poștă, n-am cum să evit acest lucru așa că o bună parte din viață mi-o petrec stând la coadă.

        Îi înțeleg deci pe toți nemulțumiții care au aceeași problemă cu mine dar să mă bată sfântul dacă pot să pricep de ce stau unii la cozile astea imense ca să-și cumpere rovinietă. Sau de ce așteaptă în picioare o oră ca să-și plătească o factură. Sau de ce trimit bani prin mandat poștal când toată lumea are card. Văd oameni tineri, descurcăreți, butonând trelefonul și stând pe internet în continuu, știind ce e Facebook, WhatsApp, Skype și încă o mie de alte aplicații dar fără să aibă internet banking. E clar că din punct de vedere tehnic nu ar avea niciun fel de obstacol și s-ar descurca perfect… De ce atunci să-ți pierzi timpul la astfel de cozi pentru ceva ce ai putea face acasă pe canapea sau în mașină sau pe bancă în parc sau chiar la serviciu? Să te enervezi și să vociferezi că aia de la ghișeu nu se mișcă mai repede? Nu numai că nu-i înțeleg pe oamenii ăștia dar mă chiar enervează 🙂 Sigur că nu mă gândesc acum la cei în vârstă pentru care poate ar fi prea greu să treacă în fața calculatorului, îi am în vizor doar pe cei perfect adaptabili. De ce să-ți mănânci nervii la coadă în loc să dai un leu pe lună și să ai tot comfortul din lume? Un leu. Cât un covrig. Mai puțin decât un bilet de autobuz. Nu știu exact cât e la alte bănci dar la Banca Transilvania internet bankingul costă un leu, deci, clar, nu e o problemă de bani.

        Așa deci. Mâine e musai să mă duc la poștă să-mi trimit recomandata, e ultima zi ca să ajungă la timp și sper din suflet să nu fie scadență la facturile de la electrica. Dacă e, am îmbulinat-o. 

Read More

        Am avut azi parte de un mic eveniment sau întâmplare sau nici nu știu cum să-i spun care m-a făcut să mulțumesc încă o dată sorții că m-a adus unde sunt acum. Ce-i drept soarta și norocul și le mai face omul cu mâna lui dar uneori se întâmplă să fii atât de prins în vâltoarea de zi cu zi și să-ți fie programul și banii și toate cele atât de planificate încât e greu să te desprinzi și să te rupi cu totul de mediul care te face nemulțumit și frustrat. Dar să vă spun ce m-a răscolit.

        Eram la serviciu, poate puțin mai aglomerată decât de obicei pentru că trebuia să termin câteva situații care erau scadente, când, pe la mijlocul zilei au intrat în birou două fătuțe drăguțe, aranjate, dichisite, puse la patru ace, care, după ce au închis ușa s-au oprit oarecum nedumerite uitându-se la mine. Bună ziua! le-am zâmbit așteptând să văd ce doresc la care una dintre ele a prins curaj și a început să turuie un text legat de o super-mega ofertă de refinanțare a creditelor la nu știu ce bancă. Colegele de birou nu cred că le-au auzit sau așa am dedus pentru că nici măcăr nu și-au ridicat ochii din hârtii. Interesul meu era la fel de nul ca al lor dar cel puțin m-am străduit să încălzesc refuzul categoric îmbrăcându-l într-o notă de politețe. Mulțumesc, nu am niciun credit și deci nu sunt interesată, poate alți colegi... am întredeschis eu ușor calea speranței. S-au pleoștit brusc, au făcut stânga-împrejur și au plecat.

        Am rămas șocată. Ăștia de la bănci își trimit acum angajații din birou în birou ca să-și promoveze produsele și să facă vânzări? Din fericire faza asta încă n-am apucat-o dar nu cred că aș fi fost în stare să o pun în practică. Fetele alea mi-au indus un sentiment de milă. Și acum trei ani, când încă lucram în bancă, se folosea sistemul de a face prezentări la sediul angajatorilor dar nu în felul acesta, adică nu să mergi din ușă-n ușă ca un comis voiajor sperând în bunăvoința ascultătorilor. Am fost la nenumărate astfel de întâlniri dar erau planificate, întotdeauna mă aștepta cineva, mă conducea, mă punea în legătură cu persoanele în cauză, aveam o sală la dispoziție unde se adunau salariații interesați, interacționam cu ei și totul se petrecea la un alt nivel. Nu umblam ca martorii lui Iehova din casă în casă rugându-mă să nu mi se trântească ușa în nas.

        Ce-i drept nu întotdeauna întâlnirile erau foarte business, mi-aduc aminte că odată am predicat cocoțată fiind pe niște paleți de lemn stivuiți în curtea unei fabrici cu câteva zeci de perechi de ochi ațintiți asupra mea. Știu că atunci mi-a trecut prin cap că mă aseamăn cu nebunii ăia pe care îi vedeam în filmele americane propovăduind pe străzile din New York 🙂 Dar trebuia să o duc și pe asta la capăt chiar dacă nu era trecută în fișa postului. 

        Asta însă a fost mizilic pe lângă multe altele pe care a trebuit să le fac în cei douăzeci de ani de bancă. Trebuie să recunosc totuși că nu m-a ținut nimeni cu forța și nici nu mi s-a pus pistolul la tâmplă să fac una sau alta, am stat de bunăvoie pentru că aveam nevoie de bani iar salariile pe vremea aia erau cu mult mai bune decât acum. Așa de bune că am fost în stare să dorm la bancă iar asta nu este doar o figură de stil ci, literalmente, așa s-a întâmplat.

        Nu mai țin minte cu exactitate anul… 2004-2005, cam așa. În perioada aceea băncile au început să treacă la sistemul online și să vadă (în sfârșit!) tranzacțiile în timp real. Până atunci decontările între sedii se făceau letric, adică prin poștă, și doar o foarte mică parte, urgențele de grad zero, se făceau prin telex. Adică dacă Popescu din Cluj îi trimitea bani lui Ionescu în București, acesta nu îi primea decât în momentul în care sediul din București primea prin poșta bancară exemplarul doi (cel roz) al ordinului de plată. Iar asta putea să dureze chiar și două-trei zile. Deci unificarea bazelor de date ale tuturor filialelor unei bănci sub umbrela sfântă a internetului, urma să producă o adevărată revoluție în sistemul de procesare a tranzacțiilor, ceea ce s-a și întâmplat. Dar cât de complicată a fost trecerea asta, o știu numai cei care s-au aflat pe metereze.

        Data migrării (pentru că așa s-a numit operațiunea) nu se știa cu exactitate dar conducerea băncii dorea foarte tare să se întâmple înainte de sfârșitul anului, probabil pentru a putea raporta la partid îndeplinirea planului 🙂 Informaticienii în schimb nu se simțeau stăpâni pe toate detaliile și încercau să împingă proiectul cât mai încolo. Situația era ambiguă, eu aveam planificat concediul și totuși mi s-a dat permisiunea să plec cu condiția ca în cazul în care începe operațiunea, să revin imediat la serviciu. Inevitabilul s-a produs și ziua de 4 decembrie a devenit D-Day.

        Mi-am întrerupt concediul conform promisinii pe care o făcusem și vineri seara m-am întors acasă. Odihnită și cu chef de muncă mi-am propus ca a doua zi (sâmbăta) să ajung prima la bancă așa că m-am înființat acolo pe la 7 când, ce să vezi… surpriză-supriză! Mai toată lumea era acolo. Mi s-a părut suspect și l-am întrebat pe primul coleg care mi-a ieșit în cale la ce oră venise mai ales că știam că făcea naveta de la 40 de kilometri. S-a uitat lung la mine și mi-a răspuns că e de ieri la serviciu și nu a trecut pe acasă. O secundă am crezut că glumește dar apoi mi-am dat seama, după cât de livid era, că numai de bancuri nu avea chef. Da, spunea adevărul… Au stat cu toții în bancă verificând liste, situații, tabele și balanțe pe orizontală, verticală și diagonală după fiecare tentativă de migrare. Toate fuseseră nereușite așă că procedura continua aducând modificările cerute.

        Îmi venise și mie rândul împreună cu cei care lipsiseră la prima etapă, cea de vineri spre sâmbătă. Am stat atunci de sâmbăta dimineața de la ora 7 până duminica seara târziu, undeva spre miezul nopții. La un moment dat n-am mai rezistat și împreună cu o colegă ne-am culcat pe niște saltele de sport într-un fel de magazie numai că fiind atât de obosite ne-a luat frigul și n-am avut parte de prea multă odihnă. Eram chiaună de somn și nu mă mai puteam concentra la nimic, o altă colegă plângea pentru că soțul gelos o amenința la telefon că nu mai are ce căuta acasă neputând concepe că e la serviciu sâmbătă noaptea, alta urla că e inuman ce ni se cere, unul înjura, altul trântea… O altă colegă a scos din dulapul cu rechizite un set de plicuri antisoc cu bule și a început să pocnească bulele alea una câte una spunând că o calmează. Numai că pe ceilalți zgomotul acela îi enerva și de aici până la o ceartă generală n-a mai fost decât un pas. În orice caz, în noaptea aceea mi-am dat seama cum este la balamuc 🙂 Dar a trecut. Luni dimineața clienții ne-au luat de proaspeți și cum nimic nu funcționa conform prognozei, circul a continuat, de data aceasta de ambele părți ale ghișeului.

        Aș zice că acesta a fost un caz special și într-adevăr a fost singura noapte pe care am petrecut-o în bancă. Dar seri câte nu au fost! Nici nu vreau să-mi amintesc. Sau zile de sâmbătă în care noi ne ceream să venim 🙂 Da, solicitam aprobare să intrăm în sediu ca să ne putem face arhiva că doar nu aveai când să o faci în timpul programului de lucru. Iar arhiva unei bănci este mai migăloasă decât cusutul unui goblen, o hârtiuță dacă lipsește, ai îmbulinat-o 🙂

        De toate făceam. O altă sâmbătă de pomină a fost cea în care am distrus carduri câteva ore la rând. Da, carduri din alea pe care primim salariul și cu care plătim la magazin. Sediul băncii era în renovare, urma să ne mutăm de la un etraj la altul și, ca să ne fie mai ușor, trebuia să scăpăm de boarfele inutile. De fapt, ca la orice mutare, vrei să duci cu tine cât mai puține lucruri. Aveam o mulțime de carduri expirate cu care nu mai aveam ce face (încă nu existau proceduri clare în acest sens, abia mai târziu au apărut) și nici nu le puteam arunca la gunoi. Atâta ar mai fi lipsit să donăm vreunui hacker câteva mii de numere de carduri valide 🙂 Și, fain frumos, am venit la serviciu să tocăm carduri. Unul câte unul, că sunt mici al dracu’ și nu poți băga două deodată, le-am făcut fâșii-fâșiuțe printr-o astfel de mașinărie. La sfârșitul zilei nu îmi mai trebuia să văd urmă de card în viața vieții mele 🙂

        Ca să nu mai spun de drumurile la ceas de seară cu mașina de transport valori pe la ATM-urile de la mama naibii în ajun de sărbători că doar nu era să lași lumea fără cash… Și demontat ATM-uri și casete, și scos mucuri de țigară, crenguțe, chibrituri, șervețele și alte bălării din fanta pentru carduri, curățat, testat, resetat, pornit… iar după două ore aceeași problemă. Aș putea scrie un roman dar mai las și pentru altă dată.

Read More