Am fost ieri la Cluj. Aveam o mică problemă de rezolvat, de fapt trebuia să mă întâlnesc cu cineva, și pentru că nu sunt niciodată în criză de timp, m-am dus cu vreo trei ore mai devreme ca să apuc să fac o plimbare pe îndelete, să colind magazinele, să mănânc ceva bun și să mă prefac că sunt o turistă care descoperă unul dintre cele mai frumoase orașe din România. Mi-era dor de centrul orașului pentru că în ultima vreme tot ceea ce ține de Cluj s-a rezumat la vizitele în mall sau la sora mea acasă. Când lucram în Cluj și făceam zilnic naveta, nu trecea săptămâna fără să fac o plimbare pe Eroilor sau prin Piața Muzeului și asta era doza mea de energie.

        Din păcate ieri nu am mai simțit deloc așa. O fi fost de vină vremea mohorâtă sau poate frigul care îți intra în oase, ceața care ți se lipea de față sau vântul ascuțit care șuiera neplăcut, nu știu, dar totul era trist și întunecat. Și nu doar vremea era urâtă dar parcă și oamenii aveau niște fețe triste ca și când s-ar fi îndreptat către un priveghi. Jumătate din clădirile din centru sunt în renovare, înconjurate de schele și înfășurate în plasele acelea textile care încearcă să le protejeze de privirile trecătorilor însă cum acestea sunt montate deja de mai bine de doi ani, s-au deteriorat și flutură în vânt rupte și deșirate ca stindardele după bătalia de la Plevna oferind un jalnic spectacol.

        Vitrinele magazinelor păstrau încă  prăfuitele decorațiuni de Crăciun care evident nu mai sunt de interes iar afișele cu anunțuri perimate erau rupte pe jumătate și nu mai aveau niciun colț întreg. M-am întrebat dacă senzația de atmosferă apăsătoare și deprimantă o simțeam doar prin comparația cu ceea ce tocmai am lăsasem în Anglia de unde m-am întors acum o săptămână dar nu cred că e așa. Nici englezii nu debordează de veselie și nu râd pe stradă cu gura până la urechi dar parcă nici nu umblă cocoșați de griji și nici nu se îmbracă doar în gri și negru. Din nou, după ani de zile în care am crezut că diferențele între noi și vest se estompează, am constatat că prăpastia este la fel adâncă.

       Am mers apoi la Central. Magazinul acela cu patru etaje și scări rulante construit  după același standard în fiecare reședință de județ pe vremea comunismului. Îmi aduc aminte că la Bacău se numea (sau se numește încă) Luceafărul iar la Iași – Moldova. Mare dezamăgire am avut și acolo. E adevărat că parterul arăta bine și strălucea în lumini care te învăluiau din toate părțile făcând să răsfrângă în bucăți de curcubeu bijuteriile expuse (erau câteva branduri foarte cunoscute) însă după ce urcai la primul etaj, spectacolul devenea dezolant.

        O lumină chioară și jumătate din spațiile comerciale închise te făceau să te simți de parcă ai fi ajuns în depozitele cu mărfuri chinezești unde totul se vinde la un fel de tarabe improvizate. Nu aveai cum să nu remarci senzația de părăseală și sărăcie ca pe vremuri în magazinele cooperației, ca să nu mai spun că o echipă de muncitori dădea de zor găuri în pereți având cablurile întinse printre picioarele clienților. Erau și câteva magazine de haine, firme la care atunci când aveam nevoie de ținute business îmi făceam cumpărăturile, însă rafturile erau mai mult goale. O bluză aici, o cămașă la trei rânduri distanță și două umerașe stinghere agățate strategic încât să acopere lipsa mărfii. Poate m-am obișnuit eu cu abundența de pe internet, unde opțiunile sunt practic infinite, dar acum și să fi avut toți banii din lume și tot nu aș fi avut ce să cumpăr.

        Și când mă gândesc că în perioada de glorie a Centralului, asta fiind la începutul anilor 2000 înainte de deschiderea mall-urilor din Cluj, găseai în acest magazin tot ce visai sau, mai mult,  ce nici măcar nu-ți trecea prin minte începând de la ac și ață până la cabine de dus cu hidromasaj sau lavoare de bucatarie ieftine. O grămadă de cumpărături făceam atunci iar experiența shoppingului era o adevărată delectare.

         Am venit acasă cu un gust amar și cu o tristețe pe care mulți poate nu o înțeleg, ce mare lucru să fie dacă un magazin are un management prost și se duce pe apa sâmbetei? Câteodată am impresia că la fiecare pas înainte facem doi pași înapoi. Așa să fie?

 

Read More

        Aseară am reușit să îmi sparg oglinda mare din dormitor și m-am supărat extraordinar de tare. Nu doar pentru oglinda în sine, dar și pentru faptul că reprezenta o amintire frumoasă și eram oarecum legată emoțional de ea. O cumpărasem în urmă cu mulți ani (cred că mai mult de 20) cu banii câștigați în urma unui concurs de vânzări organizat la banca unde lucram. Cred că a fost singura dată când m-am implicat cu adevărat în vânzări (pentru că îmi repugnă acest proces) dar era produsul meu preferat – cardul de credit – și mi-am dorit atunci din toată inima să ajung în finală. Pragul minim pentru calificare era de 30 de carduri și eu adusesem în sistem 120 și ceva așa că am devenit, de departe, marele câștigător. Nu mai țin minte exact cât era recompensa financiară dar nu era o sumă de neglijat și cu o parte din bani mi-am luat oglinda cu pricina care pentru vremea aia era enorm de scumpă. Nu neapărat oglinda în sine (deși avea o calitate excepțională neavând nici cea mai mică apă sau denaturare) ci rama din nichel făcută la comandă.

        Stătea prinsă pe perete în două șuruburi și am impresia că unul dintre ele s-a slăbit iar în momentul în care (abia) am atins-o, a rămas agățată doar într-unul singur și a început să se bălăngăne pe perete. Mi-am dat seama imediat că o să cadă și am prins-o cu amândouă mâinile în încercarea de a-i opri balansul.  Nu am realizat însă cât de grea este și neavând suficientă putere, mi-a scăpat puțin, 10 cm nu mai mult dar suficient cât să cadă sprijinită într-un colț alunecând ușor de-a lungul peretului. Nu a fost o bubuitură ci totul s-a petrecut cu încetinitorul dar s-a  crăpat de-a lungul, exact așa cum apar crăpăturile în pământ în urma unui cutremur sub privirea mea îngrozită. Foarte supărată am fost. Foarte. A fost o oglindă frumoasă care și-a trăit viața și nu-mi venea să cred ce se întâmplase în doar câteva secunde.

        Încă e acolo, rezemată de perete, dar e nemaipomenit de ciudat cât de repede am lăsat totul în urmă și am trecut la planul B. Să fie asta o caracteristică a zodiei gemenilor? Este o vorbă care s-a adeverit de multe ori și care spune să  ai grijă ce îți dorești pentru că s-ar putea să se întâmple. Desigur că never-ever nu mi-am dorit să mi se spargă oglinda. Ce mi-am dorit însă și nu am reușit (din cauza lipsei de spațiu) a fost să îmi amenajez un mic birou în dormitor. Nu, de fapt nu unul mic pentru că unul  mic am deja, ci unul mai mare pe care să mă pot desfășura în voie cu proiectele mele de scrapbooking. Un birou pe care dacă îmi pun laptopul să îmi încapă și agenda și o lampă și suportul de pixuri și rigla și toate nimicurile pe care le folosesc zilnic începând de la capsator până la rolele de scotch colorat de care nu mă pot despărți. Un blat lat pe care să îmi încapă un organizator de birou și să arate ca în reviste.

        Până mai ieri nu îmi încăpea un birou adevărat din cauza oglinzii foarte late care ocupa juma’ de perete. Aveam un simulacru de birou, o improvizație de care recunosc că m-am folosit ani de zile dar uite că printr-o nefericită întâmplare am reușit acum să mă descotorosesc de el și să trec la nivelul următor. Încă îmi pare rău după oglindă dar dacă mă uit la  jumătatea plină a paharului situația nu mai pare atât de tragică. Vouă vi s-a întâmplat vreodată să simțiți pe propria piele sensul zicalei Ai grijă ce îți dorești că s-ar putea îndeplini?

 

 

Read More

        Știu că sărbătoarea Crăciunului nu este doar despre cadouri și încerc să mă concentrez mai mult asupra laturii spirituale iar anul acesta cred că am reușit destul de bine. Am o stare de liniște și împăcare cum de mult nu am avut, am lăsat să curgă toate lucrurile de la sine iar asta a fost cea mai bună soluție. Pregătirile nu m-au mai stresat deloc și, surprinzător, parcă stau mai bine cu timpul decât în oricare alt an. Am făcut și curățenie (atât cât s-a putut), am planificat meniul, am terminat cumpărăturile, m-am tuns, m-am vopsit, am făcut bradul, am decorat casa, am împachetat cadourile și mi-am rezervat testele covid pentru călătoria în Anglia. La vremuri noi, task-uri noi 🙂

        V-am zis că imediat după Crăciun merg în Angla, da? Adică așa sper, dacă o să mă lase omicronul vieții. Sper să nu se mai întâmple nimic de data asta și să nu se anuleze zborurile așa cum s-a întâmplat anul trecut. Am pregătit deja un dosar întreg cu acte și având în vedere că merg cu fetițele Cristinei nici nu vă imaginați ce volum imens de hârtii a trebuit să pun în ordine. Pe lângă biletele de avion, am nevoie de procură notarială de la părinții lor, cazier judiciar, copie după actele de identitate ale părinților (astea mi le-au cerut în vară autoritățile engleze), test covid la urcarea în avion, passenger locator form pentru Anglia, rezervare test PCR pentru ziua 2, apoi pentru întoarcere alt test pentru intrarea in Ro si alt formular de localizare, de data asta pentru România. Și dovada vaccinării, evident. Ca să nu mai vorbesc de faptul că plec din București așa că mi-am luat bilete și pentru dus și pentru întors până la Cluj. Încolo voi merge cu trenul pentru că pur și simplu nu pot să risc să mi se anuleze zborul Cluj- București din cauza ceții așa cum s-a întâmplat relativ frecvent în ultima vreme. Sau să se modifice ora de zbor pentru că sunt la limită cu timpul. În a doua zi de Crăciun trebuie să umblu prin București pe la policlinici ca să îmi fac un test covid și chiar nu vreau să intru în criză de timp. E drept că trenul face aproape zece ore dar mi-am luat bilet la cușetă și o să dorm.

        Situația pare deci să fie sub control. Un sigur lucru important mai am de făcut înainte de Crăciun. Să cumpăr un  alt cadou pentru Cristian, nepoțelul meu de doi ani și-un pic pentru că pe primul l-a găsit. Ochiul lui de vultur în formare l-a ochit de cum a intrat la mine în casă deși nu era pus chiar ”la vedere”, adică era undeva în bibliotecă, pe un raft în partea de sus. O cutie de Lego Duplo, un excavator cu cupă potrivit pentru copii de vârsta lui. Deși atât eu cât și părinții lui am încercat să îi distragem atenția și să îi dăm o altă jucărie în loc, nu a vrut în ruptul capului așa că a fost musai, ca să îi potolim disperarea, să desfacem excavatorul.

        Deși oferta de jucării este imensă, mie cele mai potrivite mi se par cele care stimulează creativitatea și care se pot folosi la nesfârșit prin tot soiul de combinații. Duplo este primul pas pentru ăștia micii, așa cum este Cristian, dar pentru copii mai mari, cum este Silvia și chiar mai încolo, există oferte Lego Creator cărora nu le pot rezista nici chiar eu. Fetelor le-am luat în vară o carte superbă cu idei de construcție din piese lego și dacă ai baza, practic nu te plictisești niciodată. Deci rămâne să caut un utilaj duplo (ceva cu roți sau cu șenile) pe lângă cartea de povestiri, care era mai bine ascunsă și peste care, din fericire, nu a dat, și gata cadoul.

        Sarmalele le-am făcut, adică le-am înfășurat  și le-am pus la congelator, mai trebuie doar să le fierb în Ajun și în rest… urmează câteva zile de calm în așteptarea sărbătorii. Nu mă interesează ce trafic de groază este, nici cozile din magazine și nici nu o să mă apuc acum să fac ordine prin sertare. Viața e prea scurtă că să o petrecem în stres. Aprind lumânări parfumate, mănânc turtă dulce, beau vin fiert cu scorțișoară și ascult colinde. À propos, vă place melodia scoasă de Elton John și Ed Sheeran la începutul lui decembrie? De Merry Christmas, zic. Eu o ador și mereu o pun pe repeat.

Read More

        Am intrat din nou în perioada în care lumea e cuprinsă de magia sărbătorilor de iarnă iar orașele, străzile, parcurile și  vitrinele sunt toate pline de luminițe. Veselia plutește în aer și se organizează nu doar petreceri ci și  acţiuni caritabile pentru că oamenii devin brusc mai buni, mai altruişti, mai empatici și cadourile devin dintr-odată cel mai important lucru din lume. Nu am avut (aproape) niciodată vreun stres cu cadourile pentru că, fiind un subiect atât de drag mie, m-am pregătit întotdeauna din timp și nu am lăsat pe ultima sută de metri alegerea lor. Cred că nu dat greș niciodată. Sau cel puțin așa sper. Ideea principală pe care o urmez cu sfințenie este de a nu ceda tentației și a cumpăra ceea ce îmi place mie ci de a dărui ceea ce îi place persoanei care va primi cadoul. Dacă se întâmplă să avem gusturi comune, cu atât mai bine dar  asta nu se întâmplă întotdeauna așa că degeaba o să ofer eu cea mai fină și scumpă selecție de ciocolată neagră dacă cel care o primește este de fapt înnebunit după ciocolata cu lapte care mie mi se pare îngrozitor de dulce.

        Consumabilele mi se par cele mai potrivite cadouri iar aici intră cele care se mănâncă și cosmeticele pentru că toți avem nevoie de ele. Nu ocupă loc în casă, nu or să zacă pe fundul unui sertar, nu se vor umple de praf printr-o debara uitată de lume și arareori vor fi date mai departe pentru că, trebuie să recunoaștem, se mai întâmplă și din astea. Dacă idei de cadouri pentru femei avem cu toții sau, în orice caz este mai ușor să găsim, când ajungem la bărbați de cele mai multe ori se produce un blocaj. Anul acesta am găsit ceva super drăguț și util în același timp accesând  pagina de cadouri barbati a celor de la Notino.

         E un mic set care conține un gel de duș dar într-o formă foarte amuzantă, ambalat într-un recipient sub forma unei sticle de bere și un prosop de mâini. Nu a costat mult, e util, prezentat frumos, vine gata ambalat sub formă de cadou (desigur o să îi pun încă un înveliș festiv) și este potrivit pentru oricine se spală 🙂 Desigur că mai ales în perioada asta, apar o mulțime de variante de seturi cadou, promoții, oferte și reduceri încât ajung să te copleșească. E greu să alegi și pentru tine, darmite pentru alții. Aici apare însă una dintre cele mai bune invenții ale omenirii după roată, descoperirea focului și apariția curentului electric: cupoanele cadou sau vouchere, cum li se mai spune. Cu un voucher cadou notino este absolut imposibil să dai greș și spun asta din proprie experiență pentru că am și primit dar am și dat și de fiecare dată bucuria a fost la fel de mare.

        Există atât sub formă fizică (ca cel din poza de mai sus, un cod imprimat pe carton) dar și sub formă electronică, adică un link pe care îl primești pe email și este imediat disponibil. Eu le prefer pe cele imprimate pentru că sunt palpabile, se pot împacheta frumos și arată ca un cadou clasic dar eu sunt de modă veche așa că nu trebuie să vă luați după mine. Voi ce cadouri preferați să primiți? Pentru că dacă e vorba de mine cred că v-am dat toate indiciile 🙂

Read More

        Sunt de admirat cei care reușesc să ridice o casă din temelii și spun asta din punct de vedere al relației cu constructorul,  relație care se construiește pe bani grei și se întreține prin aceeași metodă. Este greu, foarte greu să treci peste toate gogoșile pe care ți le toarnă zi de zi, peste amânări, peste termene depășite, peste modificări de plan și impedimente pe care nu pot să le depășească decât dacă tu, în calitate de beneficiar, îți ”asumi răspunderea”.

        Eu n-am avut de făcut mare lucru, sau cel puțin așa mi s-a părut mie, atunci când am decis să refacem izolația de pe acoperișul blocului. De fapt nu chiar am ”decis” ci mai degrabă am fost nevoiți pentru că aceasta dădea semne de uzură și în câteva locuri chiar apăruseră semne de umezeală. Firma care s-a ocupat de lucrare ne-a asigurat că izolația este făcută cu cele mai performante materiale (și, cel puțin din punct de vedere al prețului așa a și fost) și că ei ne vor asigura o garanție a lucrării de 10 ani. Au trecut doi și lucrarea e praf. Este adevărat că au venit la fiecare reclamație și au cârpit ceea ce era stricat dar asta nu mă încălzește cu nimic. Explicațiile pe care le primim de fiecare dată sunt halucinante, n-ar recunoaște nici morți că au fost total lipsiți de profesionalism, ci am fost doar noi, locatarii, urmăriți de ghinion.

        Nu știu cum se face dar dacă e să dau crezare acestei inepții, se pare că eu sunt mereu urmărită de ghinion indiferent ce am de făcut în casă. Când am schimbat o ușă de interior a trebuit să chem un al doilea meseriaș care să demonteze complet ceea ce lucrase cel dinaintea lui. Era atât de strâmb pusă că se vedea cu ochiul liber ca să nu mai spun că nici măcar nu se putea închide. Alți bani, altă distracție. De aceea zic eu că îl admir pe Vlad, băiatul meu, care stă atât de bine cu nervii deși încă nu a ajuns la jumătatea construcției casei sau, mă rog, e undeva pe aproape. Adică aici:

        E adevărat că pune și el mâna pentru că e priceput dar totuși, pe lângă resursele financiare, mie mi se pare că e vorba și de un consum nervos greu de gestionat. Trebuie mereu să știi ce întrebări să pui, să cauți niște răspunsuri valide și să nu te lași intimidat. Sunt bani munciți pe care îi plătești unora și nu ar trebui să își bată joc de ei prin minciuni pe care le spun ca să scape de complicații. Este esențial să te documentezi și să nu te lași la mâna lor atunci când încearcă să îți vândă lucruri de proastă calitate pentru ca să își poată lua ei comisioanele. Știu că pentru cei mai mulți dintre noi nu e deloc palpitant să citești despre tipuri de pompe de caldura dar deciziile luate corect la timpul potrivit sunt uneori pentru o viață întreagă. Sau poate doar pentru jumate’ dar totuși e vorba de ani întregi în față.

        Mai interesant pentru mine ar fi scormonirea internetului de unde să mă inspir cu idei pentru amenajare living mare și să le dau mai departe. Recunosc că tare îmi plac temele acestea de cercetare 🙂 Dar până acolo mai este un pic și să sperăm că asta se va întâmpla la sfârșitul verii viitoare.

        Pe o scară de la 1 la 10, experiența voastră cu constructorii cum e? Eu nu spun acuma că nu există și oameni serioși și buni profesioniști însă eu nu am întâlnit decât în reportajele TV. Dar după cum mi s-a tot repetat, sunt o ghinionistă 🙂

 

Read More