Amintirile pe care le am despre prima mea poșetă sunt, pe cât de proaspete (deși au trecut câteva zeci de ani), pe atât de înduioșătoare. La fel și amintirile despre primii mei pantofi cu toc sau despre primul meu articol de machiaj, un rimel primit într-un Ajun de Sfântul Nicoalae de la o verișoară cu opt ani mai mare. Am amintiri frumoase și cu prima mea umbrelă, și cu ciorapii ”subțiri” pe care i-am purtat de Paști când aveam 13 ani, și cu primul parfum care era doar al meu fără să trebuiască să-l împart cu nimeni, și cu primul ceas sau primul inel de aur.
Trecând la nivelul următor, îmi aduc perfect aminte de bucuria și încântarea cu care am agățat la fereastră prima noastră perdea, un model cu flori care se repeta în șiruri verticale, niște lalele mici și stilizate care mi se păreau extrem de drăguțe mai ales atunci când în serile calde de vară vântul flutura ușurel perdeaua. Și de tabureții din bucătărie pe care i-am folosit o jumătate de viață îmi aduc aminte cu drag chiar dacă, privind retrospectiv, nu doar că erau foarte simpli dar erau și foarte prost lucrați. De fapt îmi aduc aminte cu plăcere de o mulțime de alte lucruri care la vremea lor reprezentau mici realizări pentru care avusesem și de muncit, dar și de așteptat.
Ciudat este însă că de prima noastră mașină nu îmi aduc aminte cu mare bucurie, ba chiar aș putea spune că mi-am reprimat amintirile astfel încât mare parte din ele s-au estompat până la anularea completă. Să-ți ștergi din memorie ceea ce nu te face fericit este un lucru bun și nu mulți reușesc asta. Eu însă nu am probleme să mă scutur de lucrurile negative din viața mea. Prima mașină pe care am cumpărat-o a fost una tamponată. Dacia 1300 pentru că doar de atât am avut bani. E adevărat că nu a fost scumpă dar când am adus-o tractată acasă și s-a oprit în fața porții, tot ceea ce am simțit a fost o mare dezamăgire. Soțul meu însă era încrezător că lucrurile se vor schimba rapid pentru că marele lui hobby erau reparațiile de mașini și în ideea asta cumpărase mașina, să o repare, să o facă să funcționeze din nou și să îi schimbe total aspectul făcând-o să arate ca nouă. Numai că lucrurile nu au mers conform planului sau au mers doar parțial, marea ”descoperire” fiind la puțin timp după ce mașina a fost complet dezasamblată când am constatat că seria caroseriei nu corespundea cu ceea ce era trecut în acte. Pe românește, luasem o mare țeapă.
Mașina numărul doi, un Renault 12, ne-a adus-o un prieten, François. A venit din Franța cu ea pe platformă și, dacă bine țin minte, o luase dintr-un cimitir de mașini. Teoretic era o ”mașină străină”, dar practic arăta exact ca toate Daciile 1300 care circulau pe drumurile patriei și după mintea mea nu vedeam nicio diferență. Ne-am folosit de ea o bună perioadă de timp dar arăta… nu găsesc cuvântul potrivit însă în niciun caz nu e ceva cu care să mă pot lăuda.
Citroën XM a venit în viața noastră ca o încununare a tuturor eșecurilor în materie de motoare deși în 1990, la aproximativ șase luni de la lansare, modelul acesta câștigase premiul Mașina europeană a anului (obținând aproape de două ori mai multe voturi decât locul doi, adică Mercedes-Benz SL). Dacă mă întrebați pe mine, cred că a avut pile 🙂 Am urât mașina aia cu toată ființa mea, iar dacă nu știți ce este aceea suspensie hidraulică (adică sistemul cu care funcționa XM-ul) vă pot explica eu în două cuvinte: o mare porcărie. Practic, după ce opreai motorul, toată mașina cobora de se făcea una cu pământul iar dacă o priveai mai de departe ai fi jurat că îi sunt sparte toate cauciucurile. Problema era că suspensia asta nu prea funcționa, în mod normal în mers ar fi trebuit să aibă garda sus dar când îți era lumea mai dragă dădeai cu toate pragurile de pământ sau chiar, în cele mai negre cazuri, nici nu puteai pleca de pe loc. Deci în loc de niște arcuri normale și clasice, francezilor li se năzărise să facă un sistem de control electronic foarte sofisticat, greu de întreținut și foarte greu de reparat pentru tehnologia anilor 90.
A urmat un Opel Vectra roșu ca focul (să-i surâdă norocul) care mi-a plăcut din prima și la alegerea căruia avusesem și eu un cuvânt de spus. Părea că, în sfârșit, sunt mulțumită. E adevărat, am fost chiar mândră de mașină numai că toată euforia a durat extrem de puțin, mai exact două săptămâni când un nebun a intrat pe contrasens frontal în mașina noastră . Un accident oribil la care din fericire eu nu eram în mașină, soțul fiind salvat de centură (o lună a avut vânătaie peste piept) și de airbagul care s-a deschis la timp. Opelul s-a făcut praf iar banii de la asigurări i-am primit după aproape trei ani.
De aici încolo nu m-a mai interesat deloc ce mașini avem și le-am pierdut șirul dar știu totuși că am schimbat cel puțin trei Renault-uri Espace, obsesia lui Cristi. (În Anglia conduce aceeași mașină cu volan pe dreapta și e la Espace-ul numărul 2). De fapt, dacă nu conduc de ce m-ar interesa cu ce mașină ne deplasăm dintr-o parte în alta atâta timp cât roțile se învârt?
Mă mai uit la mașinile lui Vlad care l-a moștenit pe taică-său. Le schimbă ca pe șosete dar la el e de înțeles, lucrând în domeniu. De-a lungul timpului două dintre mașinile lui mi-au plăcut. Prima lui mașină, care a fost un Ford decapotabil galben pe care l-am ajutat și noi să îl cumpere și cu care am făcut și eu un drum la Sinaia, iar a doua, un Suzuki Vitara care e de actualitate și care mi se pare că arată ca jucăriile pe care le iubea când era mic. Desigur, fără urmele de noroi de la offroad.
Voi cum vă raportați la mașini, pe o scară de la 1 la 10 care e atenția pe care le-o acordați? 
