Acum, pe când s-a terminat canicula, mi-am cumpărat și eu tăvițe de silicon pentru cuburile de gheață. Văzusem la Cristina și mi-au plăcut atât de mult când am văzut cu câtă ușurință se scot cuburile încât am zis că e musai să le înlocuiesc pe cele vechi din plastic obișnuit în care gheața se lipea mai rău ca de calota glaciară. Am găsit unele foarte drăguțe în formă de hexagon pe emag și le-am comandat mai ales că și prețul era bun.        Desigur că la o valoare mică nu găsești nicăieri transport gratuit iar chestia asta cu taxa de transport mă roade foarte tare deși n-aș spune că sunt o zgârcită însă să îți crească prețul cu 30% nu este convenabil pentru nimeni. Și ca să nu mai plătesc 15 lei pentru curier am ales varianta preluării coletului din easy-box (e și acolo o taxă dar mult mai mică). Mi se pare atât de comodă, simplă, eficientă și de viitor metoda asta încât nu pot să nu o recomand cu toată căldura oricui se nimerește.

        A fost pentru a doua oară când am primit un pachet în easy box (prima dată s-a întâmplat tot în această vară, comandasem o geacă de blugi de pe fashiondays dar am fost în altă locație). Emag însă are amplasat dulapul acesta (sau cum să îi spun, practic e ca un fel de dulap mare cu multe compartimente, ceva asemănător cu cutiile poștale din scara blocului) chiar la mine pe stradă. În momentul în care pachetul ajunge în easybox primești o notificare pe email și prin mesaj pe telefon cu un cod de acces și termenul în care poți ridica pachetul (vreo 2 zile dacă bine țin minte).  Te duci la easybox cănd ai timp, chef și bună dispoziție, nu contează că e zi sau noapte, nu mai aștepți acasă curierul și de descurci pe cont propriu. Codul primit se introduce pe ecranul  ”dulapului” (sau se scanează codul QR) și automat se deschide ușița corespunzătoare pachetului tău. Simplu ca bună ziua. Am fost super-mega încântată de acest sistem iar ca totul să fie și mai frumos, drept mulțumire că am utilizat această procedură și probabil pentru a o încuraja și promova, cei de la emag mi-au dat un voucher de 50 de lei pentru următoarea cumpărătură cu condiția de a alege același mod de livrare a coletului.

        Mie nu-mi trebuie multe, când aud de vouchere gratuite mă activez imediat și urgent mi-am găsit portofeleul de piele mult visat. Dintr-o piele groasă, solidă, cu fermoar cusut perfect, l-am comandat în secunda doi și în loc de 150 de lei am plătit doar 100. Mare chilipir 🙂 A venit la fel de repede și, la fel de ușor, am ridicat pachetul. Din păcate însă acasă am constatat că modelul ales de mine era mult prea mare pentru ceea ce aveam eu nevoie așa că am hotărât să îl returnez. Incredibil de simplu a fost și asta. După ce am completat pe site formularul de retur am primit din nou un cod cu care de data asta am lăsat pachetul în compartimentul a cărui ușă se deschisese și… gata. Fără să mă mai obosesc să chem vreun curier, să aștept să mă sune, să nu vină la timp, să ratez apelul… știți voi epopeea cu firmele de curierat prin care am trecut cu toții.

        Tare îmi place sistemul acesta și mă bucur că s-a implementat și la noi, îl știam din Anglia (așa lucrează cei de la amazon de mai mulți ani) dar văd că mai nou ținem și noi pasul cu tehnologia. Singurul lucru de care mi-e teamă e să nu se ajungă la vandalizarea acestor locații pentru că multe dintre ele sunt în spații deschise (pe stradă adică) și la noi chiar și  coșurile de gunoi sunt în pericol permanent de a fi distruse. Însă cel mai probabil există o camera de supraveghere fara fir care înregistrează tot ce se întâmplă și în caz de nevoie cei cu rele intenții ar putea fi identificați. Mie camerele de supraveghere îmi dau un sentiment de siguranță și niciodată nu am avut senzația neplăcută că mi s-ar încălca intimitatea indiferent dacă acestea sunt amplasate în magazine, la medic, pe stradă, la poștă, la aeroport sau în orice altă instituție. Adică știu că imaginile înregistrate au fost adesea utile prinderii diverșilor infractori. Chiar și când vorbim de camere spion lucrurile stau bine dacă ne gândim la câte bone au fost oprite la timp din a maltrata copiii de care trebuiau să aibă grijă sau câte cazuri revoltătoare petrecute în grădinițe au ajuns pe posturile de televiziune.

        Dar, revenind la lucrurile pozitive, la easybox carevasazică, cunoașteți sistemul? vă place? îl folosiți?

Read More

        În general eu cred că fiecare om are o meserie la care se pricepe și este un fel de specialist pe domeniul lui chiar dacă acesta reprezintă o foarte mică bucățică din totalitatea abilităților de care, per ansamblu, ar putea da dovadă. Nu prea se întâmplă să fii bun la toate deși în ultima vreme au apărut academicienii de ocazie care țin prelegeri științifice și de medicină, și de economie, și de finanțe în același timp. Ba chiar și de politică externă. Nu cred că cineva poate fi bun la toate deși, cu mici derogări, am văzut profesori de chimie care scriau romane de succes sau ingineri de excepție  care s-au lăsat de meserie ca să își deschidă un restaurant. Ce vreau de fapt să spun este că dacă mie mi se strică un robinet o să apelez la un instalator și nu la un zugrav care a mai făcut mici reparații la rude și prieteni, dacă mă îmbolnăvesc o să merg la medicul de familie și nu la doctorul facebook, dacă vreau să mă tund o să mă duc la coafor și nu o să mă las pe mâna lui fiică-mea iar dacă vreodată o să îmi cumpăr un apartament o să apelez la serviciile unui avocat. De ce zic cu avocatul? Pentru că sunt pățită așa că acum suflu și-n iaurt.

        În urmă cu ceva ani, mai exact 14, căutam să cumpăr un apartament în Cluj iar procesul acesta nu a fost deloc ușor mai ales că încă nu începuse criza imobiliară și prețurile erau undeva la cer. Într-un final am găsit ceea ce căutam, adică apartamentul care să bifeze toate criteriile de care aveam nevoie. Era un bloc în construcție, relativ central și urma să ne fie predat semifinisat asta însemnând fără parchet, gresie și faianță, urmând ca toate acestea să le facem pe cheltuiala și după gustul nostru. Blocul era ridicat până la ultimul nivel dar încă nu avea geamuri și dacă plăteai un avans de 90% prețul era mai avantajos decât la un avans de 50%. Am făcut antecontractul la agenția imobiliară care a intermediat tranzacția, am plătit un comision destul de mare, dacă bine țin minte 2% și … Și ne-am bucurat, normal, că în curând vom fi proprietari. Lucrările la bloc mergeau destul de repede și din când în când mai treceam pe acolo să vedem stadiul la care s-a ajuns. Numai că într-o bună zi am constatat cu stupoare că lângă blocul ”nostru” se mai construia o clădire. Dar când spun ”lângă” asta însemna 30 de centimetri fără să exagerez absolut deloc. Geamul meu de la bucătărie dădea în peretele celeilalte clădiri. Șoc și groază. Nu știu și nu am reușit să aflu nici până în ziua de azi care dintre cei doi constructori a obținut autorizația de construire dând șpagă la primărie pentru că nu știu care dintre ei a depus primul actele, dar cert este că acolo s-au întâmplat niște nereguli uriașe. Banii nu aveam cum sa îi mai recuperăm și având în vedere că oricum voiam să modificăm structura apartamentului făcând o bucătărie deschisă care ar fi primit lumină naturală din altă parte, ne-am înțeles cu vânzătorul ca în schimbul acestei neplăceri să renunțăm la plata diferenței de 10%. Zis și făcut, am semnat un act adițional la antecontractul de vânzare cumpărare. Noi între noi, fără avocați, fără juriști, fără nimic.

        De altfel și antecontractul inițial l-am semnat în sediul agenției imobiliare fără să ne gândim că pe parcurs ar putea apărea probleme de natură juridică și fără să avem habar că un antecontract poate fi notat în cartea funciară, lucru care ne-ar fi scutit de multe emoții pe parcurs. Pentru că la un moment dat, după aproximativ un an după ce dădusem banii și apartamentul era gata, ne-am trezit că firma care ne vânduse a intrat în faliment și tot blocul era ipotecat în favoarea unei bănci.  E adevărat că se putea și mai rău, adică să nu se fi finalizat construcția, dar asta era o slabă consolare. Și uite așa nu s-a mai făcut procesul verbal de recepție și, cu toate că în fapt aveam apartamentul, în acte nu figuram nicăieri adică eram un fel de fiii ploii. Presupunând că am fi vrut să vindem apartamentul nu am fi avut cum. Ca să ajungem la intabulare am așteptat 14 ani și am reușit acest lucru doar cu ajutorul unui avocat. Da, timp de 14 ani am regretat în fiecatre zi faptul că nu am apelat la serviciile unui profesionist care ar fi știut toți pașii de parcurs de la începutul începutului. La un moment dat îmi pierdusem orice speranță și, pentru liniștea mea sufletească, am trecut această investiție la capitolul pierderi adică mi-am luat gândul ca să nu îmi mai fac sânge rău și mi-am spus că dacă va fi să fie, o să mă bucur atunci, dacă nu, nu, asta e, în viață mai și pierzi. Alții au tecut prin războaie și bombardamente sau le-au confiscat comuniștii casele și au reușit să treacă peste impas.

        Acum  dacă vrem, putem să vindem. Dar nu vrem încă deși valoarea a crescut foarte mult de atunci nu doar prin creșterea ”organică” dacă pot să o numesc așa, ci și prin îmbunătățirile și amenajările interioare pe care le-am adus apartamentului. Flipping houses in Romania nu este încă o activitate foarte răspândită. Adică să achiziționezi o casă  și să o îmbunătățești pentru a fi vândută ulterior la un preț mai mare decât cel de cumpărare. Și desigur după un timp scurt pentru că așa apare profitul, nu după ani lungi de așteptare cum ni s-a întâmplat nouă. Dar mi se pare o idee bună de business dacă ai banii pentru investiția inițială și dacă pui și tu mâna atunci când faci renovarea. Am văzut la tv multe emisiuni pe tema asta și ador să le urmăresc.

        Anyway, ce mai voiam să vă spun, de fapt să repet că am mai spus o dată dar sunt super entuziasmată, este că am finalizat actele apartamentului. Și drept urmare dau de băut 🙂  Sunteți  deci  invitații  mei.

 

Read More

        Nu știu să existe copil care să nu le ceară părinților povești de când aceștia erau mici. Mie cel mai mult îmi plăcea să o ascult pe mama povestindu-mi amintirile ei despre reuniunile de familie și acesta era subiectul meu preferat poate și pentru faptul că perioada rememorată era una de bunăstare și mulțumire, o epocă în care nu se simțeau lipsuri și viața decurgea într-un ritm domol și pașnic. Pe urmă a venit războiul cu toate tragediile pe care le-a adus cu el iar amintirile depănate au devenit triste și uneori de-a dreptul sfâșietoare așa că preferam perioada anilor 30’, ani în care mama, deși încă nu mergea la școală, i-a păstrat în suflet așa cum numai un copil o poate face. Ani luminoși în care viitorul cel mai îndepărtat nu trecea de ziua următoare, grijile nu existau iar supărările țineau doar de o jucărie stricată.

        Casa bunicilor era locul în care se adunau toți unchii și mătușile împreună cu familiile lor iar de Crăciun tradiția făcea ca nimeni să nu fie absent. Bunicii mei nu se scăldau în bogății dar aveau o casă îndestulată, aveau ceva pământ, animale, o curte frumoasă și, cel mai important lucru, o familie mare la care țineau ca la ochii din cap. Mama era mijlocia dintre cei trei copii și își aducea aminte cu mare plăcere de mesele de sărbători unde nu mâncarea era neapărat pe primul plan ci atmosfera creată de cântecele și veselia unchilor ei atât de tineri la vremea respectivă. Și cum ei încă nu aveau proprii copii, toată afecținuea se îndrepta asupra nepoților pe care îi răsfățau cu cadouri începând de la cărți (la mare prețuire), jucării din tablă cu mecanisme cu arc, tăblițe de scris, păpuși cu corpul din cârpe și fața de porțelan sau dulciuri cum astăzi nu se mai găsesc: bomboane salon, roșcove în ciocolată, nuci învelite în poleială, borcănele de șerbeturi colorate sau cutii de halva turcească. Nu știu cât de bune erau dar entuziasmul care mama îmi povestea de cadourile primite, mă făcea să îmi lase gura apă de fiecare dată.

        Cântau împreună pe voci și la pian iar apoi, după ce bunicul a cumpărat un radio Philips cu lămpi, ascultau muzică la posturile pe care le prindeau și chiar dansau în toiul veseliei generale. O lume și un gen de distracție care azi a dispărut cu totul, o lume pe care de văzut am văzut-o doar în filme dar pe care am trăit-o prin amintirile mamei mele. O lume fascinantă din care azi nu a mai rămas nimic, nici măcar martorii acelor vremuri.

         Dar, sub o formă sau alta, istoria se repetă și ieri am avut o revelație care într-un fel m-a întristat și pe de altă parte m-a pus pe gânduri. Mi-am dat seama că am rămas singura persoană în viață care încă stă cu fundul în două luntri. Știu și cum decurgeau lucrurile în urmă cu 80 de ani, chiar dacă nu le-am trăit pe propria-mi piele, știu și cum se întâmplă acum când evenimentele se desfășoară cu repeziciune în fața mea. Nu știu când a trecut timpul, nu știu cum au zburat anii dar simt cum acum am devenit puntea care leagă două lumi, din care una e dispărută. Mă uitam aseară la căpșoarele de copii  concentrate la desenele lor pe asfalt și mă întrebam cum își vor aduce ei aminte de mine și de tot anturajul meu, cât de repede vor zbura anii și pentru ei și cât vor mai ține minte din după amiaza de vară în care, în curtea tatălui meu ne-am întâlnit întreaga familie.

        Parcă nu a trecut decât o clipă de când eram eu printre cei mai mici din familie, apoi au apărut kinderii mei, am mai clipit de două ori și ei au devenit adulți iar curtea s-a umplut din nou de râsetul gălăgios al nepoților. Parcă o văd pe mama cum se plimba cu Vlad al meu micuț în brațe de la poartă până în fundul curții la garaj încercînd să îl determine să mănânce: hai mai ia o îmbucătură pentru mama, una pentru cățel, una pentru bunica și tot așa… apoi discuțiile s-au transformat în unele despre Lego și ”schemele” pe care le făcea cu bicicleta, am trecut ușor la școală și examene și nici nu știu când, cum și în ce condiții conversațiile noastre au devenit serioase, purtate de la adult la adult despre subiecte legate de creșterea copiilor, alegerea celei mai bune școli sau despre ce modele de baie sunt la modă pentru că băiatul meu e acum cu casa la rosu în plin proces de construcție. Copiii de odinioară s-au transformat în oameni mari și presimt că dacă mai clipesc de două ori, poate apuc să o văd pe Silvia povestind următoarei generații cum, împreună cu soră-sa, făceau teatru de păpuși înspre deliciul spectatorilor.

 

Read More

        Desigur că nicăieri nu este ca acasă dar unele persoane pot să se adapteze ușor oricăror condiții și oricărui ambient și să transforme orice loc în ”acasă” în cel mai scurt timp. Din fericire din această categorie fac și eu parte. Așa e firea mea, așa m-am născut și nu îmi fac nicăieri rădăcini adânci iar trăsătura aceasta (ca să nu îi spun calitate și să par lipsită de modestie) mi s-a dezvoltat probabil și datorită plecării mele foarte devreme din casa părinților. La 14 ani plecam la internat și apoi o lungă perioadă de timp am stat prin diverse cămine în mai multe orașe mâncând la cantină. Mi-a fost greu doar în primele luni însă apoi am adorat acest stil de viață și dacă ar fi să o iau de la început aș face exact la fel. Asta înseamnă că aș putea trăi oriunde pentru că reușesc să văd partea frumoasă în orice loc din lumea asta.

        Desigur însă că am și eu preferințele mele și că unele locuri mă atrag mai mult ca altele, pe unele le-am văzut cu ochii mei, de altele doar am auzit sau citit și sunt doar la stadiul imaginației dar asta nu mă împiedică să visez. Sunt o norocoasă că m-am născut în România chiar dacă situația de aici e departe de a fi perfectă. Nu există comparație cu țările africane sau cu regiunile sărace din Asia și nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost să mă nasc într-o țară în care femeile nu au drept la educație, nu funcționează un sistem de sănătate sau există conflicte militare, bombe și atentate teroriste la tot pasul. Nu despre asta e vorba acum, nu despre probleme grele ci despre gânduri plăcute și o conversație ușoară între prieteni la o cafea de vară.

        Iar dacă e vară, primul gând mă duce la Grecia de care îmi e tare dor. Mi-ar plăcea mult să trăiesc în una din insulele grecești și nu neapărat pentru perioada sezonului estival ci mai degrabă pentru iernile blânde în care nu există îngheț. În urmă cu câțiva ani am fost în Thassos în luna octombrie și o bucățică din suflet mi-a rămas acolo. Nu mai exista vânzoleala turistică, străzile erau pustii și liniștite, puținii copii din insulă mergeau și veneau de la școală în ritmul iar localnicii își vedeau de viața lor tihnită. Prietenoși ca întotdeauna dar parcă mai relaxați după o vară întreagă de trudă în slujba oaspeților care le trecuseră pragul tavernelor și pensiunilor. Nu mă dau în vânt după statul la plajă iar marea mi se pare la fel de frumoasă în orice anotimp așa că din octombrie până pe la începutul lui aprilie Grecia ar fi minunată.

        Pe locul doi ar fi Normandia. Nu, de fapt nu pe locul doi ci intr-o ordine aleatorie, o să spun și despre această superbă regiune a Franței pe care am vizitat-o anul trecut că este un loc în care mi-ar plăcea să trăiesc o bună perioadă de timp. Peisajele, satele pitorești, coasta maritimă, catedralele, castelele, pădurile, toate m-au lăsat cu gura căscată și m-au făcut să-mi doresc cu ardoare ca într-o zi să mă întorc acolo. Iar mâncarea… nu are rost să mai spun nimic de bucătăria franceză, îmi salivează toate simțurile când îmi aduc aminte de midiile în sos de brânză Roquefort, de baghetele proaspete la prima oră a dimineții și de cidrul îmbuteliat în sticle de șampanie.

        Iar dacă vorbim de mâncare nu pot să nu menționez Barcelona cu micuțele magazine de cartier unde găseai zeci de sortimente de măsline unele mai bune ca altele și unde pe o căldură caniculară am mâncat cel mai bun gazpacho ever. Îl fac acum și eu acasă și este mâncarea mea preferată de vară dar tot nu se compară cu ce am mâncat atunci. Să mai spun și de sangria și de străduțele răcoroase pe care ne pierdeam pașii la umbra copacilor uriași pe care nu-i ”toaleta” nimeni, niciodată? Nu are rost pentru că nu am întâlnit pe nimeni care să fi vizitat Barcelona și să nu se fi îndrăgostit iremediabil de acest oraș.

        Și în Anglia mi-ar plăcea să trăiesc și chiar dacă pentru unii poate părea surprinzător, clima de acolo mi se pare ideală. Ploile ca ploile, nu mă dau în vânt după ele, dar temperatura este perfectă. În jur de 14ºC atât vara cât și iarna 😀 Nu tu înghețuri, nu tu geruri, nu crivăț și viscol și nici călduri care să-ți blocheze respirația, uscăciune și praf până la cer și înapoi. Pământul nu se scorojește de sete și iarba este verde tot timpul anului. Vremea este oarecum asemănătoare cu ceea ce am trăit în Danemarca acum 20 de ani însă nu bate atâta vântul. Din cauza vântului am scos Danemarca de pe lista mea pentru că am o conjunctivita care se activează la cea mai mică rafală și mă deranjează îngrozitor.  Sunt nemulțumită pe tema asta dar mulțumesc lui Dumnezeu pentru că știu că se poate și mai rău, am o prietenă cu psoriazis care săraca se ferește de soare ca de dracu’ atât de gravă e problema ei. Boli meteo-sensibile 😀

        Și la Viena mi-ar plăcea să locuiesc un an-doi. Viena mi se pare un Cluj mai mare și are un aer atât de boem și romantic, e încărcată de atâta grandoare și istorie încât ai impresia că toată aristocrația Europei s-a mutat acolo. E curat, e civilizat, poți să te deplasezi cu ușurință dintr-o parte în alta pentru că transportul în comun funcționează perfect și să nu uităm de partea artistică de care aș profita din plin. Festivalurile de muzică, spectacolele, teatrele, muzeele, expozițiile, concertele… nu aș rata nimic.

        În toate aceste locuri am fost și am văzut cu ochii mei la ce m-aș putea aștepta însă sunt și locuri în care nu am ajuns (încă) dar dacă mi s-ar propune să mă mut acolo pentru următorii cinci ani aș spune da în secunda doi. Australia ar fi unul din ele. Voi? v-ați muta într-un loc în care nu ați mai fost niciodată?

 

Read More