Trece timpul? mai degrabă noi trecem prin timp…

        Nu știu să existe copil care să nu le ceară părinților povești de când aceștia erau mici. Mie cel mai mult îmi plăcea să o ascult pe mama povestindu-mi amintirile ei despre reuniunile de familie și acesta era subiectul meu preferat poate și pentru faptul că perioada rememorată era una de bunăstare și mulțumire, o epocă în care nu se simțeau lipsuri și viața decurgea într-un ritm domol și pașnic. Pe urmă a venit războiul cu toate tragediile pe care le-a adus cu el iar amintirile depănate au devenit triste și uneori de-a dreptul sfâșietoare așa că preferam perioada anilor 30’, ani în care mama, deși încă nu mergea la școală, i-a păstrat în suflet așa cum numai un copil o poate face. Ani luminoși în care viitorul cel mai îndepărtat nu trecea de ziua următoare, grijile nu existau iar supărările țineau doar de o jucărie stricată.

        Casa bunicilor era locul în care se adunau toți unchii și mătușile împreună cu familiile lor iar de Crăciun tradiția făcea ca nimeni să nu fie absent. Bunicii mei nu se scăldau în bogății dar aveau o casă îndestulată, aveau ceva pământ, animale, o curte frumoasă și, cel mai important lucru, o familie mare la care țineau ca la ochii din cap. Mama era mijlocia dintre cei trei copii și își aducea aminte cu mare plăcere de mesele de sărbători unde nu mâncarea era neapărat pe primul plan ci atmosfera creată de cântecele și veselia unchilor ei atât de tineri la vremea respectivă. Și cum ei încă nu aveau proprii copii, toată afecținuea se îndrepta asupra nepoților pe care îi răsfățau cu cadouri începând de la cărți (la mare prețuire), jucării din tablă cu mecanisme cu arc, tăblițe de scris, păpuși cu corpul din cârpe și fața de porțelan sau dulciuri cum astăzi nu se mai găsesc: bomboane salon, roșcove în ciocolată, nuci învelite în poleială, borcănele de șerbeturi colorate sau cutii de halva turcească. Nu știu cât de bune erau dar entuziasmul care mama îmi povestea de cadourile primite, mă făcea să îmi lase gura apă de fiecare dată.

        Cântau împreună pe voci și la pian iar apoi, după ce bunicul a cumpărat un radio Philips cu lămpi, ascultau muzică la posturile pe care le prindeau și chiar dansau în toiul veseliei generale. O lume și un gen de distracție care azi a dispărut cu totul, o lume pe care de văzut am văzut-o doar în filme dar pe care am trăit-o prin amintirile mamei mele. O lume fascinantă din care azi nu a mai rămas nimic, nici măcar martorii acelor vremuri.

         Dar, sub o formă sau alta, istoria se repetă și ieri am avut o revelație care într-un fel m-a întristat și pe de altă parte m-a pus pe gânduri. Mi-am dat seama că am rămas singura persoană în viață care încă stă cu fundul în două luntri. Știu și cum decurgeau lucrurile în urmă cu 80 de ani, chiar dacă nu le-am trăit pe propria-mi piele, știu și cum se întâmplă acum când evenimentele se desfășoară cu repeziciune în fața mea. Nu știu când a trecut timpul, nu știu cum au zburat anii dar simt cum acum am devenit puntea care leagă două lumi, din care una e dispărută. Mă uitam aseară la căpșoarele de copii  concentrate la desenele lor pe asfalt și mă întrebam cum își vor aduce ei aminte de mine și de tot anturajul meu, cât de repede vor zbura anii și pentru ei și cât vor mai ține minte din după amiaza de vară în care, în curtea tatălui meu ne-am întâlnit întreaga familie.

        Parcă nu a trecut decât o clipă de când eram eu printre cei mai mici din familie, apoi au apărut kinderii mei, am mai clipit de două ori și ei au devenit adulți iar curtea s-a umplut din nou de râsetul gălăgios al nepoților. Parcă o văd pe mama cum se plimba cu Vlad al meu micuț în brațe de la poartă până în fundul curții la garaj încercînd să îl determine să mănânce: hai mai ia o îmbucătură pentru mama, una pentru cățel, una pentru bunica și tot așa… apoi discuțiile s-au transformat în unele despre Lego și ”schemele” pe care le făcea cu bicicleta, am trecut ușor la școală și examene și nici nu știu când, cum și în ce condiții conversațiile noastre au devenit serioase, purtate de la adult la adult despre subiecte legate de creșterea copiilor, alegerea celei mai bune școli sau despre ce modele de baie sunt la modă pentru că băiatul meu e acum cu casa la rosu în plin proces de construcție. Copiii de odinioară s-au transformat în oameni mari și presimt că dacă mai clipesc de două ori, poate apuc să o văd pe Silvia povestind următoarei generații cum, împreună cu soră-sa, făceau teatru de păpuși înspre deliciul spectatorilor.